recurului nr. 33878/96
depus de A. B.
împotriva Poloniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secție), ședinta în data de 18 octombrie 2001 într-o cameră compusă din
Domni
G.
Ress
,
președinte
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
Doamna
N.
Vajić
,
Domni
J.
Hedigan
,
M.
Pellonpää
,
judecători
,
și
cu asistența Dlui V.
Berger
,
grefier de secție
,
Ținând seama de recurul mai sus menționat depus la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în data de 4 septembrie 1996 și înregistrat în data de 18
noiembrie 1996,
Ținând seama de art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina recurul,
După ce a deliberat, adoptă prezenta decizie
:
Reclamantul este cetățean polonez, născut în 1952 și rezident în Varșovia.
În 1985, reclamantul și soția sa au emigrat în Canada, unde în 1988 s-a născut fiica lor. În 1991, soții s-au separat.
La 29 noiembrie 1993, autoritățile judiciare canadiene au acordat mamei custodia exclusivă a fiicei reclamantului și au permis tatălui exercitarea dreptului de vizită sub supravegherea unui terț.
Reclamantul vizita fiica sub supravegherea bunicii acesteia și ulterior într-un centru specializat. Reclamantul a plecat din Canada în 1994.
La 26 mai 1995, tribunalul de primă instanță din Scarborough (Canada) a pronunțat dizolvarea uniunii conjugale a reclamantului. Acesta nu a contestat niciuna dintre aceste decizii
Copilul vizita în mod regulat bunicii pe linie maternă în Polonia. La 13 septembrie 1995, a fost răpit de reclamant de pe aeroportul din Varșovia.
Departamentul de drept internațional al ministerului Justiției a transmis tribunalului de district (
Sąd Rejonowy
) din Varșovia cererea autorităților canadiene privind organizarea returnării minoarei în Canada. Procedura s-a desfășurat conform regulilor Convenției privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, semnată la Haga la 25 octombrie 1980.
În cursul unei audieri în fața tribunalului de district, polițiști au intrat în sală și au înmânat reclamantului o citație la biroul procurorului. Potrivit reclamantului, aceștia aveau ordinul să-l aresteze și să-l conducă acolo, dar au renunțat.
La 13 decembrie 1995, tribunalul de district a ordonat reclamantului să restituie imediat copilul mamei sale. A ascultat părinții mamei care au participat la educația acesteia în Canada. Tribunalul a respins anumite cereri ale reclamantului considerând că, în măsura în care acesta a confirmat faptele, condițiile Convenției de la Haga erau îndeplinite. S-a asigurat totuși că copilul avea o educație bună și condiții de viață bune lângă mamă și a respins argumentul avansat de tată conform căruia fiica sa refuza să se întoarcă în Canada. Tribunalul a considerat că copilul nu era în măsură să-și exprime opinia în această chestiune și că toți evenimentele recente o influențau negativ.
La 12 martie 1996, tribunalul regional (
Sąd Wojewódzki
) din Varșovia a respins apelul reclamantului. A reamintit că procedura se baza pe Convenția de la Haga și avea scopul de a anula efectele unei acțiuni ilegale, respectiv răpirea copilului de la mamă. A indicat că art. 16 din Convenție nu-i permitea să se pronunțe asupra fondului deciziei privind autoritatea părintească (decizie adoptată de autoritățile canadiene). Tribunalul a precizat că dovezile depuse în dosar și analizate de tribunalul de primă instanță permiteau acestuia să se asigure că returnarea copilului la mamă nu ar avea consecințe negative asupra sănătății sale fizice și mentale. A constatat, în schimb, că comportamentul reclamantului era dăunător în măsura în care copilul nu mai frecventa școala.
La 5 noiembrie 1996, prin scrisoare cu confirmare de primire, ușierul a somată pentru prima dată reclamantul să prezinte copilul. În măsura în care nu a primit confirmarea că scrisoarea a ajuns la destinatar, s-a deplasat la adresa indicată. Nu a putut găsi nici reclamantul nici copilul.
Ușierul a adresat în mod regulat somatii la adresa reclamantului. Biroul poliției a întreprins de asemenea cercetări, în continuare fără rezultat.
La 18 decembrie 1996, tribunalul regional din Varșovia a recunoscut validitatea sentinței de divorț a tribunalului canadian pe teritoriul polonez. La 14 iulie 1997, reclamantul a făcut cerere de redeschidere a procedurii. A precizat că a luat cunoștință de decizie la 16 iunie 1997 consultând dosarul la registrul civil. Reclamantul a subliniat că nici el nici părinții săi sau avocatul său care participau la o altă procedură condusă în aceeași jurisdicție nu primiseră citații la audieri sau decizia finală nu fusese pronunțată. Prin urmare, considerând că a fost privat de dreptul de a face apel de la această decizie, a cerut redeschiderea procedurii.
La 23 decembrie 1997, ușierul s-a adresat școlii copilului și părinților reclamantului somând-i să indice locul de reședință al persoanelor căutate, fără rezultat.
La 12 decembrie 1997, ușierul a adresat o nouă somatii la adresa reclamantului și alta la cea a părinților săi, în continuare fără rezultat. Reclamantul nu a răspuns nici la citațiile la audierile programate pentru 21 ianuarie, 20 februarie și 12 martie 1998.
La 23 iulie 1998, ușierul a cerut avocatului reclamantului să indice locul de reședință al copilului.
