AFFAIRE MOLE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MOLEC. ITALIA (Cercetarea nr. 48417/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Moléc. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, dl Antonietta Molè ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 martie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48417/99. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. FACE LA 24 ianuarie 1984, soțul recurentei l-a numit pe dl G.F. și dl I.M.F. în fața Tribunalului din Vigevano (Pavia) pentru a obține încheierea unui contract de vânzare. Prima ședință a avut loc la 20 martie 1984, apoi cauza a fost trimisă înapoi la 3 octombrie. 1984. Această audiere a fost amânată de două ori din cauza unui impediment din partea judecătorului privind punerea în funcțiune și absența consiliilor părților. La 29 ianuarie 1985, judecătorul a desemnat un expert și a trimis cazul la 22 mai 1985. aprilie 1987, recurenta a continuat procedura în urma decesului soțului ei, iar consiliile părților au solicitat apoi trei amânări, dintre care două în vederea unei soluționări amiabile a diferendului. La 13 ianuarie 1988, judecătorul l-a convocat pe expertul desemnat anterior la 20 Aprilie 1988. După ce a renunțat la mandat, un alt expert a trebuit să fie numit; a depus jurământul la 5 iulie 1988 și a obținut un termen de 90 de zile pentru depunerea raportului său. Ședința din 11 ianuarie 1989 a fost trimisă la 15 Martie 1989 din cauza mutației judecătorului. Următoarele șapte audieri au fost amânate: de două ori până la depunerea expertizei, de trei ori din cauza împiedicării sau a mutației judecătorului, de două ori din oficiu. La 26 ianuarie 1993, părțile au solicitat o amânare pentru examinarea raportului de expertiză. Ședința din 24 ianuarie 1993 martie 1993 a fost trimisă înapoi pentru a permite pârâtilor să numească un alt avocat. După două trimiteri, dintre care unul din oficiu, la 12 ianuarie 1995 judecătorul a stabilit la 4 mai 1995 ședința de prezentare a concluziilor. În ziua următoare, magistratul a convocat părțile în fața camerei competente a Tribunalului la 19 noiembrie 1996. printr-o hotărâre din 28 ianuarie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 28 noiembrie 1997 Februarie 1998, instanța a acceptat cererea reclamantei. Această hotărâre a devenit definitivă la 16 aprilie 1999. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta declară că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 24 ianuarie 1984 și s-a încheiat la 28 februarie 1998 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 113 495 868 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și s.e.n. înmânează Curții pentru evaluarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 45 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, 15 765 329 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PRIN CES, CURTEA, ÎN L A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 45 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale; că această sumă va crește cu o dobândă simplă cu 3,5 % l an de la data Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MOLÈ c. ITALIE

(Requête n° 48417/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Molè c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Antonietta Molè («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48417/99. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 24 janvier 1984, l'époux de la requérante assigna M. G.F. et M

me

I.M.F. devant le tribunal de Vigevano (Pavie) afin d'obtenir la conclusion d'un contrat de vente.

4.

La première audience eut lieu le 20 mars 1984 puis l'affaire fut renvoyée au 3

octobre

janvier 1985, le juge désigna un expert puis renvoya l'affaire au 22 mai 1985.

5.

L'empêchement et la mutation du juge furent à l'origine de cinq renvois d'audience. Le 1

er

avril 1987, la requérante poursuivit la procédure à la suite du décès de son mari. Les conseils des parties demandèrent ensuite trois reports dont deux en vue d'un règlement amiable du différend. Le 13

janvier 1988, le juge convoqua l'expert précédemment désigné au 20

avril 1988. Celui-ci ayant renoncé à son mandat, un autre expert dut être nommé ; il prêta serment le 5 juillet 1988 et obtint un délai de 90

jours pour le dépôt de son rapport. L'audience du 11 janvier 1989 fut renvoyée au 15

mars 1989 en raison de la mutation du juge. Les sept audiences suivantes furent reportées : deux fois en attendant le dépôt de l'expertise, trois fois en raison de l'empêchement ou de la mutation du juge, deux fois d'office. Le 26

janvier 1993, les parties demandèrent un report afin d'examiner le rapport d'expertise. L'audience du 24

mars 1993 fut renvoyée pour permettre aux défendeurs de nommer un autre avocat. Après deux renvois, dont un d'office, le 12 janvier 1995 le juge fixa au 4 mai 1995 l'audience de présentation des conclusions. Le jour venu, le magistrat convoqua les parties devant la chambre compétente du tribunal au 19 novembre 1996.

6.

Par un jugement du 28 janvier 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 28

février

1998, le tribunal fit droit à la demande de la requérante. Ce jugement devint définitif le 16 avril 1999.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 24 janvier 1984 et s’est terminée le 28 février 1998.

10.

Elle a donc duré plus de quatorze ans et un mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai

raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 113 495 868 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour l’évaluation du préjudice moral qu’elle aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 45

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 15 765 329 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 45

000

000

(quarante cinq millions) lires italiennes pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président