CtEDO 09.10.2003 AI

KANS et AUTRES contre la LETTONIE

RESPONDENT
LVA
HOTĂRÂRE
09.10.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
KANS et AUTRES contre la LETTONIE (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

cererii nr. 57823/00

prezentată de Marija KĀNS și alții

împotriva Letoniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință la 9 octombrie 2003 într-o cameră compusă din:

d-l

C.L. Rozakis,

președinte,

d-nele

d-l

d-na

d-nii

judecători,

și d-l E. Fribergh,

grefier de secție,

Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 5 februarie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanți,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

Prima reclamantă, d-na Marija Kāns, este o "rezidentă non-cetățeană permanentă" a Letoniei născută în 1926. A doua și a treia reclamantă, d-na Jeļena Latiša și d-l Jurijs Kāns, sunt cetățeni letoni născuți respectiv în 1947 și 1954. Toți reclamanții fac parte din aceeași familie și locuiesc la aceeași adresă la Jūrmala (Letonia). A doua reclamantă este reprezentată în fața Curții de d-na M. Kļaviņš, avocat la baroul din Riga (Letonia). Guvernul este reprezentat de agenta sa, d-șoară I. Reine.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1987, fiecare dintre reclamanți a moștenit o sumă importantă de bani, exprimată în dolari americani, și al cărui inițial cărturar era domiciliat în Africa de Sud. Conform legislației sovietice din acea vreme, aceste active fuseră plasate pe trei conturi deschise la Vneshekonombank, instituție de credit situată la Moscova și specializată în tranzacții financiare cu străinătatea.

În 1991, Letonia redeveni un Stat independent.

Printr-o decizie din 3 septembrie 1991, Consiliul Suprem al Republicii Letoniei ordinand Băncii Letoniei să preie în mâini toate diviziunile băncilor specializate ale fostei URSS, transformând-le în diviziuni ale Băncii Letoniei. Diviziunea letonă a Vneshekonombank fusese transformată în Diviziunea Tranzacții Străine a Băncii Letoniei, care inițial continuă efectua tranzacții curente prin intermediul conturilor Vneshekonombank la Moscova.

Curând după, reclamanții ceruse transferul activelor lor la Banca Letoniei. Potrivit reclamanților, în decembrie 1991, Vneshekonombank virase banii în cauză pe trei conturi deschise de reclamanți la Banca Letoniei și, prin scrisoare din 6 decembrie 1991, le confirma acest transfer. Potrivit Guvernului, acest transfer nu a avut niciodată loc.

Printr-o decizie din 10 noiembrie 1992, consiliul Băncii Letoniei creă o comisie încărcată cu negocieri care să recupereze banii depuși de persoane fizice pe conturile Vneshekonombank. Prin aceeași decizie, Banca se declarase proprietară creanțelor clienților Diviziunii Tranzacții Străine la Vneshekonombank și se angajaseă le plăti suma de 50 dolari per persoană pe lună, și aceasta, până când chestiunea recuperării activelor să fie rezolvată. În 1995, această sumă fusese ridicată la 60 dolari.

La 8 decembrie 1993, Diviziunea Tranzacții Străine fusese transformată într-o bancă comercială autonomă, "a/s Multibanka", declarată moștenitor legal al Diviziunii.

În 1997, reclamanții cetuseră "a/s Multibanka" și Banca Letoniei în fața curții regionale din Riga, cerând recuperarea întregii sume de bani rămase pe conturile lor.

Printr-o sentință contradictorie din 7 octombrie 1997, curtea regională din Riga admituse cererea reclamanților și ordonase "a/s Multibanka" să le restituie sumele de bani pe care le reclamau.

Împotriva acestei sentințe, băncile apelate interjeseră apel în fața Camerei Afacerilor Civile a Curții Supreme, care, printr-o hotărâre din 12 ianuarie 1998, anulaseă sentința de primă instanță și respinseseă cererea reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții se puse în casație în fața Senatului Curții Supreme, care, printr-o hotărâre din 25 martie 1998, respinseseă pouvoi-ul, pe motiv că nici o încălcare a dreptului material sau procedural nu fusese comisă de instanțele inferioare. Potrivit informațiilor furnizate de Guvern și necontestare de reclamanți, la pronunțarea dispozitivului hotărârii, Senatul anunțaseă text integru și motivat ar fi disponibil la 1 aprilie 1998.