La 13 martie 1998, tribunalul de district a somat reclamantul să prezinte copilul în termen de șapte zile și a ordonat ușierului să ia copilul cu forța în caz că interesat refuza să coopereze, decizie confirmată în apel la 29 mai 1998 de tribunalul regional.
La 11 iulie 1997, tribunalul de district din Varșovia a declarat decazut pe reclamant din autoritatea părintească, decizie confirmată în apel la 6 aprilie 1998 de tribunalul regional din Varșovia.
La 9 iunie 1998, tribunalul de district din Varșovia a ordonat plasarea în detenție preventivă a reclamantului pe motiv că refuza să execute decizia din 13 decembrie 1995 care îi ordona să restituie copilul părinților mamei.
Reclamantul a depus casație în fața Curții Supreme împotriva deciziei din 6 aprilie 1998. La 28 septembrie 1998, a transmis acesteia o scrisoare redactată de fiica sa în care descria viața ei lângă mamă. Copilul relata relațiile mamei, comportamentul bărbaților față de ea și descria ritualuri pe care le califica ca fiind ciudate la care mama o obliga să participe.
La 1 octombrie 1998, Curtea Supremă a admis cașația depusă de reclamant, a anulat deciziile pronunțate și a trimis cauza pentru reexaminare. A precizat că tribunalele care au cunoscut de cauză s-au limitat să exprime simple ipoteze și că se putea cu succes dovedi contrarul afirmațiilor lor. A subliniat determinarea tatălui, a reamintit că un expert în psihologie consultat de reclamant a constatat legături foarte puternice între tată și copil, și a constatat că tribunalele nu încearcaseră să țină seama de comportamentul tatălui și să analizeze situația fără prejudecăți. A insistat de asemenea asupra faptului că copilul afirma că mama sa aparținea în Canada unei secte și a subliniat că comportamentul tatălui ar putea fi motivat de dorința de a-și proteja fiica. A precizat de asemenea că copilul avea dublă cetățenie polono-canadiană și beneficia de aceleași garanții de protecție ca un copil polonez. Curtea Supremă a concluzionat reamintind că un părinte nu putea fi declarat decazut din autoritatea părintească decât dacă tribunalele au constatat un abuz al acesteia.
La 13 și 30 noiembrie 1998, procurorul de district a publicat în cotidienele Ż
ycie Warszawy
și
Gazeta Wyborcza
un avis de căutare cu fotografia reclamantului și a fiicei sale.
La 21 decembrie 1998, procurorul de district a anulat decizia sa privind detenția preventivă a reclamantului. A estimat că în măsura în care Curtea Supremă anulase procedura de decădere din autoritatea părintească, reclamantul era în continuare titularul acesteia și nu mai avea loc să fie urmărit. La 7 iulie 2000, din aceleași motive, procurorul de district a abandonat urmărirea penală împotriva reclamantului.
La 9 februarie 1999, la cererea reclamantului și după ce l-a ascultat cu fiica sa, Centrul dominican de informare privind mișcările religioase și sectele a concluzionat că mama copilului ar putea aparține unei secte cu tendință New Age practicând ritualuri sataniste și abuzând sexual de copii.
La 12 aprilie 1999, psihologul aceluiași centru a emis o opinie în care concluzia că copilul era puternic atașat tatălui și recomanda să se păstreze această stare de fapt fără a încerca să returneze copilul mamei. Aceasta ar putea, potrivit expertului, provoca un traumatism grav. Expertul a subliniat necesitatea de a rezolva cât mai curând posibil situația juridică a copilului, pentru a-i garanta un sentiment de stabilitate și siguranță.
La 13 mai 1999, tribunalul regional a anulat decizia din 11 iulie 1997 prin care reclamantul fusese declarat decazut din autoritatea părintească și a trimis cauza tribunalului de district pentru reexaminare. A reamintit instrucțiunile Curții Supreme exprimate în decizia din 1 octombrie 1998 și a cerut tribunalului de district să analizeze opiniile experților independenți furnizate de reclamant pentru a determina care dintre cei doi părinți era mai apt să crească copilul.
La 2 iunie 1999, judecătorul tribunalului de district încărcat cu chestiunea execuției deciziei din 13 decembrie 1995 care ordona prezentarea copilului și predarea acestuia bunicilor, a ordonat reclamantului să precizeze locul de reședință al copilului. La 31 august 1999, tribunalul regional a anulat această decizie în măsura în care, din moment ce procedura privind autoritatea părintească a reclamantului era în curs de reexaminare ca urmare a hotărârii de cașație a Curții Supreme din 1 octombrie 1998, o asemenea cerere era prematură.
La 15 iunie 1999, judecătorul tribunalului de district încărcat cu chestiunea autorității părintești a ordonat o expertiză psihologică a copilului într-un centru desemnat de el. A cerut expertului să se pronunțe asupra legăturilor care uneau copilul cu cei doi părinți, care dintre cei doi era mai apt să se grijească de educația acestuia și dacă copilul era într-adevăr autorul scrisorilor adresate tribunalului.
La 28 octombrie 1999, Centrul de informare privind sectele și noile mișcări religioase din Gdansk, la inițiativa reclamantului și după ce l-a ascultat cu fiica sa, a concluzionat că aceasta și mama participau la ritualuri ale unei secte cu tendințe occulte. La aceeași dată psihologul centrului a constatat - ca răspuns la întrebările puse de tribunal la 15
iunie 1999 - că copilul trebuia să rămână lângă tată
; că returnarea în Canada în mediul în care evolua mama ar putea dăuna grav dezvoltării copilului
; că fiica distingea fără dificultate binele de rău și era capabilă să-și exprime preferințele.
