A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 70626/01 prezentate de Nikolaos MANIOS și de alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 octombrie 2001 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele C.L Rozakis Bonello Strážnická domnii Lorenzen Kovler Zagrebelsky judecători S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 iunie 2000 și înregistrată la 21 iunie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie: primul reclamant, Nikolaos Manios este un resortisant grec, născut în 1947 și rezident la Atena. Ceilalți doi reclamanți sunt două sindicate de medici, Uniunea medicilor și a personalului spitalicesc din Atena și Pireu ( Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul D. Nikopoulos, avocat în Salonic și domnul I. Proussanides, avocat la Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul sindicat reprezintă medicii din sectorul public ( Cel de-al doilea este organizația sindicală de gradul doi a medicilor de la l .SY. Scopul acestor sindicate este de a proteja interesele morale, economice și profesionale ale medicilor care sunt membri ai acesteia. Primul reclamant este un medic de la l 24 alin. (2) din Legea nr. 1397/1983. La art. 29 alin. (2) din această lege se prevede o indemnizație pentru orele suplimentare efectuate de acești medici și care este stabilită în conformitate cu dispozițiile generale în vigoare pentru remunerarea orelor suplimentare. Cu toate acestea, printr-o decizie din 29 iulie 1991, ministrul economiei a stabilit că această decizie nu se aplică medicilor de la ÕESY, care rămâneau sub incidența dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 1810/1988 (care stabilește salariul la 1/100 din salariul de bază). Ministrul a precizat că această decizie va fi publicată în Jurnalul Oficial. Decizia a fost publicată în Jurnalul Oficial din 3 septembrie 1991. La 16 septembrie 1991, reclamanții au introdus împotriva deciziei din 29 iulie 1991 o acțiune în anulare în fața Consiliului de Stat și s-au plâns de un tratament discriminatoriu în măsura în care primiseră, în calitate de medici din sectorul public, 1/100 din salariul lor de bază ca plată pe oră suplimentară, în timp ce ceilalți funcționari atingeau 1/65 de la acesta. L. , inițial stabilită la 10 februarie 1994, a fost amânată din oficiu de opt ori: la 17 februarie 1994, 17 martie 1994, 14 aprilie 1994, 2 iunie 1994, 13 octombrie 1994, 2 februarie 1995, 13 aprilie 1995 și 25 mai 1995. Prin hotărâre ante-numită drept din 29 februarie 1996, Consiliul de Stat a informat statul să depună anumite elemente de probă suplimentare. Acesta a constatat că legea relevantă în materie de publicare a deciziilor de stabilire a dreptului de proprietate asupra funcționarilor pentru orele suplimentare a prevăzut că o astfel de publicare ar trebui să se facă prin notificarea serviciilor competente și prin afișarea într-un loc vizibil în cadrul acestor servicii. Cu toate acestea, după cum nu reiese din dosar dacă acest mod de publicare ar fi fost urmat în speță, statul trebuia să demonstreze acest lucru, deoarece o lipsă de publicare ar face ca decizia în cauză să fie supusă anulării. O nouă audiere a fost stabilită la 13 iunie 1996 Cu toate acestea, a fost încă amânată la 26 septembrie 1996, 12 decembrie 1996 și 13 februarie 1997; a fost desemnat un nou judecător raportor. La 29 mai 1997, camera competentă a Consiliului de Stat a adresat cauza formării plenare a acestuia. Camera a considerat că nu se putea confirma afișarea deciziei în litigiu într-un loc vizibil și că aceasta nu avea existență legală. Din acest motiv, Consiliul de Stat putea să examineze din oficiu, dacă decizia Deși inexistentă, a fost supusă anulării, deoarece notificarea sa către serviciile interesate a meritat aplicarea acesteia La tribunal în fața sesiunii plenare a avut loc la 13 februarie 1998. La 20 decembrie 1999, Consiliul a anulat decizia ministerială atacată de următoarele motive, ridicate din oficiu și care a examinat mijloacele de anulare invocate de reclamanți redundanți (...) Din art. 42 alin. (1) și 35 alin. (1) din Constituție reiese că un element inerent al validității unei legi, a unui decret sau a unui alt act de reglementare este publicarea acestora în Jurnalul Oficial. Această publicație creează o prezumție că reglementarea a fost difuzată, o face accesibilă cetățenilor și permite controlul legalității acesteia de către Consiliul de Stat și de către celelalte jurisdicții. Cu toate acestea, în special pentru actele de reglementare, legiuitorul poate introduce alte modalități de publicare prin alte mijloace mai adecvate naturii reglementării. (...) Metoda specială de publicare a deciziilor de stabilire a orelor suplimentare efectuate de funcționari, instituită prin Legea nr. 301/1976, este conformă cu principiul constituțional de publicitate a actelor de reglementare, ținând seama de caracterul și obiectul acestor decizii, precum și de întinderea părților interesate la care trebuie să fie accesibile astfel de decizii. Pentru ca astfel de decizii să aibă o existență legală, trebuie respectată metoda de publicare prevăzută în art. 3 alin. (3) din Legea nr. 301/1976, și anume notificarea serviciilor competente și a afișării într-un loc vizibil. Totuși, în ceea ce privește afișajul, este suficient ca acesta să fie