MIKHEYEVA contre la LETTONIE

MIKHEYEVA contre la LETTONIE (CtEDO, 2002)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE FINALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererei nr. 50029/99

presentată de Tatyana MIKHEYEVA

împotriva Letoniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședințând pe 12 septembrie 2002 într-o cameră compusă din

:

M. C.L. Rozakis,

președinte,

M. G. Bonello,

dna F. Tulkens,

M. P. Lorenzen,

dna N. Vajić,

M. R. Maruste,

M. V. Zagrebelsky,

judecători,

și din

M. E. Fribergh,

grefiер de secție,

Având în vedere petiția mențională mai sus presentată pe 21 mai 1999,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

ASPECTELE FAPTICE

Reclamanta este o fostă cetățeană a fostei URSS, născută în 1954 și reziduind la Riga (Letonia).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de parties, pot fi rezumate după cum urmează.

A. Circumstanțele particulare ale cauzei

Reclamanta a intrat în Letonia în 1971, la vârsta de șaptesprezece ani. De atunci, rezidează în permanență acolo. În 1973, reclamanta s-a căsătorit cu M. A.Z., membru al armatei URSS la acea vreme. În 1974 și 1983 respectiv, un fiu și o fiică s-au născut din această unire.

În 1992, reclamanta și copiii ei au fost înscriși pe registrul rezidenților Letoniei, și fiecare a primit un număr de identificare personală. În ianuarie 1992, soțul reclamantei a fost demobilizat din armată, care devenise la acel moment armata Federației Rusiei.

Pentru a facilita și accelera retragerea armatei Federației Rusiei din statele baltice, Guvernul Statelor Unite a organizat și finanțat în 1992 un «

program de locuințe

» pentru familiile militarilor ruși. Familiile care au acceptat termenii acestui program primeau locuință gratuită în Rusia angajîndu-se în schimb să părăsească definitiv teritoriul letonian și să se întoarcă doar după obținerea regulată a unui viză în conformitate cu dispozițiile generale care reglementează intrarea și șederea străinilor. Pe 2 octombrie 1992, soțul reclamantei a acceptat să devină beneficiar al acestui program și s-a declarat legat de termenii săi. Cât privește participarea personală a reclamantei la program, acest punct face obiectul unei controverse între parties. Potrivit Guvernului și instanțelor interne, reclamanta a acceptat personal și în mod explicit să participe. Reclamanta, din contra, susține că soțul ei a efectuat demersurile privind «

programul de locuințe

» fără știrea ei, și că ea nu a primit niciodată nici o compensație. În orice caz, din piese dosarului rezultă că reclamanta, precum și membrii familiei sale, au fost incluși pe lista beneficiarilor programului, comunicată de Guvernul Statelor Unite către Guvernul letonian.

În iunie 1995, reclamanta a divorțat de M. A.Z. Pe 28 decembrie 1995, s-a căsătorit din nou cu M. J.M., cetățean letonian care avea cetățenie în statul respectiv.

În paralel, la sfârșitul anului 1995, Departamentul Cetățeniei și Imigrației ministerului Afacerilor Interne (Iekšlietu ministrijas Pilsonības un imigrācijas departaments, în continuare «

Departamentul

») a anulat înscrierea reclamantei și a copiilor ei pe registrul rezidenților. În consecință, au pierdut numărul lor de identificare personală. Printr-o scrisoare din 31 mai 1996, directorul adjunct al Departamentului a informat reclamanta că, din moment ce acceptase în mod voluntar să devină beneficiar al «

programului de locuințe

» și să se supună termenilor acestui program, pierduse dreptul de rezidență și ședere în Letonia.

Printr-o scrisoare din 13 decembrie 1996, compania americană care gestionează «

programul de locuințe

» a informat administrația că un apartament la Stary Oskol (Rusia) era acordat reclamantei, fostului soț și celor doi copii. Printr-o scrisoare din 9 decembrie 1997, consulatul ambasadei Federației Rusiei în Letonia a confirmat administrației că reclamanta nu avea cetățenia rusă.