La 20 decembrie 1999, la cererea reclamantului și după ce l-a ascultat cu copilul, un membru al centrului de psihologie și pedagogie din Otwock a precizat în expertiza sa că amintirile copilului din Canada erau foarte concrete și încărcate de emoții negative. Aceasta, potrivit psihologului, dovedea veracitatea lor.
La 12 ianuarie 2000, tribunalul de district a suspendat procedura de execuție a deciziei din 13 decembrie 1995 care ordona tatălui restituirea copilului.
La 19 mai 1999, ambasada Canadei din Varșovia a adresat autorităților poloneze o cerere de extrădare a reclamantului pe motiv al încălcării deciziei tribunalului canadian privind exercitarea autorității sale părintești. La 17 ianuarie 2000, procurorul regional a ascultat reclamantul și la 20 martie 2000, tribunalul regional a emis un aviz negativ privind extrădarea în măsura în care Polonia nu putea extrăda cetățeanul său. La 4
iulie 2000, ministrul Justiției a confirmat poziția tribunalului refuzând extrădarea.
La 28 aprilie 2000, tribunalul de district, jurisdicție de trimitere, a declarat decazut pe reclamant din autoritatea părintească. A precizat că în pofida măsurilor luate pentru a da toate asigurările tatălui și copilului (suspendarea procedurii de execuție a deciziei de predare a copilului bunicilor
; fixarea întâlnirilor cu judecătorul încărcat cu cauza în afara audierilor), nu a putut nici auzi copilul nici nu l-a putut prezenta unui psiholog agreat. Nu a luat în considerare expertizele centrelor din Gdansk și Otwock în măsura în care nu dispunea de informații privind funcționarea acestora sau calificările psihologilor angajați acolo. Tribunalul a concluzionat că era în imposibilitate de a se conforma instrucțiunilor Curții Supreme.
La 12 iunie 2000, reclamantul a depus apel.
La 7 iulie 2000, procurorul de district a emis o decizie de nicio urmărire privind urmărirea penală deschisă împotriva reclamantului pentru refuzul de a prezenta copilul pe motiv că o cașație fusese depusă împotriva deciziei din 6 aprilie 1998 care confirmase cea constatând decăderea reclamantului din autoritatea părintească.
La 13 iulie 2000, tribunalul regional a respins apelul reclamantului. A considerat că acesta din urmă abuzase de autoritatea părintească și refuzase să răspundă propunerilor tribunalului în pofida asigurărilor date.
La 4 august 2000, Ombudsman-ul a adresat tribunalului de district care pronunțase decizia din 13 decembrie 1995 o cerere de a renunța la execuția acesteia. A reamintit că scopul Convenției de la Haga care reglementează procedura era de a remedia consecințele unei răpiri. Ombudsman-ul a reamintit că în cauza de față, încercările de a executa decizia de restituire a copilului rămâneau nerodnice de cinci ani. Pe de o parte, potrivit lui, aceasta a plasat copilul într-o situație de insecuritate permanentă și nu mai îndeplinea scopul Convenției - protecția interesului copilului. Pe de altă parte, copilul tocmai atinsese vârsta de 12 ani și putea de acum înainte să-și exprime punctul de vedere în procedurile care-l privesc.
La 15 septembrie 2000, în măsura în care conform legii din 24 mai 2000 introducerea unei cașații nu mai era posibilă în acest tip de litigii, reclamantul a cerut tribunalului de district «
schimbarea deciziei privind decăderea din autoritatea sa părintească
». A precizat că cererea sa era consecința cererii Ombudsman-ului din 4 august 2000 și a motivat-o în esență prin faptul că tribunalele erau obligate să audă personal fiica sa. Reclamantul a reamintit în principal că în măsura în care procurorul de district deschisese urmărire penală împotriva sa, nu putea comparea în fața unui tribunal risca să fie arestat. Deciziile de nicio urmărire în aceste proceduri fusesera pronunțate doar la 7 iulie 2000.
La 22 august 2000, tribunalul a somat Ombudsman-ul să indice locul de reședință al copilului, ceea ce s-a întâmplat. La 19 septembrie 2000, președintele tribunalului a ordonat «
returnarea
» recurului. A reamintit că tribunalul competent să cunoască de asemenea cereri era cel al locului de reședință al copilului și că trebuia să cunoască locul în care locuia efectiv copilul și nu putea să se mulțumească cu o adresă pentru notificarea corespondenței. A subliniat de asemenea că tatăl copilului putea furniza o asemenea informație. La 28 septembrie 2000, Ombudsman-ul a făcut apel de la ordonanță
: a subliniat, pe de o parte, că circumstanțele particulare ale cauzei nu permiteau precizarea locului de reședință al copilului. A reamintit, pe de altă parte, că copilul era deja subiectul mai multor proceduri în fața tribunalului și până acum competența acestei jurisdicții nu fusese niciodată pusă sub semnul întrebării.
La 11 ianuarie 2001, tribunalul regional a respins apelul. A precizat că art. 569 § 1 din codul de procedură civilă exigea precizarea în cerere a locului de reședința al persoanei interesate. În cauza de față, domiciliul fix al copilului fiind în Canada, trebuia aplicat al doilea criteriu prevăzut în această dispoziție, adică locul de reședința efectivă. Tribunalul a considerat de asemenea că argumentul caracterului particular al cauzei era prea general. La 28 februarie 2001, Ombudsman-ul a depus cașație în fața Curții Supreme.