efectuat la sediul central al serviciului respectiv. ; nu este necesar ca afișajul să aibă loc în fiecare sucursală a serviciului în care funcționarii interesați lucrează. (...) Din documentul (...) al Ministerului Afacerilor Economice reiese că decizia ministerială atacată a fost notificată tuturor serviciilor în cauză, dar nu se confirmă că aceaceasta a fost afișată într-un loc vizibil al unității centrale a acestora. Având în vedere cele de mai sus (...), decizia atacată nu a avut nici o existență legală și trebuie anulată deoarece notificarea sa către destinatari merită aplicarea acesteia. Între timp, la 30 mai 1996, ministrul afacerilor economice stabilise suma de plată pentru orele suplimentare ale medicilor de la ospiciu la același nivel ca și pentru ceilalți funcționari. Dreptul intern relevant Art. 2 și 3 alin. (3) din Legea nr. 301/1976 prevăd art. 2 (1) nu se publică în Jurnalul Oficial (.) (c) deciziile de stabilire a serviciului pentru orele suplimentare (...) Art. 3 alin. (3) Actele menționate la lit. (c) din art. 2 alin. (1) sunt notificate serviciilor competente prin intermediul directivelor și sunt aduse la cunoștința celor interesați prin afișarea într-un loc vizibil în cadrul acestor servicii. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii în fața Consiliului de Frontieră. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții se plâng că au fost privați de un proces echitabil, precum și de nerespectarea principiului egalității armelor. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de ceea ce nu au atins în mod corespunzător pentru orele suplimentare pe care le-au efectuat, ca urmare a deciziei Consiliului de la statul în care s-a pronunțat hotărârea atacată, conform căreia decizia atacată nu a avut o existență legală. art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Reclamanții reproșează administrației că nu au informat Consiliul cu privire la publicarea deciziei atacate în Jurnalul Oficial și în Consiliul de administrație că au acceptat teza administrației potrivit căreia decizia nu a fost publicată. Astfel, Consiliul de Stat nu numai că a permis administrației să demonstreze că decizia menționată anterior era inexistentă, în timp ce aceasta exista și producea daune financiare în detrimentul reclamanților, ci și să evite să se pronunțe asupra legalității acestei decizii. Curtea ia notă de faptul că, chiar dacă administrația nu a informat Consiliul cu privire la publicarea deciziei în litigiu în Jurnalul Oficial sau în cazul în care Consiliul nu a ținut cont de aceasta, acesta din urmă a efectuat o analiză aprofundată a modului de publicare a acestei decizii, precum și a legislației relevante în materie de publicare a actelor de reglementare de același tip ca și decizia. Acesta concluzionează că aceasta trebuia anulată deoarece publicarea sa nu a îndeplinit pe deplin cerințele articolului 3 alineatul (3) din Legea nr. 301/1976, în special nu a fost afișată într-un loc vizibil al sediului central al serviciului în cauză. Or, Curtea amintește că nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. În cazul în care art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). În plus, Curtea ia notă de faptul că, prin introducerea în Consiliu a unei decizii, reclamanții vizau anularea actului atacat, ceea ce au obținut de la restul. În ceea ce privește art. 13, Curtea constată că reclamanții au putut sesiza Consiliul depe și că, prin urmare, nu se pune nicio întrebare separată în ceea ce privește acest articol. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată. În conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție, reclamanții susțin o depășire a termenului rezonabil de termen prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, precum și o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași la art. 6 alineatul (1) din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen András Baka Modululer Adjunct Președinte
de la requête n° 70626/01
présentée par Nikolaos MANIOS et autres
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
18 octobre 2001 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 2000 et enregistrée le 21 juin 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le premier requérant, Nikolaos Manios est un ressortissant grec, né en 1947 et résidant à Athènes. Les deux autres requérants sont deux syndicats de médecins, l’Union de médecins et du personnel hospitalier d’Athènes et du Pirée («
l’EINAP
») et la Fédération des médecins hospitaliers de Grèce (“l’OENGE”). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le premier syndicat représente les médecins du secteur public («
l’ESY
») qui travaillent dans les hôpitaux d’Athènes et du Pirée. Le second est l’organisation syndicale de deuxième degré des médecins de l’ESY. Le but de ces syndicats consiste en la protection des intérêts moraux, économiques et professionnels des médecins qui en sont membres. Le premier requérant est un médecin de l’ESY, membre de l’EINAP. Les médecins de l’ESY sont des fonctionnaires, selon l’article 24 § 2 de la loi n°
1397/1983. L’article 29 § 2 de cette loi prévoit une indemnité pour les heures supplémentaires effectuées par ces médecins et qui est fixée selon les dispositions générales en vigueur pour la rémunération des heures supplémentaires.
