- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
Roma împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ROMA c. ITALIA (solicitarea nr. 45887/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Roma c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P.
Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Guido Roma, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 14 octombrie 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la data de 2 februarie 1999 sub numărul dosarului 45887/99. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 26 octombrie 1999. La 15 mai 1989, la cererea reclamantului, președintele Tribunalului din Salerno a solicitat municipalității din Controne (Salerna) să plătească 14 484 816 lire italiene pentru recuperarea unei creanțe. După o altă audiere, la 20 martie 1990 judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 10 octombrie 1990. Martie 1996, cinci au fost exmatriculate din oficiu, unul pentru că în acea zi avocații făceau grevă, o a la la la competența și patru au fost amânate de judecător, deși reclamantul a solicitat rechiziționarea expertului pentru a-i cere detalii. La data de 31 octombrie 1996, judecătorul l-a convocat pe judecător la tribunalul din 24 aprilie 1997; cu toate acestea, aceasta din urmă a fost inițial datată la data de 5 iunie 1997, deoarece expertul nu a fost reținut, și apoi la 15 ianuarie 1998, deoarece grefa nu a informat pe expertul la data la care a fost ținută.
În ziua următoare, judecătorul i-a încredințat acestuia un supliment de competență și l-a fixat la ârna locului următor la data de 18 iunie 1998. La data respectivă, judecătorul a stabilit la data de 21 ianuarie 1999 … La o dată nespecificată, data de 24 mai 1999 a fost stabilită la data de 24 mai 1999. În ziua următoare, judecătorul a fixat la cinzeci de ani de prezentarea concluziilor la 19 iulie 1999; cu toate acestea, aceasta din urmă a fost amânată până la 20 septembrie 1999 pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei. La 3 aprilie 2000, părțile au reușit să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 iunie 1989 și s-a încheiat la 3 aprilie 2000. Prin urmare, aceasta a durat puțin peste zece ani și nouă luni pentru o instanță.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Recurentul solicită 35 941 710 lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 12 600 000 ITL moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 600 000 ITL pentru daune morale.
Costuri și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 275 190 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 600 000 (doisprezece milioane șase sute de mii) lire italiene pentru daune morale; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la data Expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ROMA c. ITALIE (Requête n° 45887/99) ARRÊT STRASBOURG 7 novembre 2000 DÉFINITIF 07/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Roma c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. J.-P. Costa , président , M. W. Fuhrmann , M. B. Conforti , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Guido Roma (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45887/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999. EN FAIT
Le 15 mai 1989, à la demande du requérant, le président du tribunal de Salerne enjoignit à la municipalité de Controne (Salerne) de payer 14 484 816 lires italiennes au titre du recouvrement d'une créance. L’injonction fut notifiée à la municipalité le 25 mai 1989. Le 13 juin 1989, cette dernière fit opposition à l’injonction et assigna le requérant devant le tribunal de Salerne.
L’instruction commença le 8 novembre 1989. Après une autre audience, le 20 mars 1990 le juge nomma un expert, qui prêta serment le 10 octobre 1990. Des onze audiences fixées entre le 13 mars 1991 et le 21 mars 1996, cinq furent renvoyées d’office, une car ce jour-là les avocats faisaient grève, une concerna l’expertise et quatre furent reportées par le juge bien que le requérant eût demandé la convocation de l’expert afin de lui demander des précisions. Le 31 octobre 1996, le juge convoqua l’expert à l’audience du 24 avril 1997 ; toutefois, cette dernière fut renvoyée d’abord au 5 juin 1997, car l’expert n’avait pas comparu, et ensuite au 15 janvier 1998, car le greffe n’avait pas informé l’expert de la date de l’audience. Le jour venu, le juge confia à l’expert un complément d’expertise et fixa l’audience suivante au 18 juin 1998.
A cette date, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 21 janvier 1999 ; toutefois, cette audience ne se tint pas car, par une ordonnance hors audience du 4 novembre 1998, le président de la chambre compétente avait demandé au président du tribunal d’attribuer l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ).
A une date non précisée, l’audience suivante fut fixée au 24 mai 1999. Le jour venu, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 19 juillet 1999 ; toutefois, cette dernière fut reportée au 20 septembre 1999 afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable de l’affaire. Le 3 avril 2000, les parties parvinrent à un règlement amiable de l’affaire. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 13 juin 1989 et s’est terminée le 3 avril 2000.
Elle a donc duré un peu plus de dix ans et neuf mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 35 941 710 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 12 600 000 ITL moral qu'il aurait subi.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 12 600 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 3 275 190 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 600 000 (douze millions six cent mille) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président