La 18 ianuarie 2001, Ombudsman-ul a adresat o scrisoare ministrului Justiției în care i-a atras atenția asupra unui întreg grup de cauze privind neexecutarea pentru o perioadă considerabilă de timp a deciziilor de restituire a copiilor răpiți. A relatat în special situația fiicei reclamantului și l-a invitat să supravegheze acest tip de litigii.
La 2 februarie 2001, tribunalul de district a ordonat arestarea reclamantului. La 7 februarie 2001, procurorul a lansat un avis de căutare.
La 14 februarie 2001, reprezentantul reclamantului a cerut suspendarea urmăririi penale și la 23 februarie 2001 consultarea dosarului. La 26
martie 2001, reprezentantul reclamantului s-a plâns de inacțiune a procurorului de district la procurorul de apel (
Prokuratura Apelacyjna
).
La 23 aprilie 2001, reclamantul a cerut tribunalului să-i notifice decizia care ordona arestarea sa pentru a putea face apel. La 25 mai 2001, președintele tribunalului i-a răspuns că decizia fusese transmisă organelor de urmărire care aveau un termen de șapte zile pentru a o notifica. A subliniat că nu mai existau obstacole pentru ca reprezentantul reclamantului să vină să ridice decizia în localurile procurorului. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, demersurile reprezentantului acestuia au rămas nerodnice.
1.Invocând art. 5 § 1 c) din Convenție, reclamantul consideră că niciun suspect plauzibil nu justifica ordinul de-a-l aresta și intervenția polițiștilor în cursul audiei în fața tribunalului de district din Varșovia care pronunțase decizia din 13 decembrie 1995.
2.Reclamantul citează art. 6 § 1 din Convenție și se plânge de durata și lipsa de echitate a procedurii de extrădare.
3.Citând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul contestă aprecierea elementelor dosarului de către judecatorii care au examinat cauza privind decăderea din autoritatea părintească, precum și de cei care au examinat cererea introdusă de Ombudsman la 4 august 2000, și-și exprimă dezacordul cu rezultatul litigiilor.
4.Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul consideră că a fost declarat decazut cu nedrept din autoritatea părintească și se plânge de desfășurarea procedurii de execuție a deciziei care-i ordona să restituie copilul mamei.
5.Reclamantul invocă de asemenea art. 8 din Convenție și susține că aviselele de căutare divulgate în presă cu fotografia sa și a fiicei sale încălcau dreptul la respectul vieții sale private.
1.
Reclamantul citează art. 5 § 1 c) din Convenție și consideră că ordinul de arestare nu se baza pe niciun suspect plauzibil.
Curtea constată că art. 5 care garantează libertatea individului nu se aplică în cauza de față în măsura în care reclamantul nu a fost privat niciodată de libertate (vezi în special hotărârea Engel și alții c. Țările de Jos din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 25, § 58).
Această pretenție este deci manifestă neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.
2.
Citând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate și de durata procedurii de extrădare.
Curtea consideră că extrădările nu privesc contestații asupra drepturilor de natură civilă, în sensul articolului 6 din Convenție, care deci nu se aplică în materia aceasta (vezi,
Raf c. Spania
(decizie parțială), nr. 53652/00, CEDO 2000-XI).
De aici decurge că această pretenție este incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3.
3.
Reclamantul citează din nou art. 6 din Convenție și se plânge de o apreciere greșită a elementelor de probă depuse în dosar privind procedura de decădere din autoritatea părintească, precum și cea relativă la cererea Ombudsman-ului din 4 octombrie 2000 și contestă rezultatul litigiilor.
În prezenta stare a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei pretenții și consideră necesar de a o comunica guvernului pârât conform articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.
4.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul consideră că decizia de-a-l declara decazut din autoritatea părintească și desfășurarea procedurii de execuție a deciziei care-i ordona să restituie copilul mamei constituie o încălcare a dreptului la respectul vieții familiale.
În prezenta stare a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură de a se pronunța asupra admisibilității acestei pretenții și consideră necesar de a o comunica guvernului pârât conform articolului 54 § 3 b) din regulamentul său.
5.
Reclamantul, citând art. 8 din Convenție, consideră că aviselele de căutare divulgate în presă constituie o încălcare a dreptului la respectul vieții sale private. Articolul în cauză prevede
:
«
1.Toată persoana are dreptul la respectul vieții sale private (...).
2.Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care ingerința este prevăzută de lege și în care ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, pentru ordinea publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și pentru prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor altora.
»
Curtea constată de la început că faptul de a divulga în presă un avis de căutare constituie fără niciun dubiu o ingerință a autorității publice în viața privată a reclamantului în sensul articolului 8 § 1 și că ingerința aceasta era prevăzută de lege.