Par une décision du 14 juin 1991, le ministre de l’Economie fixa, pour le secteur public, le montant de l’indemnité à verser par heure supplémentaire, à partir du 1
er
juillet 1991, à 1/65
e
du salaire de base. Toutefois, par une décision du 29 juillet 1991, il précisa que ladite décision ne s’appliquait pas aux médecins de l’ESY, qui restaient soumis aux dispositions de l’article
7 de la loi n°
1810/1988 (fixant l’indemnité à 1/100
e
du salaire de base). Le ministre précisa que cette décision serait publiée au Journal Officiel.
La décision fut publiée au Journal Officiel du 3 septembre 1991.
Le 16 septembre 1991, les requérants introduisirent contre la décision du 29 juillet 1991 un recours en annulation devant le Conseil d’Etat. Ils se plaignaient d’un traitement discriminatoire dans la mesure où ils percevaient, en tant que médecins du secteur public, 1/100
e
de leur salaire de base en tant qu’indemnité par heure supplémentaire alors que les autres fonctionnaires touchaient 1/65
e
de celui-ci.
L’audience, initialement fixée au 10 février 1994, fut ajournée d’office huit fois
: aux 17 février 1994, 17 mars 1994, 14 avril 1994, 2 juin 1994, 13
octobre 1994, 2 février 1995, 13 avril 1995 et 25 mai 1995.
Par un arrêt avant-dire droit du 29 février 1996, le Conseil d’Etat invita l’Etat à déposer certains éléments de preuve supplémentaires. Il constata que la loi pertinente en matière de publication des décisions fixant l’indemnité des fonctionnaires pour heures supplémentaires prévoyait qu’une telle publication devait se faire par notification aux services compétents et par affichage à un endroit visible au sein de ces services. Toutefois, comme il ne ressortait pas du dossier si ce mode de publication avait été suivi en l’espèce, l’Etat devait en apportait la preuve, car un défaut de publication rendrait la décision litigieuse sujette à annulation.
Une nouvelle audience fut fixée au 13 juin 1996
; toutefois, elle fut encore ajournée aux 26 septembre 1996, 12 décembre 1996 et 13 février 1997. Un nouveau juge rapporteur fut désigné.
Le 29 mai 1997, la chambre compétente du Conseil d’Etat déféra l’affaire à la formation plénière de celui-ci. La chambre releva que l’Etat ne pouvait confirmer l’affichage de la décision litigieuse à un endroit visible et qu’ainsi celle-ci n’avait pas d’existence légale. Pour cette raison, le Conseil d’Etat pouvait examiner d’office, si la décision «
quoique inexistante, était sujette à annulation car sa notification aux services intéressés valait application de celle-ci
».
L’audience devant la plénière eut lieu le 13 février 1998.
Le 20 décembre 1999, le Conseil d’Etat annula la décision ministérielle attaquée par les motifs suivants, soulevés d’office et qui rendaient l’examen des moyens d’annulation invoqués par les requérants superflu
:
«
(...) Il ressort des articles 42 § 1 et 35 § 1 de la Constitution qu’un élément inhérent de la validité d’une loi, d’un décret ou d’un autre acte réglementaire est la publication de ceux-ci au Journal Officiel. Cette publication crée une présomption que la réglementation a été diffusée, la rend accessible aux citoyens et permet le contrôle de la légalité de celle-ci par le Conseil d’Etat et les autres juridictions. Toutefois, et en particulier pour les actes réglementaires, le législateur peut instituer d’autres modes de publication par d’autres moyens plus appropriés à la nature de la réglementation. (...) Le mode de publication spécial des décisions fixant l’indemnité pour les heures supplémentaires effectuées par les fonctionnaires, instauré par la loi n° 301/1976,est conforme au principe constitutionnel de publicité des actes réglementaires, compte tenu du caractère et de l’objet de ces décisions, ainsi que de l’étendue des intéressés auxquels de telles décisions doivent être accessibles.