Reclamanta a sesizat tribunalul de prim grad al raionului Kurzeme din orașul Riga, cerând-i să ordone Direcției Afacerilor Cetățeniei și Migrației ministerului Afacerilor Interne (Iekšlietu ministrijas Pilsonības un migrācijas lietu pārvalde, în continuare «

Hotărârea

»), care a succedat Departamentului, să o înscrie din nou pe registrul rezidenților Letoniei, să-i restabilească numărul de identificare personală și să-și reguleze șederea în Letonia. În memoriul ei, a insistat în special pe faptul că la momentul intrării pe teritoriul letonian, nu avea nicio legătură cu armata URSS, și că abia în 1973 s-a căsătorit cu un militar sovietic. Prin urmare, potrivit reclamantei, nu intra în domeniul de aplicare al articolului 35 din legea letonă privind intrarea și șederea străinilor și apatrizi în Republica Letonia (în continuare «

legea privind străinii

»), care definește categoriile de persoane care nu au drept la permis de ședere în Letonia. De altfel, ea a insistat asupra duratei șederii pe teritoriul letonian și a susținut că, în virtutea legii privind statutul cetățenilor fostei URSS care nu dețin cetățenia Letoniei sau a altui stat (în continuare «

legea privind non-cetățenii

»), avea dreptul să obțină statutul de «

non-cetățean rezident permanent

».

Printr-o sentință contradictorie din 7 mai 1998, tribunalul de prim grad al raionului Kurzeme a respins cererea reclamantei. Potrivit tribunalului, conform articolului 1 § 3 sub 4) din legea privind non-cetățenii, persoanele care acceptaseră și primiseră compensație pentru a putea părăsi Letonia și a se stabili într-un alt stat, nu intrau în domeniul de aplicare ratione personae a acestei legi. Reclamanta nu avea deci nici un drept la statutul de «

non-cetățeană rezidentă permanentă

». De altfel, tribunalul a constatat că, din moment ce reclamanta divorțase și se recăsătoriseț doar după ce primise de fapt compensație pentru a părăsi Letonia, acest fapt era fără efect asupra deciziei pe fond. În consecință, tribunalul a concluzionat că refuzul Direcției de a-și regula șederea în Letonia era legal.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a apelat în fața curții regionale Riga, care, printr-o hotărâre contradictorie din 22 octombrie 1998, a respins apelul, aderând în esență la motivele sentinței atacate. Recurul în casație al reclamantei a fost declarat inadmisibil printr-o ordonanță a Senatului Curții Supreme din 29 decembrie 1998.

În ianuarie 1999, șeful Direcției a solicitat reclamantei să-și părăsească imediat teritoriul letonian, avertizând-o cu privire la posibilitatea luării, împotriva ei, a unui ordin de expulzare care, după caz, ar putea da loc unei execuții forțate.

B. Legea internă relevantă

Dispozițiile relevante din legea din 12 aprilie 1995 privind statutul cetățenilor fostei URSS care nu dețin cetățenia letonă sau cetățenia altui stat (Likums « Par to bijušo PSRS pilsoņu statusu, kuriem nav Latvijas vai citas valsts pilsonības »), sunt redactate după cum urmează

:

art. 1

«

[§ 1 – Versiune în vigoare înainte de 25 septembrie 1998]

Sunt supuși prezentei legi cetățenii fostei URSS reziduind în Letonia (...), care au reziddat pe teritoriul letonian înainte de 1 iulie 1992 și au fost înscriși acolo pe domiciliu, indiferent de statutul locuinței lor, atunci când nu dețin cetățenia letonă sau cetățenia altui stat

; precum și copiii minori ai acestor persoane, atunci când nu dețin cetățenia letonă sau cetățenia altui stat.

»

«

[§ 1 – Versiune în vigoare din 25 septembrie 1998]

Persoanele supuse prezentei legi, «

non-cetățenii

», sunt cetățenii fostei URSS reziduind în Letonia (...) precum și copiii lor, întrunind următoarele condiții cumulative

:

1) pe 1 iulie 1992, erau înscriși pe domiciliu pe teritoriul letonian indiferent de statutul locuinței lor

; sau ultimul domiciliu înregistrat până la 1 iulie 1992 se găsea în Republica Letonia

; sau există o sentință care constată că înainte de data respectivă, au reziddat pe teritoriul letonian cel puțin zece ani

;

2) nu dețin cetățenia letonă

;

3) nu dețin și nu au deținut cetățenia altui stat (...)