Pornind de aici, trebuie să cerceteze dacă ingerința denunțată se justifică din perspectiva acestei dispoziții a Convenției. Pe de o parte, Curtea constată că măsura urmăreia în prim rând să protejeze interesul copilului și apoi să închidă procedura în cei mai buni termeni, urmând prin urmare un scop legitim. Pe de altă parte, Curtea reamintește că tribunalele nu erau în măsură să obțin de la reclamant în niciun fel ca acesta să prezinte copilul pentru a se asigura de bunăstarea sa, de sortt că măsura era necesară într-o societate democratică. De aici decurge că Curtea consideră că ingerința autorității publice în dreptul la respectul vieții private a reclamantului era justificată. De aici decurge că această pretenție este manifestă neîntemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea pretensiei reclamantului privind procedura de decădere din autoritatea părintească și cea de execuție a deciziei din 13 decembrie 1995 care ordona restituirea copilului mamei
;
Declară
recurul inadmisibil pentru rest.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Grefier
Președinte
de la requête n° 33878/96
présentée par A. B.
contre la Pologne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
J.
Hedigan
,
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 septembre 1996 et enregistrée le 18
novembre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant polonais, né en 1952 et résidant à Varsovie.
En 1985, le requérant et son épouse émigrèrent au Canada où en 1988 naquit leur fille. En 1991, les époux se séparèrent.
Le 29 novembre 1993, les autorités judiciaires canadiennes attribuèrent à la mère la garde exclusive de la fille du requérant et permirent au père d’exercer son droit de visite sous la surveillance d’un tiers.
Le requérant rendait visite à sa fille sous la surveillance de la grand-mère de cette dernière et ensuite dans un centre spécialisé. Le requérant quitta le Canada en 1994.
Le 26 mai 1995, le tribunal de première instance de Scarborough (Canada) prononça la dissolution de l’union conjugale du requérant. Ce dernier ne fit appel d’aucune de ces décisions
L’enfant rendait régulièrement visite à ses grand-parents maternels en Pologne. Le 13 septembre 1995, elle fut enlevée par le requérant à l’aéroport de Varsovie.
Le département de droit international du ministère de la Justice transmit au tribunal de district (
Sąd Rejonowy
) de Varsovie la demande des autorités canadiennes tendant à organiser le retour de la mineure au Canada. La procédure se déroula selon les règles de la Convention sur les aspects civils de l’enlèvement des enfants, signée à La Haye le 25 octobre 1980.
Au cours d’une audience devant le tribunal de district, des policiers pénétrèrent dans la salle et délivrèrent au requérant une convocation au bureau du procureur. Selon le requérant ils avaient l’ordre de l’arrêter et de l’y conduire, mais ils y renoncèrent.
Le 13 décembre 1995, le tribunal de district ordonna au requérant de rendre sans délai l’enfant à sa mère. Il entendit les parents de la mère qui participaient à son éducation au Canada. Le tribunal rejeta certaines demandes du requérant en considérant que, dans la mesure où celui-ci avait confirmé les faits, les conditions de la Convention de La Haye étaient remplies. Il s’assura tout de même que l’enfant bénéficiait auprès de la mère d’une bonne éducation et de bonnes conditions de vie et rejeta l’argument avancé par le père selon lequel sa fille refusait de retourner au Canada. Le tribunal considéra que l’enfant n’était pas en mesure d’exprimer son avis en la matière et tous les événements récents l’influençaient négativement.
Le 12 mars 1996, le tribunal régional (
Sąd Wojewódzki
) de Varsovie rejeta l’appel du requérant. Il rappela que la procédure était fondée sur la Convention de La Haye et avait pour but d’annuler les effets d’une action illégale, en l’espèce l’enlèvement de l’enfant à la mère. Il indiqua que l’article 16 de la Convention ne lui permettait pas de se prononcer sur le bien-fondé de la décision concernant l’autorité parentale (décision rendue par les autorités canadiennes). Le tribunal précisa que les preuves versées au dossier et analysées par le tribunal de district permettaient à celui-ci de s’assurer que le retour de l’enfant auprès de sa mère n’aurait pas de conséquences négatives sur sa santé physique et mentale. Il releva en revanche que le comportement du requérant était nuisible dans la mesure où l’enfant ne fréquentait plus l’école.
Le 5 novembre 1996, par lettre avec accusé de réception, l’huissier somma le requérant pour la première fois de présenter l’enfant. Dans la mesure où il ne reçut pas la confirmation que le courrier était parvenu au destinataire, il se rendit à l’adresse indiquée. Il ne put y trouver ni le requérant ni l’enfant.
L’huissier adressa régulièrement des sommations à l’adresse du requérant. Le bureau de la police entreprit également des recherches, toujours sans résultat.
Le 18 décembre 1996, le tribunal régional de Varsovie reconnut la validité du jugement de divorce du tribunal canadien sur le territoire polonais. Le 14 juillet 1997, le requérant fit une demande de réouverture de la procédure. Il précisa avoir pris connaissance de la décision le 16 juin 1997 en consultant son dossier à l’état civil. Le requérant souligna que ni lui ni ses parents ou son conseil participant à une autre procédure conduite dans la même juridiction ne s’étaient vu notifier de convocation aux audiences ou la décision définitive avait été prise. Dès lors, estimant avoir été privé du droit de faire appel de cette décision, il demanda la réouverture de la procédure.
Le 23 décembre 1997, l’huissier s’adressa à l’école de l’enfant et aux parents du requérant en les sommant d’indiquer le lieu de résidence des personnes recherchées, ceci sans résultat.
Le 12 décembre 1997, l’huissier adressa une nouvelle sommation à l’adresse du requérant et l’autre à celle de ses parents, toujours sans résultat. Le requérant ne répondait également pas aux convocations aux audiences prévues pour les 21 janvier, 20 février et 12 mars 1998.
