FINKELBERG contre la LETTONIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55091/00 prezentate de Andrei FINKELBERG împotriva Letoniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Lorenzen Levits Kovler Zagrebelsky, judecători S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 decembrie 1999 și înregistrată la 23 februarie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant rus născut în 1967 și rezident în Daugavpils (Letonia). El este director și asociat unic al unei societăți cu răspundere limitată cu sediul în același oraș (denumită în continuare "întreprinderea") În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul E. Vaiša, student în drept cu reședința în Daugavpils. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În anii 1996 și □ întreprinderea reclamantului a efectuat achiziții importante de mărfuri, supuse taxei cu valoare adăugată (denumită în continuare "TVA"). În cele din urmă, întreprinderea a vărsat suma corespunzătoare taxei la Fisc, cu o sumă de 1 781,45 lats [aproximativ 17 800 FRF], care, potrivit reclamantului, ar fi fost deja achitată de către vânzători. În decembrie 1997, la o inspecție fiscală regională a Serviciului de venituri de la Land (Valsts ie ), a constatat că vânzătorii de mărfuri achiziționate nu erau obligați să plătească TVA. La inspecție concluzionează că, în conformitate cu legislația fiscală în vigoare, întreprinderea nu avea dreptul la nicio deducere din valoarea TVA pe care o datora. Prin urmare, printr-o decizie nr. 36 din 19 ianuarie 1998, directorul adjunct al diviziei regionale a Serviciului de venituri de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . După ce a încercat, în zadar, o cale de atac ierarhică în fața directorului general al Serviciului de venituri din statul membru, reclamantul, acționând în numele și în numele întreprinderii sale, sesizează Tribunalul de Primă Instanță al Daugavpils cu privire la o acțiune în anulare a Deciziei nr. 36. În amintirea sa, el a afirmat în special că a ignorat statutul fiscal al cocontractanților săi și că, întrucât societatea sa a informat în mod regulat administrația fiscală cu privire la toate tranzacțiile sale, în primul rând îi obliga pe responsabilii Serviciului de venituri din statul membru în care se afla diferența dintre sumele datorate și sumele plătite. Descuiată în primă instanță printr-o hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță din Daugavpils din 14 iulie 1998, reclamantul a făcut apel la Curtea Regională din Latgale. În ședința din 27 aprilie 1999, reclamantul a solicitat instanței regionale permisiunea de a se exprima în limba rusă, limba sa maternă. În această privință, acesta a explicat că nivelul său de control al letonului, limba oficială a procedurii, era insuficient în acest sens și că întreprinderea sa se afla într-o situație financiară prea dificilă pentru a plăti un avocat sau pentru a fi reprezentată de o altă persoană care cunoaște letona la un nivel suficient. Cu toate acestea, reclamantul a precizat instanței că intervenția sa ar fi tradusă de către un terț care i-ar servi de la inci. Prin ordonanța luată la aceeași ședință, instanța regională a respins cererea reclamantului, pe motiv că dreptul de a se folosi, în fața instanței, de limba pe care a ales-o cu adresa unui interpret, garantat de art. 13 4 din noua lege privind procedura civilă, viza numai persoanele fizice și nu persoanele juridice, ca și în cazul de față. Prin urmare, instanța a amânat ședința și a acordat reclamantului un termen până la 1 iunie 1999, pentru a desemna un reprezentant capabil să se exprime în letonă. Împotriva acestei ordonanțe, reclamantul a încercat să introducă o acțiune în fața Camerei de Afaceri Civile a Curții Supreme, depunându-l la grefa Curții Regionale din Latgale. La 19 mai 1999, Curtea Regională a refuzat să transmită recursul Curții Supreme, pe motiv că acest tip de ordonanțe nu era susceptibil de recurs. Nici un reprezentant al întreprinderii nu a prezentat instanței regionale din 1 iunie 1999. Întrucât părțile au fost informate în mod corespunzător în instanță și nu a prezentat nicio cerere de amânare din partea reclamantului, instanța a pronunțat cauza în absența sa. Prin