»

art. 2

«

(...) (2) (...) [U]n non-cetățean are dreptul

:

2) să nu fie expulzat din Letonia, cu excepția cazului în care expulzarea se efectuează în conformitate cu legea și când se primește acordul altui stat gata să primească persoana expulzată (...)

»

PLÂNGERI

Invocând art. 8 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge că situația în care se găsește ca urmare a refuzului autorităților letone de a-i acorda statutul de «

non-cetățeană rezidentă permanentă

» la care ea are dreptul conform legislației naționale, sau cel puțin un permis de ședere permanent în Letonia, stat unde rezidează soțul și copiii ei, constituie o încălcare a dreptului ei la respectul vieții private și familiale.

Invocând în esență drepturile garantate de art. 2 al Protocolului nr. 4 la Convenție, reclamanta susține că, refuzând să-și reguleze șederea în Letonia și privând-o deci de orice posibilitate de a părăsi țara și de a se deplasa pe teritoriul letonian, autoritățile letone au încălcat dreptul ei la libertate de circulație.

Reclamanta se plânge, de asemenea, că refuzul autorităților letone de a-i elibera o legitimație de ședere în Letonia și amenința constantă de expulzare din această țară prejudiciază dreptul ei de a nu fi expulzată din teritoriul statului al cărui cetățean este, garantat de art. 3 § 1 al Protocolului nr. 4 la Convenție. La această privință, ea susține că, în conformitate cu legislația letonă, are dreptul să obțină statutul special de «

non-cetățeană rezidentă permanentă

» pe care autoritățile naționale i-l refuză.

Invocând art. 3 al Convenției, reclamanta se plânge de tratament inuman și degradant în Letonia. La această privință, ea susține că datorită situației ei neregulate pe teritoriul letonian, este lipsită de orice posibilitate de a duce o viață socială și economică normală acolo și, în particular, de a încheia un contract de muncă și de a beneficia de prestări de servicii sociale.

PROCEDURĂ DEVANT CURTEA

Cererea a fost presentată pe 21 mai 1999 și înregistrată pe 29 iulie 1999.

Pe 30 noiembrie 2000, Curtea a decis să aducă petiția la cunoștința guvernului letonian și să-l invite, în conformitate cu art. 54 § 3 b) al regulamentului Curții, să prezinte observații asupra admisibilității și temeiniciei cererei. Guvernul prezenta observații pe 26 februarie 2001. Reclamanta depusa ale sale pe 6 aprilie 2001.

Pe 6 martie 2002, Guvernul a transmis Curții copie a deciziei șefului Direcției, luată pe 22 februarie 2002 și care înordoneaza unității regionale competente a Direcției să elibereze reclamantei și fiicei minore a acesteia pașapoarte de «

non-cetățeni rezidenti permanenți

», precum și să-și rennoiască înscrierea pe registrul rezidenților și să le acorde numere de identificare personală. Prin aceeași corespondență, Guvernul a susținut că reclamanta nu mai putea pretinde să fie «

victimă

» ale încălcărilor susținute, și a cerut Curții să concluzioneze inadmisibilitatea cererei din acest motiv.

Prin scrisoare din 3 aprilie 2002, Guvernul a informat Curtea că pe 7 martie 2002, reclamanta și fiica ei au primit pașapoarte de «

non-cetățeni rezidenti permanenți

».

Scrisorile din 6 martie și 3 aprilie 2002 au fost trimise pentru informare reclamantei, care nu a formulat nici o observație în răspuns.

PE DREPTURI

Reclamanta se plânge că refuzul administrației letone de a-și reguleze șederea în Letonia unde are puternice atașamente familiale, constituie o ingerință injustificată și disproporționată în drepturile garantate de art. 8 al Convenției și de articolele 2 și 3 ale Protocolului nr. 4. În măsura în care sunt relevante în cauza prezentă, aceste dispoziții se citesc după cum urmează

:

art. 8

«

»

art. 2 al Protocolului nr. 4

«

1.