Nici unul dintre reclamanți nu era prezent la audiența din 25 martie 1998, în cursul căreia dispozitivul hotărârii fusese pronunțat. Avocatul primelor și al doilea reclamante, d-na U.G., prezentaseă observații scrise, dar nu comparuse în fața Senatului. În schimb, alt avocat, d-na A.S., încărcat de a reprezenta al treilea reclamant, participaseă la audiere și prezentaseă observații oral. Textul integru al hotărârii, conținând motivele respingerii pouvoi-ului, nu fusese niciodată notificat reclamanților. Dosarul conține o scrisoare, semnată de d-na A.E. și trimisă reclamanților la 25 octombrie 1999 (potrivit ștampilei poștale), prin care A.E. gasiseă, prin întâmplare, o copie semnată a hotărârii din 25 martie 1998 într-un sac plastic aruncat la mijlocul unei gropi de gunoi. Potrivit reclamanților, nu fusese decât de atunci că puseră cunoaștere motivelor hotărârii.

Entre-timp, în februarie 1998, reclamanții ceruseră Vneshekonombank, situată la Moscova, renseignements sobre operații efectuate pe conturile lor. Prin trei scrisori din 3 aprilie 1998, Vneshekonombank les atesteseă că la 9 decembrie 1991, activele lor fusese de fapt transferate Băncii Letoniei.

În ianuarie 2000, reclamanții sesizaseă Senatul unui recurs în revizuire al hotărârii din 25 martie 1998, referindu-se la scrisurile precitate ca motiv de revizuire. Printr-o ordonanță din 29 martie 2000, Senatul respinseseă recusul, pe motiv că aceste scrisori nu constituiau decât o nouă dovadă a faptelor deja cunoscute de reclamanți la momentul introducerii cererii lor, dar nu o circumstanță nouă susceptibilă justifice reexaminarea cauzei.

Dispozițiile relevante ale vechiului cod de procedură civilă (Civilprocesa kodekss) în vigoare înainte de 1 martie 1999, au fost formulate după cum urmează:

Titlul II – "Procedura în fața unei instanțe de prim nivel"

Capitolul 16 – "Examinarea afacerilor"

art. 192

"După semnarea sentinței, tribunalul se întoarce în sala de ședințe, unde președintele ședinței sau judecătorul assessor o pronunță. Apoi, președintele ședinței sau judecătorul assessor explică conținutul hotărârii, ordinea și termenul de atac împotriva acesteia."

Capitolul 17 – "Sentința tribunalului"

art. 215

"Copie dintr-o sentință (...) sau copie dintr-o ordonanță care încheie sau suspendă examinarea cauzei, sau o lasă fără examen, sau trimite cauza în fața instanței competente, este notificată părților și terților [interesați] care nu au participat la audiere, cel mai târziu trei zile după adoptarea sentinței sau ordonanței."

Titlul III-A – "Apelul împotriva sentințelor și ordonanțelor"

Capitolul 34-A – "Procedura apelului"

art. 304-1

"Curtea de apel pronunță hotărârea potrivit articolului 192 al prezentului cod.

Dispozitivul hotărârii trebuie pronunțat la audiența în care examinarea cauzei a fost terminată.

După pronunțarea dispozitivului hotărârii, președintele ședinței anunță [data] la care părțile vor putea lua cunoaștere hotărârii motivate."

Titlul III-B – "Apel împotriva sentințelor trecute în forță de lucru judecătoresc și reexaminarea afacerilor"

Capitolul 36-A – "Procedura de casație"

art. 341-1, alin. 4, 5 și 6

"După deliberare senatorilor [judecători ai Senatului], curtea se întoarce în sala de ședințe, și președintele ședinței citește dispozitivul hotărârii.

Apoi, Senatul anunță [data] la care părțile vor putea lua cunoaștere hotărârii motivate.

Hotărârea motivată este semnată de toți membrii [formației de judecată].

Atunci când senatorii ajung la concluzia că este imposibil adopta dispozitivul hotărârii în aceeași ședință, Senatul ia o decizie fixând următoarea ședință la care părțile vor fi anunțate cu dispozitivul hotărârii."

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, reclamanții se plâng că imposibilitatea de a recupera activele lor care, potrivit lor, se găsesc depuse pe conturile "a/s Multibanka", constituie o încălcare a dreptului lor la respectul bunurilor. În acest sens, ei subliniază în special că, după ce preiau creanțele clienților la Vneshekonombank în întregime, Banca Letoniei ar trebui de asemenea să asume întreaga obligație a acesteia față de deponenți.