hotărârea pronunțată în aceeași zi, Curtea Regională a respins recursul și a confirmat hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță. În special, Curtea a respins argumentul reclamantului potrivit căruia acesta îi însărcina pe responsabilii Serviciului de venituri de la ë ă să verifice dacă cocontractanții întreprinderii erau sau nu obligați să plătească TVA-ul, o astfel de obligație nefiind prevăzută de nicio dispoziție a legii privind această taxă. Împotriva acestei hotărâri, recurentul s-a ocupat de casarea în fața Senatului Curții Supreme. În memoria sa, el susține în special că art. 4 din Legea privind procedura civilă care rezervă doar persoanelor fizice posibilitatea de a utiliza, în fața instanței, o limbă la alegerea lor cu adresa unui interpret desemnat de judecător, trebuia citită în combinație cu dispozițiile aceleiași legi care conferă drepturi procedurale egale atât persoanelor fizice, cât și celor juridice. În mod similar, acesta s-a referit la dispozițiile relevante ale Legii privind sistemul judiciar, garantând egalitatea de drept și dreptul la alegerea limbii în fața instanței. printr-o hotărâre din 15 septembrie 1999, Senatul a respins recursul, pe motiv că acuzațiile reclamantului nu erau confirmate de conținutul înscrisurilor din dosarul GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că faptul că, pentru curtea regională din Latgale, nu i se permite să își prezinte observațiile orale într-o limbă aleasă prin intermediul unui interpret privat, i-a încălcat dreptul de acces la instanțe. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o discriminare pe motive de limbă. În mod similar, acesta susține că art. 13 alineatul (4) din Legea privind procedura civilă, introducând o diferență de tratament între persoanele fizice și juridice și subordonând astfel exercitarea dreptului de a fi asistat de un interpret la statutul juridic al justițiabilului, creează o discriminare pe baza În plus, reclamantul consideră că a fost victima unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția privind dreptul la respectarea bunurilor. În această privință, el susține că instanțele letone nu au luat în considerare în mod corespunzător, pe de o parte, neglijența agenților Serviciului de venituri de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că, în cazul Curții Regionale din Latgale, nu i se oferă posibilitatea de a-și prezenta observațiile orale într-o limbă la alegerea sa și cu adresa unui interpret privat, a constituit o încălcare a dreptului său de acces la instanțe, garantat prin art. 1 din Convenție. În măsura în care este relevant în speță, art. 1 se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Curtea trebuie mai întâi să caute dacă art. 6 Õ 1 se aplică în speță. Aceasta reamintește că o procedură fiscală poate a priori să se analizeze atât ca o acuzație în materie penală Acuzațiile în materie penală se aplică, prin urmare, în cazul de față. Curtea constată că, prin Decizia nr. 36 din 19 ianuarie 1998, directorul adjunct al diviziei regionale a Serviciului de venituri de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, această redresare fiscală a avut drept unic obiectiv recuperarea în întregime a TVA-ului și nu a avut niciun caracter punitiv (a se vedea Vidacar S.A. și Operagrup S.L. c. Spania (dec.), nr. 416/98 și 41775/98, 20.41999, Charalambos c. Franța (dec.), nr. 49210/99, 8.2.2000, și, a verio, Hotărârea Bendenoun menționată anterior, § 47 și Kadri c. Franța (dec.), 41715/95, 26.9.2000). Prin urmare, reclamantul nu a făcut obiectul niciunei acuzații în materie penală Prin urmare, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar asupra situației contribuabililor, litigiile fiscale nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor civile (a se vedea Ferrazini c. Italia În cazul în care procedura în litigiu a vizat exclusiv un ordin de plată a unei sume în temeiul TVA către fisc, Curtea nu constată niciun element suplimentar care ar putea elimina litigiul în cauză din domeniul fiscal în sensul propriu al termenului. § 1 din Convenție nu se aplică și în cazul de față. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind incompatibil cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 2. Grief tras din art. 14 din Convenție Recurentul se plânge de aplicarea, de către instanțele judecătorești judecătorești, a articolului 13 alineatul (4) din noua lege privind procedura civilă, rezervând doar persoanelor fizice și reprezentanților acestora posibilitatea de a fi asistate de un interpret în fața judecătorului, dar excluzând o astfel de posibilitate pentru reprezentanții persoanelor juridice. Prin urmare, Comitetul consideră că este victima unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt formulate astfel: Îndeplinirea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurată, fără deosebire, bazată în special pe (...) limba, (...) originea națională sau socială, la adresa unei minorități naționale (...) sau orice altă situație. Cu toate acestea, Curtea reamintește că această dispoziție n cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 3. Grief din art. 1 din Protocolul nr. 1 Reclamantul susține, de asemenea, că, prin refuzul de a lua în considerare comportamentul părților și, în special, presupusa inacțiune a responsabililor Serviciului de venituri din statul membru, instanțele letone și-au încălcat în mod nejustificat dreptul de a respecta bunurile. În această privință, reclamantul a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește în primul rând că orice taxă sau taxă constituie o interferență în dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 primul paragraf din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, această interferență se justifică, în conformitate cu al doilea paragraf al acestui articol, care prevede în mod expres o excepție în ceea ce privește plata impozitelor sau a altor contribuții (a se vedea, de exemplu, nr. 11089/84, p. 11.11.86, D.R. 49 p. 181). Curtea amintește, de asemenea, că al doilea paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie citit în lumina principiului general consacrat de prima teză a acestui articol (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Țările de Jos din 23 februarie 1995, seria A nr. 306-B, p. 49, § 55, și Hotărârea AGOSI c. Regatul Unit din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, p. 17, § 48). Prin urmare, o măsură de ingerință trebuie să asigure un echilibru corect, și anume un raport rezonabil de proporționalitate, între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH, citată anterior, § 62, și Traktörer Aktiebolag c. Suedia din 7 iulie 1989, seria A, nr. 159, p. 23 alin. 59. Cu toate acestea, statele dispun în domeniu de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește necesitatea și cuantumul contribuțiilor, această marjă fiind aplicabilă atât la stabilirea regulilor generale de impozitare, cât și la evaluarea situației fiscale a lai în fiecare caz special (a se vedea mutatis mutandis) , Hotărârea Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH citată anterior, § 60; nr. 12560/86, c. 16.3.89, D.R. 60, p. 194). În cazul de față, Curtea constată că reclamantul nu critică cotele TVA care îi grevează tranzacțiile, ci numai relevanța și proporționalitatea obligației sale de a achita o sumă de care se considera, cu bună-credință, exonerată. Cu toate acestea, instanțele au ajuns la concluzia că reclamantul ar fi trebuit să dea dovadă de diligență, întrebându-se dacă cocontractanții săi sunt sau nu răspunzători pentru taxa în cauză. În această privință, Curtea consideră că obligația pentru un comerciant de a se informa cu privire la statutul fiscal al partenerilor săi comerciali nu poate fi recunoscută ca fiind nerațională sau disproporționată. În plus, Curtea remarcă faptul că întreprinderilor reclamantului li s-a solicitat să plătească fiscului numai restul taxei pe care ar fi trebuit în mod normal să o plătească, fără nicio majorare sau penalizare. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că echilibrul corect dintre cerințele de interes general și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale reclamantului nu a fost necunoscut de autoritățile letone și că aceste autorități nu au depășit marja de apreciere în acest domeniu. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. øren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 55091/00