Oricine se găsește în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber acolo și de a-și alege în mod liber reședința.

2.

Orice persoană este liberă să-și părăsească orice țară, inclusiv pe a sa (...)

»

art. 3 § 1 al Protocolului nr. 4

«

Nimeni nu poate fi expulzat, prin măsură individuală sau colectivă, din teritoriul statului al cărui cetățean este (...)

»

Curtea reamintește că nu poate pretinde să fie «

victimă

», în sensul articolului 34 al Convenției, cel care, la nivel național, obținuse un redresare adecvat al încălcărilor susținute ale Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Eckle c. Germania din 15 iulie 1982, seria A, nr. 51, p. 30, § 66, Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 846, § 36, și Guisset c. Franța, nr. 33933/96, § 66, CEDH 2000-XI). Această regulă este valabilă chiar dacă persoana în cauză obține satisfacție în timp ce procedura este deja angajată devant Curtea

; aceasta se dorește din cauza caracterului subsidiar al sistemului de garantii al Convenției (a se vedea Preikhzas c. Germania, cerere nr. 6504/74, raport al Comisiei din 13 decembrie 1978, Decisions and Reports (DR) 16, p. 5). Răspunsul la întrebarea dacă măsurile luate de autoritățile naționale constituie un remediu adecvat depinde totuși de natura dreptului invocat și de interesul juridic al reclamantului în a face Curtea să constate că drepturile pe care le recunoaște Convenția au fost încălcate. În special, în măsura în care persoana în cauză se plânge de expulzarea sa sau, mai general, de statutul neregulat pe teritoriul național, anularea măsurii de îndepărtare și eliberarea unei legitimații de ședere sunt în principiu suficiente pentru ca aceasta să nu poată pretinde «

victimă

» în sensul articolului 34 al Convenției (a se vedea în special Pančenko c. Letonia (dec.), nr. 40772/98, 28 octombrie 1999, și Bogdanovski c. Italia (dec.), nr. 72177/01, 9 iulie 2002, nepublicate, precum și S.F. c. Elveția, cerere nr. 16360/90, decizie a Comisiei din 2 martie 1994, DR 76, p. 13, și I.F. c. Franța, cerere nr. 22802/93, decizie a Comisiei din 11 decembrie 1997, DR 91, p. 10).

În cauza de față, nu se contestă că, prin decizia din 22 februarie 2002, reclamanta s-a văzut recunoscând statutul legal de «

non-cetățeană rezidentă permanentă

», și că pe 7 martie 2002, a primit un pașaport atestând acest statut și garantând-i dreptul de a trăi fără griji pe teritoriul letonian. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanta nu mai poate pretinde «

victimă

» ale încălcărilor susținute pe această problemă.

Rezultă că aceste plângeri trebuie din atunci să fie respinse ca fiind în mod evident neîntemeidate, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Invocând art. 3 al Convenției, reclamanta se plânge că precaritatea situației datorată statutului neregulat în Letonia și lipsei oricărui document de identitate valabil, antrenând pentru ea imposibilitatea de a duce o viață socială și economică normală, constituie o încălcare a articolului 3 al Convenției, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează

:

«

Nimeni nu poate fi supus (...) la tratamente inumane sau degradante.

»

Curtea reamintește că tratamentul denunțat trebuie să atingă un minimum de gravitate pentru a cădea sub lovitura articolului 3 al Convenției (a se vedea, în special, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV). Aprecierea acestui minim este relativă și depinde de ansamblul datelor cauzei, în special de durata situației denunțate și de efectele sale asupra reclamantului (a se vedea, între altele, Smith și Grady c. Regatul Unit, nrs. 33985/96 și 33986/96, § 120, CEDH 1999-VI, și hotărârea Irlanda c. Regatul Unit din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 162). Cu toate acestea, Convenția negarantând dreptul la un anumit nivel de viață, restricțiile și inconvenientele inerente unei șederi neregulate într-un stat al cărui cetățean nu se este nu sunt suficiente, singure, pentru a încălca art. 3 (a se vedea decizia Pančenko c. Letonia precitată, precum și Ivanov c. Letonia (dec.), nr. 55933/00, 7 iunie 2001, nepublicată). Având în vedere toate circumstanțele cauzei și după o examinare a pieselor dosarului, Curtea nu a detectat nici o aparență de tratament interzis de această dispoziție.