Le 23 juillet 1998, l’huissier demanda à l’avocat du requérant d’indiquer le lieu de résidence de l’enfant.
Le 13 mars 1998, le tribunal de district somma le requérant de présenter l’enfant dans un délai de sept jours et ordonna à l’huissier de prendre l’enfant par la force au cas ou l’intéressé refuserait de coopérer, décision confirmée en appel le 29 mai 1998 par le tribunal régional.
Le 11 juillet 1997, le tribunal de district de Varsovie déchut le requérant de l’autorité parentale, décision confirmée en appel le 6 avril 1998, par le tribunal régional de Varsovie.
Le 9 juin 1998, le tribunal de district de Varsovie ordonna la mise en détention provisoire du requérant au motif qu’il refusait d’exécuter la décision du 13 décembre 1995 lui ordonnant de restituer l’enfant aux parents de la mère.
Le requérant forma un pourvoi en cassation devant la Cour suprême contre la décision du 6 avril 1998. Le 28 septembre 1998, il transmit à celle-ci une lettre rédigée par sa fille dans laquelle elle décrivait sa vie auprès de la mère. L’enfant y faisait état des relations de la mère, du comportement des hommes à son égard et décrivait des rituels qu’elle qualifiait d’étranges auxquels sa mère l’obligeait à participer.
Le 1er octobre 1998, la Cour suprême accueillit le pourvoi en cassation introduit par le requérant, annula les décisions rendues et renvoya l’affaire pour réexamen. Elle précisa que les tribunaux chargés de l’affaire s’étaient bornés à exprimer de simples hypothèses et qu’on pouvait avec succès prouver le contraire de leurs affirmations. Elle souligna la détermination du père, rappela qu’un expert en psychologie consulté par le requérant avait constaté des liens très forts entre le père et l’enfant, et constata que les tribunaux n’avaient pas essayé de prendre en compte le comportement du père et d’analyser la situation sans préjugés. Elle insista également sur le fait que l’enfant affirmait que sa mère faisait partie au Canada d’une secte et souligna que le comportement du père pourrait être motivé par l’envie de protéger sa fille. Elle précisa également que l’enfant avait la double nationalité polono-canadienne et bénéficiait des mêmes garanties de protection qu’un enfant polonais. La Cour suprême conclut en rappelant qu’un parent ne pouvait être déchu de l’autorité parentale que si les tribunaux avaient constaté un abus de celle-ci.
Le 13 et 30 novembre 1998, le procureur de district publia dans les quotidiens Ż
ycie Warszawy
et
Gazeta Wyborcza
un avis de recherche avec la photo du requérant et de sa fille.
Le 21 décembre 1998, le procureur de district annula sa décision de mise en détention du requérant. Il estima que dans la mesure où la Cour suprême avait annulé la procédure de déchéance de l’autorité parentale, le requérant en était toujours titulaire et il n’y avait plus lieu de le poursuivre. Le 7 juillet 2000, pour les mêmes motifs, le procureur de district abandonna les poursuites contre le requérant.
Le 9 février 1999, à la demande du requérant et après l’avoir entendu avec sa fille, le Centre dominicain d’information sur les mouvements religieux et les sectes conclut que la mère de l’enfant pouvait appartenir à une secte de tendance New Age pratiquant des rituels sataniques et abusant sexuellement des enfants.
Le 12 avril 1999, le psychologue du même centre rendit une opinion dans laquelle il concluait à un fort attachement de l’enfant au père et préconisait de sauvegarder cet état de fait sans essayer de renvoyer l’enfant à sa mère. Ceci pourrait selon l’expert provoquer un traumatisme grave. L’expert souligna la nécessité de régler au plus vite la situation juridique de l’enfant, afin de lui garantir un sentiment de stabilité et de sécurité.
Le 13 mai 1999, le tribunal régional annula la décision du 11 juillet 1997 par laquelle le requérant avait été déchu de son autorité parentale et renvoya l’affaire au tribunal de district pour réexamen. Il rappela les consignes de la Cour suprême exprimées dans la décision du 1er octobre 1998 et demanda au tribunal de district d’analyser les opinions d’experts indépendants fournies par le requérant afin de définir lequel des deux parents était le plus apte à élever l’enfant.
Le 2 juin 1999, le juge du tribunal de district chargé de la question de l’exécution de la décision du 13 décembre 1995 ordonnant la présentation de l’enfant et sa remise aux grands-parents, ordonna au requérant de préciser le lieu de résidence de l’enfant. Le 31 août 1999, le tribunal régional annula cette décision dans la mesure où puisque la procédure concernant l’autorité parentale du requérant était en cours de réexamen à la suite de l’arrêt de cassation de la Cour suprême du 1er octobre 1998, une telle demande était prématurée.
Le 15 juin 1999, le juge du tribunal de district chargé de la question de l’autorité parentale ordonna une expertise psychologique de l’enfant dans un centre désigné par ses soins. Il demanda à ce que l’expert se prononce sur les liens qui liaient l’enfant aux deux parents, lequel des deux était le plus apte à s’occuper de son éducation et si l’enfant était effectivement l’auteur des lettres adressées au tribunal.
Le 28 octobre 1999, le Centre d’information sur les sectes et nouveaux mouvements religieux de Gdansk, à l’initiative du requérant et après l’avoir entendu avec sa fille, conclut que celle-ci et la mère prenaient part aux rituels d’une secte aux tendances occultes. A la même date le psychologue du centre constata - en réponse aux questions posées par le tribunal le 15
juin 1999 - que l’enfant devait rester auprès du père
; que le retour au Canada dans le milieu dans lequel évoluait la mère pourrait nuire gravement au développement de l’enfant
; que la fille distinguait sans difficultés le bien du mal et était capable d’exprimer ses préférences.