présentée par Andrey FINKELBERG

contre la Lettonie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

18 octobre 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B.

Baka

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

S. Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 29 décembre 1999 et enregistrée le 23 février 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant russe né en 1967 et résidant à Daugavpils (Lettonie). Il est directeur et associé unique d’une société à responsabilité limitée domiciliée dans la même ville (ci-après «

l’entreprise

»). Devant la Cour, il est représenté par M. E. Vaišļa, étudiant en droit résidant à Daugavpils.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Au cours des années 1996 et 1997, l’entreprise du requérant effectua des achats importants de marchandises, assujettis à la taxe à valeur ajoutée (ci-après la «

TVA

»). Par la suite, l’entreprise versa le montant respectif de la taxe au fisc, en le minorant d’un montant de 1 781,45 lats [environ 17

800

FRF], qui, d’après le requérant, aurait déjà été acquitté par les vendeurs.

Lors d’un audit fiscal de l’entreprise, en décembre 1997, l’inspection fiscale régionale du Service des revenus de l’Etat (

Valsts ieņēmumu dienests

), constata que les vendeurs des marchandises achetées n’étaient pas redevables de la TVA. L’inspection en conclut que, conformément à la législation fiscale en vigueur, l’entreprise n’avait le droit à aucune déduction du montant de la TVA dont elle était redevable. Par conséquent, par une décision n° 36 du 19 janvier 1998, le directeur adjoint de la division régionale du Service des revenus de l’Etat adressa au requérant un avis de redressement fiscal, enjoignant à l’entreprise d’acquitter le restant de l’impôt dû, soit 1 781,45 lats. Cette somme ne fit l’objet d’aucune majoration ni pénalité.

Après avoir tenté, en vain, un recours hiérarchique devant le directeur général du Service des revenus de l’Etat, le requérant, agissant au nom et pour le compte de son entreprise, saisit le tribunal de première instance de Daugavpils d’un recours en annulation de la décision n° 36. Dans son mémoire, il fit notamment valoir qu’il ignorait le statut fiscal de ses cocontractants et que, son entreprise ayant régulièrement informé l’administration fiscale de toutes ses transactions, il incombait en premier lieu aux responsables du Service des revenus de l’Etat de l’avertir de la différence entre les montants dus et les sommes acquittées.

Débouté en première instance par un jugement du tribunal de première instance de Daugavpils du 14 juillet 1998, le requérant interjeta appel devant la cour régionale de Latgale.

A l’audience du 27 avril 1999, le requérant demanda à la cour régionale la permission de s’exprimer en russe, sa langue maternelle. A cet égard, il expliqua que son niveau de maîtrise du letton, langue officielle de la procédure, était insuffisant à cet effet et que son entreprise se trouvait dans une situation financière trop difficile pour rémunérer un avocat ou pour être représentée par une autre personne connaissant le letton à un niveau suffisant. Cependant, le requérant précisa à la cour que son intervention serait traduite par un tiers qui lui servirait d’interprète. Par une ordonnance prise à la même audience, la cour régionale rejeta la demande du requérant, au motif que le droit de se servir, devant le tribunal, de la langue de son choix avec l’assistance d’un interprète, garanti par l’article 13

§

4 de la nouvelle loi sur la procédure civile, visait uniquement les personnes physiques et non les personnes morales, comme dans le cas d’espèce. Par conséquent, la cour ajourna l’audience et impartit au requérant un délai jusqu’au 1

er

juin

1999, pour désigner un représentant capable de s’exprimer en letton.

Contre cette ordonnance, le requérant tenta d’introduire un recours devant la Chambre des affaires civiles de la Cour suprême, en le déposant au greffe de la cour régionale de Latgale. Le 19

mai

1999, la cour régionale refusa la transmission du recours à la Cour suprême, au motif que ce type d’ordonnances n’était pas susceptible de recours.

Aucun représentant de l’entreprise ne comparut à l’audience de la cour régionale du 1

er

juin

Contre cet arrêt, le requérant se pourvut en cassation devant le Sénat de la Cour suprême. Dans son mémoire, il soutint notamment que l’article

13

§

4 de la loi sur la procédure civile réservant aux seules personnes physiques la possibilité d’utiliser, devant le tribunal, une langue de leur choix avec l’assistance d’un interprète désigné par le juge, devait être lu en combinaison avec les dispositions de la même loi conférant des droits procéduraux égaux tant aux personnes physiques que morales. De même, il se référa aux dispositions pertinentes de la loi sur le pouvoir judiciaire, garantissant l’égalité des justiciables et le droit au choix de langue devant le tribunal.