Reclamanții susțin că imposibilitatea de a recupera activele lor, pentru care Statul implicite asumaramrespunderea, se analizează ca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, formulat după cum urmează:

"Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

"

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate derivată din nerespectarea de reclamanți a termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Conform opiniei Guvernului, nu este necesar a stabili dacă reclamanții au de fapt luat cunoaștere textul integru deciziei interne definitive în circumstanțele pe care le alega, și dacă aceste circumstanțe constituie factor de forță majoră susceptibil suspenda cursul termenului de șase luni. În acest sens, Guvernul reamintește principiile calculului termenului șase luni, stabilite de jurisprudența organelor Convenției, și anume regula potrivit căreia, atunci când notificarea deciziei definitive nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie luat în considerare data de la care părțile pot lua cunoaștere conținutului și motivelor acesteia.

Guvernul prezintă copia unei "scrisori de referință" emanând din grefa Curții Supreme și atestând că la 1 aprilie 1998, hotărârea Senatului din 25 martie 1998 fusese trimisă părților prin poștă. Cu toate acestea, și chiar presupunând că un asemenea trimitere nu ar fi niciodată avut loc, Guvernul face remarc că la acea vreme, Senatul nu era expres obligat notifice deciziile. Într-adevăr, conform celui de al cincilea alineat art. 341-1 din vechiul cod procedură civilă atunci în vigoare, Senatul trebuia "anunț[a] [data] la care părțile vor putea lua cunoaștere hotărârii motivate". Cu alte cuvinte, de la data sus-mențiune, părțile puteau accesa textul integru hotărârii, depozitat la grefa instanței de casație, obține copii. De altfel, în cauza de faț, rezultă din "scrisoarea referință" sus-mențiune că la data 1 aprilie 1998, textul hotărârii litigioase era deja disponibil la grefa Curții Supreme.

Guvernul recunoaște art. 215 aceluiași cod prevedea notificarea sentințelor părților absente la audiere. Cu toate acestea, această dispozițiune se aplica doar procedurii prim nivel și nu procedurii casație, care urma reguli particulare; nici o dispozițiune din vechiul cod procedură civilă nu permitea ajunge la o concluzie diferită. Prin urmare, codul fiind suficient clar pe acest punct, reclamanții era în măsură prevede că nu vor primi textul integru hotărârii domiciliul; trebuia deci demonstre o diligență minimă adresând singuri la grefa Curții Supreme.

Guvernul subliniază în special că d-na A.S., avocatul celui de-al treilea reclamant, participaseă audiența Senatului 25 martie 1998, și hotărârea în cauză fusese pronunțată prezența. Cu toate că recunoaște acest avocat nu reprezentasee decât unul dintre reclamanți, Guvernul susține, mai mai documente susținut, că d-nele A.S. și U.G. fac parte din același cabinet avocaci, cooperaseă în cadrul prezentei cauze și în realitate reprezentaseă rând pe rând cei trei reclamanți. Prin urmare, faptul doar unul acestor doi avocați era prezent, fără efecte asupra rezultatului cauzei.

În sfârșit, Guvernul respinge teza alternativă reclamanților potrivit căreia încălcarea invocată putea constitui o "situație continuă". Potrivit acestuia, o situație împotriva căreia existau recusuri interne eficace nu poate fi calificată "continuă", cu atât mai mult reclamanți exercitaseă în realitate toate aceste recusuri.

Pe scurt, Guvernul consideră că în cauza de faț, termenul șase luni început courir 1 aprilie 1998, data maturării deciziei interne definitive, și cererea tardivă.

Reclamanții recunosc art. 215 din vechiul cod procedură civilă, prevedând notificarea sentințelor, viza doar procedura prim nivel. Cu toate acestea, susțin principiul potrivit căruia o decizie justiție nu poate notificată părților, încalcă ea însăși drepturile legitime; problema rezidă deci textul articolului 341-1 aceluiași cod. De altfel, nici o dispozițiune dreptului intern nu obligă expres părțile adrese la grefa unei instanțe pentru informare despre decizia proferată; aceasta semnifică instanța cauză trebuie trimită către părți textul integru sentinței sau hotărârii. Potrivit reclamanților, în calitate contribuabili, ei asigură finanțarea tribunalelor letoni, și au deci dreptul vedea notificată o decizie le privește.

În plus, reclamanții fac remarc la 1 aprilie 1998, textul hotărârii litigioase fusese de fapt trimis, deși nici o dispozițiune dreptului intern nu obligul Senatul facă. Curtea Supremă hotărâse deci, proprie mișcare, completeze lacună existând codul procedură civilă. Este de fapt o practică stabilită, și reclamanții nu puteau rezonabil prevede plicul conținând hotărârea nu le va ajunge niciodată.