Rezultă că această plângere trebuie, de asemenea, să fie respingă ca fiind în mod evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

petiția inadmisibilă.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Grefiер

Președinte

PREMIERE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50029/99

présentée par Tatyana MIKHEYEVA

contre la Lettonie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

12 septembre 2002 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

G.

Bonello,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

R.

Maruste

,

M.

M.

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mai 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une ex-ressortissante de l’ex-URSS, née en 1954 et résidant à Riga (Lettonie).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A. Circonstances particulières de l’affaire

La requérante est entrée en Lettonie en 1971, à l’âge de dix-sept ans. Depuis lors, elle y réside en permanence. En 1973, la requérante contracta mariage avec M. A.Z., membre de l’armée de l’URSS à l’époque. En 1974 et en 1983 respectivement, un fils et une fille naquirent de cette union.

En 1992, la requérante et ses enfants furent inscrits sur le registre des résidents de Lettonie, et reçurent chacun un numéro d’identification personnelle. En janvier 1992, le mari de la requérante fut démobilisé de l’armée, devenue à ce moment-là l’armée de la Fédération de Russie.

Afin de faciliter et d’accélérer le retrait de l’armée de la Fédération de Russie des États baltes, le Gouvernement des États-Unis organisa et finança en 1992 un « programme de logement » des familles de militaires russes. Les familles, ayant souscrit les termes de ce programme, recevaient un logement gratuit en Russie en s’engageant en contrepartie à quitter définitivement le territoire letton et à n’y revenir qu’après avoir régulièrement obtenu un visa conformément aux dispositions générales régissant l’entrée et le séjour des étrangers. Le 2 octobre 1992, le mari de la requérante accepta de devenir bénéficiaire de ce programme et se déclara lié par ses termes. Pour ce qui est de la participation personnelle de la requérante au programme, ce point fait l’objet d’une controverse entre les parties. Selon le Gouvernement et les tribunaux internes, la requérante a personnellement et expressément accepté d’y participer. La requérante, quant à elle, soutient que son mari a effectué les démarches relatives au «

programme de logement

» à son insu, et qu’elle-même n’a jamais reçu une compensation quelconque. En toute hypothèse, il ressort des pièces du dossier que la requérante, ainsi que les membres de sa famille, furent inclus sur la liste des bénéficiaires du programme, communiquée par le Gouvernement des États-Unis au Gouvernement letton.

En juin 1995, la requérante divorça de M. A.Z. Le 28 décembre 1995, elle contracta un nouveau mariage avec M. J.M., ressortissant letton ayant la nationalité de cet État.

Parallèlement, à la fin de l’année 1995, le Département de la nationalité et de l’immigration du ministère de l’Intérieur (

Iekšlietu ministrijas Pilsonības un imigrācijas departaments

, ci-après le « Département ») annula l’inscription de la requérante et de ses enfants sur le registre des résidents. Par conséquent, ils perdirent leur numéro d’identification personnelle. Par une lettre du 31 mai 1996, le directeur adjoint du Département informa la requérante que, dès lors qu’elle avait volontairement accepté de devenir bénéficiaire du « programme de logement » et de se soumettre aux termes de ce programme, elle avait perdu le droit de résidence et de séjour en Lettonie.

Par une lettre du 13 décembre 1996, l’entreprise américaine gérant le «

programme de logement » informa l’administration qu’un appartement à Stary Oskol (Russie) était accordé à la requérante, à son ex-mari et à leurs deux enfants. Par une lettre du 9 décembre 1997, le consulat de l’ambassade de la Fédération de Russie en Lettonie confirma à l’administration que la requérante n’avait pas la nationalité russe.