Par un arrêt du 15 septembre

1999, le Sénat rejeta le pourvoi, au motif que les allégations du requérant «

n’étaient pas confirmées par le contenu des pièces du dossier

».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que le fait, pour la cour régionale de Latgale, de ne pas l’autoriser à présenter ses observations orales dans une langue de son choix par l’intermédiaire d’un interprète privé, a porté atteinte à son droit d’accès aux tribunaux.

Invoquant l’article 14 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une discrimination fondée sur la langue. De même, il soutient que l’article 13 § 4 de la loi sur la procédure civile, introduisant une différence de traitement entre les personnes physiques et morales et subordonnant ainsi l’exercice du droit de se faire assister par un interprète au statut juridique du justiciable, crée une discrimination fondée sur «

toute autre situation

» au sens de l’article

14.

En outre, le requérant estime être victime d’une violation de l’article

1 du Protocole

n° 1 à la Convention relatif au droit au respect des biens. A cet égard, il fait valoir que les tribunaux lettons n’ont pas dûment pris en considération, d’un côté, la négligence des agents du Service des revenus de l’Etat qui auraient omis de l’avertir de la différence entre les montants dus de la TVA et les sommes acquittées, et de l’autre côté, le comportement du requérant lui-même, ayant agi de bonne foi et dûment rempli l’obligation de déclarer toutes ses transactions, prévue par la législation fiscale.

EN DROIT

Le requérant se plaint de ce que le fait, pour la cour régionale de Latgale, de ne pas lui donner la possibilité de présenter ses observations orales dans une langue de son choix et avec l’assistance d’un interprète privé, a constitué une violation de son droit d’accès aux tribunaux, garanti par l’article

6

§

1 de la Convention. Dans la mesure où il est pertinent en l’espèce, l’article

6

§

1 se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

La Cour doit d’abord rechercher si l’article 6 § 1 s’applique en l’espèce. Elle rappelle qu’une procédure fiscale peut

a priori

s’analyser tant comme une «

accusation en matière pénale

» que sous l’angle d’une «

contestation sur les droits et obligations de caractère civil

» (cf. arrêt Bendenoun c. France du 24 février 1994, série A n° 284, p. 20, § 47, et, dans la même affaire, rapp. Comm. du 10 décembre 1992, § 59). Il échet dès lors de déterminer si chacun de ces deux volets s’applique dans la présente affaire.

Pour ce qui est d’une «

accusation en matière pénale

», la Cour constate que, par la décision n° 36 du 19 janvier 1998, le directeur adjoint de la division régionale du Service des revenus de l’Etat a enjoint à l’entreprise du requérant d’acquitter le restant de l’impôt dû, sans l’assortir d’une majoration quelconque. Ce redressement fiscal a donc eu pour seul objectif le recouvrement de l’intégralité de la TVA et n’a revêtu aucun caractère punitif (cf.

Vidacar S.A. et Opergrup S.L. c. Espagne

(déc.), n° 41601/98 et 41775/98, 20.4.1999,

Charalambos c. France

(déc.), n° 49210/99, 8.2.2000, et,

a contrario

, arrêt Bendenoun précité, § 47, et

Kadri c. France

(déc.),

n°

41715/98, 26.9.2000). Partant, le requérant n’a fait l’objet d’aucune «

accusation en matière pénale

» au sens de l’article 6 § 1.

S’agissant du volet civil de l’article 6 § 1, la Cour rappelle que la matière fiscale ressortit au noyau dur des prérogatives de la puissance publique, le caractère public du rapport entre le contribuable et la collectivité restant prédominant. Par conséquent, en dépit des effets patrimoniaux qu’il a nécessairement quant à la situation des contribuables, le contentieux fiscal échappe au champ des droits et obligations de caractère civil (cf.

Ferrazzini c. Italie

[GC], n° 44759/98, 12.7.2001, §§ 27-31). Dans le cas d’espèce, la procédure litigieuse ayant porté exclusivement sur une injonction de verser au fisc une somme au titre de la TVA, la Cour ne relève aucun élément supplémentaire susceptible de sortir le litige en question du terrain de la fiscalité au sens propre du terme. Par conséquent, le volet civil de l’article

6

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, conformément à l’article

35

§

3.