Reclamanții nu contestă avocatul celui de-al treilea, d-na A.S., era prezent la pronunțarea hotărârii. Cu toate acestea, fac observ că acea vreme, nici o dispozițiune dreptului intern obligul expres un avocat informeze clientul lui decizia tribunalului. De asemenea, reclamanții estimează nedemonstrat și neconvingător teza Guvernului referitoare la legăturile profesionale d-nei A.S. cu confratul U.G.

Pe scurt, potrivit reclamanților, termenul șase luni trebuie calculat plecând 26 octombrie 1999, data la care primiseră efectiv textul complet hotărârii.

Contrar Guvernului, reclamanții susțin încălcarea invocată dreptului lor la titlu articol 1 din Protocolul nr. 1 foarte se analizeze ca o situație continuă. În acest sens, avansează două argumente. În prim loc, reitera teza potrivit căreia art. 341-1, prevazând notificarea hotărârilor către părți absente la audiere, încalcă drepturi fundamentale. În al doilea loc, reamintesc că, mai mult douăzeci ani, se găsesc lipsite posibilitate dispune liber bani, și aceasta, din motive pentru care nu sunt oricum responsabil.

În consecință, reclamanții invită Curia respingă excepția Guvernului.

Curia reamintește că, conform art. 35 § 1 din Convenție, nu poate sesizată o cauză decât "în termen șase luni de la data deciziei interne definitive", adică actul încheiând procesul "epuizării căilor recurs interne", sensul aceleași dispoziții (a vedea McDaid și alții c. Regatul Unit, nr. 25681/94, decizie Comisiei 9 aprilie 1996, Decizii și rapoarte (DR) 85, p. 134).

Curia observă "decizia interne definitivă" în afacere este hotărârea Senatului Curții Supreme, pronunțată 25 martie 1998 și împotriva căreia nu existai nici un recurs judiciar obișnuit. Privitor recursul revizuire operat în fața Senatului, Curia estimează e vorba o cale procedurală extraordinară, care rescrie judecată trecută în forță judecătoresc; deci nu satisface criteriul "eficacității" și nu intră linie calcul pentru calculul termenului șase luni (a vedea Pufler c. Franța, nr. 23949/94, decizie Comisiei 18 mai 1994, DR 77, p. 140, și Durante c. Italia, nr. 39693/98, decizie Comisiei 2 iulie 1998, DR 94, p. 155).

Curia reamintește apoi jurisprudența constantă potrivit căreia, atunci când reclamantul are dreptul vedea notificată oficiu copie deciziei definitive, este mai conform cu obiectul și scopul art. 35 § 1 considera termenul șase luni începe courir de la data acestei notificări (a vedea Worm c. Austria, hotărâre 29 august 1997, Recueil hotărârilor și deciziilor 1997-V, p. 1547, § 33). În schimb, atunci când notificarea nu este prevăzută dreptul intern, trebuie luat în considerare data maturării deciziei, adică data plecând de la care părțile pot real lua cunoaștere motivele (a vedea Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II, și Haralambidis și alții c. Grecia, nr. 36706/97, § 38, 29 martie 2001), și nu doar dispozitivul (a vedea C. c. Italia, nr. 10889/84, decizie Comisiei 11 mai 1988, DR 56, p. 40). Cât privește data precisă la care interesatul avut sau putut avea cunoaștere textul deciziei, Statului pârât aparține stabilească (a vedea Baghli c. Franța, nr. 34374/97, § 31, CEDO 1999-VIII).

Curia constată conform art. 215 din vechiul cod procedură civilă letă în vigoare la epoca faptelor, părți care fuseră absente la audiere se vedeau notificate textul deciziei în termen trei zile de la semnare. Deși această dispozițiune nu preciza ea însăși etapa procedurii la care se referea, era inclusă secțiunea a doua codului, intitulată "Procedura în fața unei instanțe prim nivel".

În schimb, articolele 304-1 și 341-1, referitoare respectiv procedurii apel și casație, obligau tribunalul anunț, după citirea dispozitivului hotărârii, data la care părțile vor putea accesa textul integru. Este deci această data care trebuie, în principiu, luată în considerare pentru debutul termenului șase luni.

Rezultă din dosar că, deși nici o dispozițiune nu îl obliga expres, Curtea Supremă trimisese textul integru hotărârii litigioase reclamanți; aceștia susțin de fapt e vorba o practică stabilită. Cu toate acestea, Curia observă această afirmație nu este susținută nici un fapt nici document concret, cum ar o circulară jurisprudență națională publicată. Prin urmare, estimeaza imperativele siguranță juridică exigă se ține textul legii, suficient clar și precis pe acest punct. De altfel, Curia reamintește e mai întâi instanțelor naționale și nu ei aparține interpreteze dispozițiile dreptului procedural intern (a vedea, printre altele, Tejedor García c. Spania, hotărâre 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31).