Le 20 décembre 1999, à la demande du requérant et après l’avoir entendu avec son enfant, un membre du centre de psychologie et de pédagogie d’Otwock précisa dans son expertise que les souvenirs de l’enfant du Canada étaient très concrets et chargés d’émotions négatives. Cela, selon le psychologue, prouvait leur véracité.
Le 12 janvier 2000, le tribunal de district suspendit la procédure d’exécution de la décision du 13 décembre 1995 ordonnant au père la restitution de l’enfant.
Le 19 mai 1999, l’ambassade du Canada à Varsovie adressa aux autorités polonaises une demande d’extradition du requérant au motif de la violation de la décision du tribunal canadien sur l’exercice de son autorité parentale. Le 17 janvier 2000, le procureur régional entendit le requérant et le 20 mars 2000, le tribunal régional rendit un avis défavorable quant à l’extradition dans la mesure où la Pologne ne pouvait extrader son ressortissant. Le 4
juillet 2000, le ministre de la Justice confirma la position du tribunal en refusant l’extradition.
Le 28 avril 2000, le tribunal de district, juridiction de renvoi, déchut le requérant de l’autorité parentale. Il précisa que malgré les mesures prises pour donner toutes les assurances au père et à l’enfant (suspension de la procédure d’exécution de la décision de remettre l’enfant aux grands-parents
; fixation des rendez-vous avec le juge chargé de l’affaire en dehors des audiences), il n’avait pu ni entendre l’enfant ni le présenter à un psychologue agrée. Il ne prit pas en compte les expertises des centres de Gdansk et Otwock dans la mesure où il ne disposait d’aucune information sur leur fonctionnement ou les qualifications des psychologues y employés. Le tribunal conclut qu’il était dans l’impossibilité de se conformer aux consignes de la Cour suprême.
Le 12 juin 2000, le requérant fit appel.
Le 7 juillet 2000, le procureur de district rendit un non-lieu quant aux poursuites engagées contre le requérant pour le refus de présenter l’enfant au motif qu’un pourvoi en cassation avait été introduit contre la décision du 6 avril 1998 qui avait confirmé celle constatant la déchéance de l’autorité parentale du requérant.
Le 13 juillet 2000, le tribunal régional rejeta l’appel du requérant. Il considéra que ce dernier avait abusé de l’autorité parentale et refusé de répondre aux propositions du tribunal malgré les assurances données.
Le 4 août 2000, l’Ombudsman adressa au tribunal de district ayant rendu la décision du 13 décembre 1995 une demande de renoncer à son exécution. Il rappela que le but de la Convention de La Haye régissant la procédure était de réparer les conséquence d’un enlèvement. L’Ombudsman rappela qu’en l’espèce, les tentatives d’exécuter la décision de restitution de l’enfant demeuraient infructueuses depuis cinq années. D’une part, selon lui, ceci a placé l’enfant dans une situation d’insécurité permanente et ne remplit plus le but de la Convention- la protection de l’intérêt de l’enfant. D’autre part, l’enfant venait d’atteindre l’âge de 12 ans et peut désormais exprimer son point de vue dans les procédures la concernant.
Le 15 septembre 2000, dans la mesure où en vertu de la loi du 24 mai 2000 l’introduction d’un pourvoi en cassation n’était plus possible dans ce type de litiges, le requérant demanda au tribunal de district «
le changement de la décision portant déchéance de son autorité parentale
». Il précisa que sa demande était la conséquence de la demande de l’Ombudsman du 4 août 2000, et la motiva essentiellement par le fait que les tribunaux étaient tenus d’entendre personnellement sa fille. Le requérant rappela principalement que dans la mesure où le procureur de district avait engagé des poursuites contre lui, il ne pouvait pas se présenter devant un tribunal au risque d’être arrêté. Les non-lieux dans ces procédures avaient été prononcés seulement le 7 juillet 2000.
Le 22 août 2000, le tribunal somma l’Ombudsman d’indiquer le lieu de résidence de l’enfant, ce qui fut fait. Le 19 septembre 2000, le président du tribunal ordonna la «
restitution
» de la requête. Il rappela que le tribunal compétent pour connaître de telles demandes était celui du lieu de résidence de l’enfant et qu’il devait connaître le lieu ou l’enfant habitait effectivement et ne pouvait se contenter d’une adresse pour la notification de la correspondance. Il souligna également que le père de l’enfant pouvait fournir une telle information. Le 28 septembre 2000, l’Ombudsman fit appel de l’ordonnance
: il souligna, d’une part, que les circonstances particulières de l’affaire ne permettaient pas de préciser le lieu de résidence de l’enfant. Il rappela, d’autre part, que l’enfant faisait déjà l’objet de plusieurs procédures devant le tribunal et jusque-là la compétence de cette juridiction n’avait jamais été remise en cause.
Le 11 janvier 2001, le tribunal régional rejeta l’appel. Il précisa que l’article 569 § 1 du code de procédure civile exigeait de préciser dans une demande le lieu de résidence de la personne concernée. En l’espèce, le domicile fixe de l’enfant étant au Canada, il convenait d’appliquer le second critère prévu dans cette disposition, c’est-à-dire le lieu de résidence effective. Le tribunal considéra également que l’argument du caractère particulier de l’affaire était trop général. Le 28 février 2001, l’Ombudsman forma un pourvoi en cassation devant la Cour suprême.