Le requérant se plaint de l’application, par les juridictions d’appel et de cassation, de l’article 13 § 4 de la nouvelle loi sur la procédure civile, réservant aux seules personnes physiques et à leurs représentants la possibilité de se faire assister par un interprète devant le juge, mais excluant une telle possibilité pour les représentants des personnes morales. De ce fait, il estime être victime d’une discrimination contraire à l’article

14 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées :

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) la langue, (...) l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale (...) ou toute autre situation.

»

Toutefois, la Cour rappelle que cette disposition n’interdit la discrimination que dans la jouissance des droits et libertés garantis par la Convention. Or elle a estimé ci-dessus que le grief tiré de l’article 6

§

1 de la Convention ne rentre pas dans le champ d’application de la Convention. Il découle que ce grief doit, lui aussi, être rejeté comme étant incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article

35

§

3.

Le requérant soutient également qu’en omettant de prendre en considération le comportement des parties, et notamment la prétendue inaction des responsables du Service des revenus de l’Etat, les tribunaux lettons ont, d’une manière injustifiée, porté atteinte à son droit au respect des biens. A cet égard, le requérant invoque l’article 1 du Protocole

n° 1 à la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle tout d’abord que tout prélèvement d’impôts ou de taxes constitue une ingérence dans le droit au respect des biens garanti par le premier alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1. Cependant, cette ingérence se justifie, conformément au deuxième alinéa de cet article, prévoyant expressément une exception pour ce qui est du paiement des impôts ou d’autres contributions (cf., par exemple, n° 11089/84, déc. 11.11.86, D.R. 49 p. 181). La Cour rappelle également que le second alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1 doit se lire à la lumière du principe général consacré par la première phrase de cet article (cf., parmi beaucoup d’autres, arrêts Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH c. Pays-Bas du 23 février 1995, série A n° 306-B, p. 49, § 55, et AGOSI c. Royaume-Uni du 24 octobre 1986, série A n° 108, p. 17, § 48). Une mesure d’ingérence doit dès lors ménager un juste équilibre, c’est-à-dire un rapport raisonnable de proportionnalité, entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (cf., par exemple, arrêts Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH précité, § 62, et Tre Traktörer Aktiebolag c. Suède du 7 juillet 1989, série A, n° 159, p. 23, § 59). Toutefois, les Etats disposent en la matière d’une grande marge d’appréciation quant à la nécessité et au montant des contributions, cette marge étant applicable tant à la détermination des règles générales d’imposition qu’à l’évaluation de la situation fiscale de l’intéressé dans chaque cas particulier

(cf.,

mutatis mutandis

, arrêt Gasus Dosier- und Fördertechnik GmbH précité, § 60

; n° 12560/86, déc. 16.3.89, D.R. 60, p.

194).

Dans le cas d’espèce, la Cour constate que le requérant ne critique pas les taux de la TVA grevant ses transactions, mais uniquement le bien-fondé et la proportionnalité de son obligation d’acquitter une somme dont il se croyait, de bonne foi, exonéré. Les tribunaux, quant à eux, ont conclu que le requérant aurait lui-même dû faire preuve de diligence en se renseignant sur le point de savoir si ses cocontractants étaient ou non redevables de la taxe en question. A cet égard, la Cour estime que l’obligation, pour un commerçant, de s’informer du statut fiscal de ses partenaires commerciaux, ne saurait être reconnue déraisonnable ou disproportionnée. Au demeurant, la Cour note que l’entreprise du requérant a été obligée de verser au fisc uniquement le restant de la taxe qu’elle aurait normalement dû payer, sans aucune majoration ni pénalité. Dans ces circonstances, la Cour estime que le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux du requérant n’a pas été méconnu par les autorités lettonnes et que ces autorités n’ont pas dépassé leur marge d’appréciation en la matière.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S

øren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier adjoint

Président