La requérante saisit le tribunal de première instance de l’arrondissement de Kurzeme de la ville de Riga, en lui demandant d’enjoindre à la Direction des affaires de la nationalité et de la migration du ministère de l’Intérieur (

Iekšlietu ministrijas Pilsonības un migrācijas lietu pārvalde

, ci-après la «

Direction »), ayant succédé au Département, de l’inscrire de nouveau sur le registre des résidents de Lettonie, de rétablir son numéro d’identification personnelle et de régulariser son séjour en Lettonie. Dans son mémoire, elle insista notamment sur le fait qu’au moment de son entrée sur le territoire letton, elle n’avait aucun lien avec l’armée de l’URSS, et que ce ne fut qu’en 1973 qu’elle contracta mariage avec un militaire soviétique. Par conséquent, selon la requérante, elle n’entrait pas dans le champ d’application de l’article 35 de la loi lettonne relative à l’entrée et au séjour des étrangers et des apatrides en République de Lettonie (ci-après la «

loi sur les étrangers »), définissant les catégories de personnes n’ayant pas le droit d’obtenir un permis de séjour en Lettonie. En outre, elle insista sur la durée de son séjour sur le territoire letton et soutint qu’en vertu de la loi relative au statut des ressortissants de l’ex-URSS, ne possédant pas la nationalité de la Lettonie ou celle d’un autre État (ci-après la « loi sur les non-citoyens »), elle avait le droit d’obtenir le statut de « non-citoyen résident permanent ».

Par un jugement contradictoire du 7 mai 1998, le tribunal de première instance de l’arrondissement de Kurzeme rejeta la demande de la requérante. Selon le tribunal, aux termes de l’article 1 § 3 sous 4) de la loi sur les non-citoyens, les personnes ayant accepté et reçu une compensation afin de pouvoir quitter la Lettonie et s’installer dans un autre État, n’entraient pas dans le champ d’application

ratione personae

de cette loi. La requérante n’avait dès lors aucun droit au statut de « non-citoyenne résidente permanente ». De plus, le tribunal constata que, la requérante n’ayant divorcé et contracté un nouveau mariage qu’après avoir effectivement reçu une compensation pour quitter la Lettonie, ce fait était sans incidence sur la décision au fond. Par conséquent, le tribunal conclut à la légalité du refus de la Direction de régulariser le séjour de la requérante en Lettonie.

Contre ce jugement, la requérante interjeta appel devant la cour régionale de Riga, qui, par un arrêt contradictoire du 22 octobre 1998, le rejeta, se ralliant en substance aux motifs du jugement entrepris. Le pourvoi en cassation de la requérante fut déclaré irrecevable par une ordonnance du Sénat de la Cour suprême du 29

décembre 1998.

En janvier 1999, le chef de la Direction demanda à la requérante de quitter immédiatement le territoire letton, en l’avertissant de la possibilité de prendre, à son encontre, un arrêté d’expulsion pouvant, le cas échéant, donner lieu à une exécution forcée.

B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la loi du 12 avril 1995 relative au statut des citoyens de l’ex-URSS n’ayant pas la nationalité lettonne ou celle d’un autre État (

Likums « Par to bijušo PSRS pilsoņu statusu, kuriem nav Latvijas vai citas valsts pilsonības

»), sont rédigées comme suit :

Article 1

er

«

[§ 1 – Rédaction en vigueur avant le 25 septembre 1998]

Sont assujettis à la présente loi les citoyens de l’ancienne URSS résidant en Lettonie (...), ayant résidé sur le territoire letton avant le 1

er

juillet 1992 et y ayant été enregistrés à domicile, indépendamment du statut de leur logement, lorsqu’ils n’ont pas la nationalité lettonne ou celle d’un autre Etat

; ainsi que les enfants mineurs desdites personnes, lorsqu’ils n’ont pas la nationalité lettonne ou celle d’un autre Etat.

