AFFAIRE SQUILLANTE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CONCLUZII SQUIILANTĂ c. ITALIA (Cercetarea nr. 44503/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Squilante c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Gennaro Squilante (inclusiv reclamantul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44503/98. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. V. și societatea A. în fața tribunalului din Salerno pentru a obține repararea pagubelor suferite de mașina sa în timpul unui accident de circulație pe care l-a evaluat la 5 117 000 de lire italiene. La 9 decembrie 1993, reclamantul a reînceput procedura. Între timp, printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 octombrie 1993, președintele Tribunalului din Salerno dispunea transmiterea dosarului către tribunalul din Nocera Inferiore (Salerna), care fusese instituit la 12 octombrie 1993, și era competentă rațional loci. printr-o ordonanță în afara ședinței din 18 octombrie 1993. În ianuarie 1997, al cărui text a fost depus la grefa din 4 februarie 1997, președintele tribunalului a stabilit în instanță următoarea sentință la 19 martie 1997. Totuși, aceasta din urmă a fost amânată de două ori din oficiu. La 6 octombrie 1998, președintele tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). 1999, judecătorul a retrimis la tribunal la data de 1 februarie 2000, deoarece grefa nu a comunicat data la care pârâtul a fost rejudecat. După o trimitere din oficiu, la 4 februarie 2000, judecătorul a declarat încetarea procedurii, din cauza lichidării bunurilor societății de asigurări. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 12 aprilie 1992 și a fost încheiată la 4 februarie 2000. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și nouă luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea articolului 41 din Convenție 12. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte a acesteia decât imprecise pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 13. Reclamantul solicită 3 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 730 700 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 730 700 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care i se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 730 700 (șapte sute treizeci de mii șapte sute) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE SQUILLANTE c. ITALIE

(Requête n°

44503/98)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Squillante c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Gennaro Squillante (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44503/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 12 avril 1992, le requérant assigna son frère, M

me

V. et la société A. devant le tribunal de Salerne afin d’obtenir réparation des dommages subis par sa voiture lors d’un accident de la circulation qu’il évaluait à 5

117

000 lires italiennes.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 27 janvier 1993. Le 10

juin

1993, le juge déclara l’interruption du procès en raison de la liquidation des biens de la société défenderesse.

5.

Le 9 décembre 1993, le requérant reprit la procédure. Entre-temps, par une ordonnance hors audience du 16 octobre 1993, le président du tribunal de Salerne avait ordonné la transmission du dossier au tribunal de Nocera Inferiore (Salerne) qui venait d’être institué le 12 octobre 1993, et était compétent

ratione loci

. Par une ordonnance hors audience du 18

janvier 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 4

février 1997, le président du tribunal fixa l’audience suivante au 19 mars 1997. Toutefois, cette dernière fut reportée deux fois d’office. Le 6 octobre 1998, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Le 1

er

décembre

1999, le juge renvoya l’audience au 1

er

février 2000, car le greffe n’avait pas communiqué la date de l’audience à la partie défenderesse. Après un renvoi d’office, le 4

février 2000, le juge déclara l’interruption de la procédure, en raison de la liquidation des biens de la compagnie d’assurances.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 12 avril 1992 et s’est terminée le 4

février 2000.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et neuf mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 3

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15

000

000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 730

700

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée, à savoir 730

700 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10

000

000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral

et 730

700 (sept cent trente mille sept cents) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président