(...) Pour que de telles décisions aient une existence légale, le mode de publication prévue par l’article 3 § 3 de la loi n° 301/1976, à savoir la notification aux services compétents et l’affichage à un endroit visible, doit être respecté. Toutefois, en ce qui concerne l’affichage, il est suffisant que celui-ci soit effectué à l’établissement central du service concerné
; il n’est pas nécessaire que l’affichage ait lieu dans chaque succursale du service où les fonctionnaires intéressés travaillent.
(...) Il ressort du document (...) du ministère de l’Economie que la décision ministérielle attaquée a été notifiée à l’ensemble des services concernés, mais il n’est pas confirmé qu’elle a été affichée à un endroit visible de l’établissement central de ceux-ci. Compte tenu de ce qui précède (...), la décision attaquée n’a pas d’existence légale et doit être annulée car sa notification aux destinataires vaut application de celle-ci.
»
L’arrêt du Conseil d’Etat fut mis au propre et certifié conforme le 31
décembre 1999. Les requérants en eurent connaissance le 21 janvier 2000.
Entre-temps, le 30 mai 1996, le ministre de l’Economie avait fixé le montant de l’indemnité pour heures supplémentaires des médecins de l’ESY au même niveau que pour les autres fonctionnaires.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles 2 et 3 § 3 de la loi n° 301/1976 disposent
:
Article 2
«
1.Ne sont pas publiées au Journal Officiel
:
(..)
c) les décisions fixant l’indemnité pour heures supplémentaires (...)
»
Article 3 § 3
«
Les actes mentionnés à l’alinéa c) de l’article 2 § 1 sont notifiés aux services compétents au moyen des directives et sont portés à la connaissance des intéressés par affichage à un endroit visible au sein de ces services.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat.
2.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été privés d’un procès équitable ainsi que du non-respect du principe de l’égalité des armes.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent de ce qu’ils n’ont pas touché l’indemnité adéquate pour les heures supplémentaires qu’ils ont effectuées, suite à la décision du Conseil d’Etat selon laquelle la décision attaquée n’avait pas eu d’existence légale.
1.
Les requérants allèguent une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, qui se lisent ainsi
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Les requérants reprochent à l’administration de ne pas avoir informé le Conseil d’Etat de la publication de la décision attaquée au Journal Officiel et au Conseil d’Etat d’avoir accepté la thèse de l’administration selon laquelle la décision n’était pas publiée. Ainsi, le Conseil d’Etat non seulement permit à l’administration de prouver que la décision susmentionnée était inexistante, alors que celle-ci existait et produisait au détriment des requérants des dommages financiers, mais aussi d’éviter de se prononcer sur la légalité de cette décision.
La Cour note que même si l’administration n’informa pas le Conseil d’Etat de la publication de la décision litigieuse au Journal Officiel ou si le Conseil d’Etat ne le releva pas lui-même, ce dernier procéda à une analyse approfondie du mode de publication de cette décision ainsi que de la législation pertinente en matière de publication d’actes réglementaires du même type que la décision. Il conclut que celle-ci devait être annulée car sa publication n’avait pas pleinement satisfait aux exigences de l’article
3 §
3 de la loi n°
301/1976, notamment elle n’avait pas été affichée à un endroit visible de l’établissement central du service concerné.
Or, la Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si celle-ci garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n°
La Cour note, de surcroît, qu’en saisissant le Conseil d’Etat, les requérants visaient l’annulation de l’acte attaqué, ce qu’ils ont obtenu du reste.
Quant à l’article 13, la Cour note que les requérants avaient pu saisir le Conseil d’Etat et que, donc, aucune question distincte ne se pose sous l’angle de cet article.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit dès lors être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35 §§
3 et
4 de la Convention.
2.
Les requérants allèguent un dépassement du «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi qu’une atteinte à leur droit au respect des biens, garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs des requérants tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n° 1
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Andràs
Baka
Greffier adjoint
Président