Potrivit explicațiilor Guvernului, necontestare de reclamanți, la finele audierii 25 martie 1998, Senatul anunțaseă comparanților, printre care se afla d-na A.S., textul integru motivat hotărârii ar disponibil de la 1 aprilie 1998. În acest sens, Curia reamintește că, în principiu, termenul șase luni curge de la data la care avocatul reclamantului putea în obiectiv lua cunoaștere deciziei interne definitive, chiar dacă reclamantul însuși nu aveaseă cunoaștere mai târziu (a vedea West c. Regatul Unit, nr. 34728/97, decizie Comisiei 20 octombrie 1997, DR 91, p. 85). Curia nu poate accepta argumentul reclamanților derivat lipsa unei obligații exprese, pentru avocat, informeze client despre rezultatul cauzei, o asemenea obligație rezultând din noțiunea însăși reprezentării juridice. De altfel, Curia observă reclamanții nu formulaseă nicio plângere cu privire la comportamentul d-nei A.S.

De asemenea, Curia nu judecă relevant faptul d-na A.S nu reprezentasee oficial decât al treilea reclamant. Într-adevăr, oricum ar fi relații profesionale cu d-na U.G., avocat primele și al doilea reclamante, Curia estimează improbabil ca persoane aparținând aceleași familii, locuind la aceeași adresă și codemandanți într-o singură și aceeași cauză civilă, nu schimbasee informații despre desfășurarea procedurii le privește.

Curia constată în sfârșit că, în perioada de la 1 aprilie 1998 la 26 octombrie 1999, adică un an jumătate, reclamanții înșiși nu făcuse nici un demers pentru se renseigne grefa Curții Supreme despre rezultatul cauzei. E adevărat că, în cauza Papageorgiou c. Grecia, Curia judecaseă "nu se poate cere justițiabilului vine se informeze zi după zi despre existența unei hotărâri nu i-a niciodată notificată" (hotărâre 22 octombrie 1997, Recueil 1997-VI, p. 2287, § 32). Cu toate acestea, estimează altfel atunci când dispozitivul hotărârii pronunțat în fața avocatul interesatului și data maturării hotărârii era cunoscută. Reclamanții deci omis demonstre diligența minimă necesară oricărui justițiabil.

Ținând seama toate cele mai sus, Curia concluzionează dies a quo termenul șase luni este 1 aprilie 1998, data plecând de la care textul integru motivat al hotărârii Senatului era disponibil la grefa Curții Supreme, și termenul deci expirat 1 octombrie 1998. Cererea fiind introdusă 5 februarie 2000, termenul șase luni fusese depășit.

În fine, în măsura reclamanți susțin și încălcarea invocată se analizeze o "situație continuă", Curia observă hotărârea Senatului Curții Supreme din 25 martie 1998 plasat reclamanți într-o situație autorizând introduce cerere în fața Curții. Această hotărâre, deși producând efecte durabile, constituie un act încheiând procesul epuizării căilor recurs deschise în dreptul leton și confirmând, cu titlu definitiv, absența dreptului revendicat de reclamanți în caz. Prin urmare, situație lor nu se analizează o "situație continuă" sensul jurisprudenței constante a Curții.

Aceasta fiind, excepția Guvernului se dovedit întemeiată. Cererea este deci tardivă și trebuie respingă în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curia, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-06-29
0,94
KADIKIS contre la LETTONIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 47634/99 présentée par Arnis KADIĶIS contre la Lettonie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 juin 2000 en une chambre composée de M. C.L.
CtEDO 2006-04-06
0,94
FJODOROVA ET AUTRES c. LETTONIE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE Requête n o 69405/01 présentée par Jeļena FJODOROVA et autres contre la Lettonie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 6 avril 2006 en une chambre composée de : MM. B.M.
CtEDO 2002-09-12
0,94
MIKHEYEVA contre la LETTONIE
PREMIERE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50029/99 présentée par Tatyana MIKHEYEVA contre la Lettonie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 septembre 2002 en une chambre comp
CtEDO 2001-05-03
0,94
KULAKOVA contre la LETTONIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50108/99 présentée par Ņina KULAKOVA contre la Lettonie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de MM. C.L. R
CtEDO 2002-06-06
0,94
KIKOTS ET KIKOTA c. LETTONIE
PREMIERE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 54715/00 présentée par Vladimirs KIKOTS et Olga KIKOTA contre la Lettonie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin 2002 en une cham
Sursă