»

«

[§ 1 – Rédaction en vigueur depuis le 25 septembre 1998]

Les personnes assujetties à la présente loi, les «

non-citoyens

», sont les citoyens de l’ancienne URSS résidant en Lettonie (...) ainsi que leurs enfants, répondant aux conditions cumulatives suivantes

:

1) au 1

er

juillet 1992, ils étaient enregistrés à domicile sur le territoire letton indépendamment du statut de leur logement

; ou leur dernier domicile enregistré jusqu’au 1

er

juillet 1992 se trouvait en République de Lettonie

; ou bien il existe un jugement constatant qu’avant ladite date, ils ont résidé sur le territoire letton pendant dix ans au moins

;

2) ils n’ont pas la nationalité

lettonne

;

3) ils n’ont pas et n’ont pas eu la nationalité d’un autre Etat (...)

»

Article 2

«

(...) (2) (...) [U]n non-citoyen a le droit

: (...)

2) de ne pas être expulsé de la Lettonie, sauf au cas où l’expulsion est effectuée conformément à la loi et lorsque l’accord d’un autre Etat prêt à accueillir la personne expulsée est reçu (...)

»

GRIEFS

Invoquant l’article 8 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que la situation dans laquelle elle se trouve suite au refus des autorités lettonnes de lui accorder le statut de « non-citoyenne résidente permanente » auquel elle a le droit conformément à la législation nationale, ou au moins un permis de séjour permanent en Lettonie, État où résident son conjoint et ses enfants, constitue une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale.

Invoquant en substance les droits garantis par l’article 2 du Protocole n°

4 à la Convention, la requérante soutient qu’en refusant de régulariser son séjour en Lettonie et en la privant ainsi de toute possibilité de quitter le pays et de se déplacer sur le territoire letton, les autorités lettonnes ont violé son droit à la liberté de circulation.

La requérante se plaint également que le refus des autorités lettonnes de lui délivrer un titre de séjour en Lettonie et la menace constante d’expulsion de ce pays portent atteinte à son droit de ne pas être expulsée du territoire de l’État dont elle est ressortissante, garanti par l’article 3 § 1 du Protocole n° 4 à la Convention. A cet égard, elle soutient que conformément à la législation lettonne, elle a le droit d’obtenir le statut spécial de « non-citoyenne résidente permanente » que les autorités nationales lui refusent.

Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint d’un traitement inhumain et dégradant en Lettonie. A cet égard, elle soutient qu’à cause de sa situation irrégulière sur le territoire letton, elle est dépourvue de toute possibilité d’y mener une vie sociale et économique normale et, notamment, de conclure un contrat de travail et de bénéficier des prestations des services sociaux.

PROCÉDURE DEVANT LA COUR

La requête fut introduite le 21 mai 1999 et enregistrée le 29 juillet 1999.

Le 30 novembre 2000, la Cour décida de porter la requête à la connaissance du gouvernement letton et de l’inviter, conformément à l’article 54 § 3 b) du règlement de la Cour, à présenter des observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Le Gouvernement présenta ses observations le 26 février 2001. La requérante déposa les siennes le 6 avril 2001.

Le 6 mars 2002, le Gouvernement transmit à la Cour copie de la décision du chef de la Direction, prise le 22 février 2002 et enjoignant à l’unité régionale compétente de la Direction de délivrer à la requérante et à sa fille mineure des passeports de «

non-citoyens résidents permanents

», ainsi que de renouveler leur inscription au registre des résidents et de leur accorder des numéros d’identification personnelle. Par le même courrier, le Gouvernement fit valoir que la requérante ne pouvait plus se prétendre victime

des violations alléguées, et demanda à la Cour de conclure à l’irrecevabilité de la requête pour cette raison.

Par lettre du 3 avril 2002, le Gouvernement informa la Cour que, le 7

mars 2002, la requérante et sa fille avaient reçu leurs passeports de «

non-citoyens résidents permanents

».

Les lettres des 6 mars et 3 avril 2002 furent envoyées pour information à la requérante, qui ne formula aucune observation en réponse.

EN DROIT

La requérante se plaint que le refus de l’administration lettonne de régulariser son séjour en Lettonie où elle possède de fortes attaches familiales, constitue une ingérence injustifiée et disproportionnée dans ses droits garantis par l’article 8 de la Convention et par les articles 2 et 3 du Protocole n° 4. Dans la mesure où elles sont pertinentes dans la présente affaire, ces dispositions se lisent ainsi

:

Article 8

«

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 2 du Protocole n° 4

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien (...)