Le 18 janvier 2001, l’Ombudsman adressa un courrier au ministre de la Justice dans lequel il attira son intention sur tout un groupe d’affaires concernant l’inexécution pendant un laps de temps considérable des décisions de restitution des enfants enlevés. Il y fit état en particulier de la situation de la fille du requérant et l’invita à superviser ce type de litiges.
Le 2 février 2001, le tribunal de district ordonna l’arrestation du requérant. Le 7 février 2001, le procureur lança un avis de recherche.
Le 14 février 2001, le représentant du requérant demanda la suspension des poursuites et le 23 février 2001 à consulter les pièces du dossier. Le 26
mars 2001, le représentant du requérant se plaignit de l’inaction du procureur de district au procureur d’appel (
Prokuratura Apelacyjna
).
Le 23 avril 2001, le requérant demanda au tribunal de lui notifier la décision ordonnant son arrestation afin de pouvoir faire appel. Le 25 mai 2001, le président du tribunal lui répondit que la décision avait été transmise aux organes de poursuite qui disposaient d’un délai de sept jours pour la notifier. Il souligna qu’il ne subsistait aucun obstacle pour que le représentant du requérant vienne chercher la décision dans les locaux du procureur. Selon les informations fournies par le requérant, les démarches de son représentant sont demeurées infructueuses.
1.Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant estime qu’aucun soupçon plausible ne justifiait l’ordre de l’arrêter et l’intervention des policiers au cours de l’audience devant le tribunal de district de Varsovie ayant rendu la décision du 13 décembre 1995.
2.Le requérant cite l’article 6 § 1 de la Convention et se plaint de la durée et du manque d’équité de la procédure d’extradition.
3.Citant l’article 6 § 1 de la Convention le requérant conteste l’appréciation des éléments du dossier par les juges ayant examiné l’affaire de déchéance de l’autorité parentale ainsi que de ceux ayant examiné la demande introduite par l’Ombudsman le 4 août 2000, et marque son désaccord avec l’issue des litiges.
4.Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant estime avoir été déchu à tort de l’autorité parentale et se plaint du déroulement de la procédure d’exécution de la décision lui ordonnant de restituer l’enfant à la mère.
5.Le requérant invoque également l’article 8 de la Convention et soutient que les avis de recherche divulgués dans la presse avec sa photo et celle de sa fille portaient atteinte au droit au respect de sa vie privée.
1.
Le requérant cite l’article 5 § 1 c) de la Convention et estime que l’ordre de l’arrêter ne reposait sur aucun soupçon plausible.
La Cour constate que l’article 5 qui garantit la liberté de l’individu ne s’applique pas au cas d’espèce dans la mesure où le requérant n’a à aucun moment été privé de sa liberté (voir notamment l’arrêt Engel et autres c. Pays-Bas du 8 juin 1976, série A n°22, p. 25, § 58).
Ce grief est donc manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.
2.
Citant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’équité et de la durée de la procédure d’extradition.
La Cour estime que les extraditions ne touchent pas à des contestations sur des droits de caractère civil, au sens de l’article 6 de la Convention, lequel ne s’applique dès lors pas en la matière (voir,
Raf c. Espagne
(déc. partielle), n°53652/00, CEDH 2000-XI).
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 § 3.
3.
Le requérant cite de nouveau l’article 6 de la Convention et se plaint d’une mauvaise appréciation des éléments de preuve versés au dossier concernant la procédure en déchéance de l’autorité parentale ainsi que celle relative à la demande de l’Ombudsman du 4 octobre 2000 et conteste l’issue des litiges.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
4.
Invoquant l’article 8 de la Convention le requérant estime que la décision de le déchoir de l’autorité parentale et le déroulement de la procédure d’exécution de la décision lui ordonnant de restituer l’enfant à la mère constituent une violation du droit au respect de sa vie familiale.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le communiquer au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
5.
Le requérant, citant l’article 8 de la Convention considère que les avis de recherches divulgués dans la presse constituent une violation du droit au respect de sa vie privée. L’article en question dispose
:
«
1.Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...).
2.Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits d’autrui.
»
La Cour constate d’emblée que le fait de divulguer dans la presse un avis de recherche constitue sans aucun doute une ingérence de l’autorité publique dans la vie privée du requérant au sens de l’article 8 § 1 et que cette ingérence était prévue par la loi.
Partant de là, il lui faut rechercher si l’ingérence dénoncée se justifie sous l’angle de cette disposition de la Convention. D’une part, la Cour constate que la mesure visait d’abord à préserver l’intérêt de l’enfant et ensuite à clore la procédure dans les meilleurs délais, et poursuivait donc un but légitime. D’autre part, la Cour rappelle que les tribunaux n’étaient pas en mesure d’obtenir du requérant d’une manière quelconque que celui-ci présente l’enfant pour s’assurer de son bien-être, de sorte que la mesure était nécessaire dans une société démocratique. Dès lors, la Cour considère que l’ingérence de l’autorité publique dans le droit au respect de la vie privée du requérant était justifiée. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la procédure de déchéance de l’autorité parentale et celle d’exécution de la décision du 13 décembre 1995 ordonnant la restitution de l’enfant à la mère
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président