»

Article 3

«

Nul ne peut être expulsé, par voie de mesure individuelle ou collective, du territoire de l’Etat dont il est le ressortissant (...)

»

La Cour rappelle que ne peut pas se prétendre «

victime

», au sens de l’article 34 de la Convention, celui qui, au plan national, a obtenu un redressement adéquat des violations alléguées de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, les arrêts Eckle c. Allemagne du 15

juillet

1982, série A, n°

51, p. 30, § 66, Amuur c. France du 25 juin 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, p. 846, § 36, et

Guisset c.

France

, n°

33933/96, § 66, CEDH 2000-XI). Cette règle vaut même si l’intéressé obtient satisfaction alors que la procédure est déjà engagée devant la Cour

; ainsi le veut le caractère subsidiaire du système des garanties de la Convention (voir Preikhzas c. Allemagne, requête n° 6504/74, rapport de la Commission du 13 décembre 1978, Décisions et rapports (DR) 16, p. 5). La réponse à la question de savoir si les mesures prises par les autorités nationales constituent un remède adéquat dépend toutefois de la nature du droit invoqué et de l’intérêt juridique du requérant à faire constater par la Cour que les droits que lui reconnaît la Convention ont été enfreints. En particulier, dans la mesure où l’intéressé se plaint de son expulsion ou, d’une manière plus générale, de son statut irrégulier sur le territoire national, l’annulation de la mesure d’éloignement et la délivrance d’un titre de séjour sont en principe suffisants pour qu’il ne puisse plus se prétendre «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention (voir notamment

Pančenko c. Lettonie

(déc.), n° 40772/98, 28 octobre 1999, et

Bogdanovski c. Italie

(déc.), n° 72177/01, 9 juillet 2002, non publiées, ainsi que S.F

. c. Suisse, requête n° 16360/90, décision de la Commission du 2 mars 1994, DR 76, p.

13, et

I.F. c. France, requête n° 22802/93, décision de la Commission du 11 décembre 1997, DR

91, p. 10).

Dans le cas d’espèce, il n’est pas contesté que, par la décision du 22

février 2002, la requérante s’est vu reconnaître le statut légal de «

non-citoyen résident permanent

», et que, le 7 mars 2002, elle a reçu un passeport attestant ce statut et lui garantissant le droit de vivre sans entraves sur le territoire letton. Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante ne peut plus se prétendre «

victime

» des violations alléguées sur ce point.

Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Invoquant l’article 3 de la Convention, la requérante se plaint que la précarité de sa situation due à son statut irrégulier en Lettonie et au manque de tout document d’identité valide, entraînant pour elle l’impossibilité de mener une vie sociale et économique normale, constitue une violation de l’article 3 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées

:

«

Nul ne peut être soumis (...) à des (...) traitements inhumains ou dégradants.

»

La Cour rappelle que le traitement dénoncé doit atteindre un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention (voir, notamment,

Labita c. Italie

[GC], n°

26772/95, §

120, CEDH 2000-IV). L’appréciation de ce minimum est relative et dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée de la situation dénoncée et de ses effets sur le requérant (voir, entre autres,

Smith et Grady c. Royaume-Uni

, n

os

33985/96 et 33986/96, § 120, CEDH 1999-VI, et l’arrêt Irlande c.

Royaume-Uni du 18 janvier 1978, série A n°

25, p. 65, § 162). Toutefois, la Convention ne garantissant pas le droit à un certain niveau de vie, les restrictions et les inconvénients inhérents à un séjour irrégulier dans un Etat dont on n’est pas ressortissant ne suffisent pas, à eux seuls, pour enfreindre l’article 3 (voir la décision

Pančenko c. Lettonie

précitée, ainsi que

Ivanov c. Lettonie

(déc.), n° 55933/00, 7 juin 2001, non publiée). Eu égard à toutes les circonstances de l’affaire et après un examen des pièces du dossier, la Cour n’a décelé aucune apparence d’un traitement prohibé par cette disposition.

Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président