- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Forte împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FORTE c. ITALIA (solicitarea nr. 45897/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Forte c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P.
Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, dl Pietro Forte, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 27 noiembrie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la data de 2 februarie 1999 sub numărul dosarului 45897/99. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 26 octombrie 1999. La 29 iunie 1985, reclamantul a înaintat un recurs judecătorului de instanță din Roccamonfina (Caserta), în funcție de funcția de judecător al muncii, pentru a obține plata anumitor sume din partea domnului B., angajatorul său. Judecătorul a stabilit prima ședință la 7 decembrie 1985. Dintre cele 11 audieri care au avut loc între 14 decembrie 1985 și 11 octombrie 1986, opt au vizat admiterea și audierea martorilor - dintre care două au fost amânate deoarece martorii erau absenți - și doi au fost retrimisi la cererea pârâtului - dintre care una a fost absența reclamantului. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 15 noiembrie 1986, judecătorul a acceptat cererea reclamantului.
În 1986, banca B. - creditorul pârâtului - a inițiat două proceduri diferite de executare împotriva sa în fața Tribunalului din Cassino (Frosinone). La 22 mai 1989, ambele proceduri au fost atașate. Ca urmare a unei cereri de fixare a lanului de vânzare a bunurilor confiscate, la 21 iunie 1989 judecătorul a numit un expert și a fixat pentru jurământul acestuia din urmă la cinsta din 2 februarie 1990. Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 21 noiembrie 1990, ca urmare a unei greve a avocaților. Între timp, la 7 iunie 1990, recurentul l-a invitat pe pârât să plătească suma care i se datora în executarea hotărârii judecătorului judecătoresc din Roccamonfina. La 20 iulie 1990, reclamantul a intervenit în procedura de executare.
La 23 octombrie 1991, întrucât expertul nu a prezentat grefei raportul său, judecătorul și-a retras mandatul, a numit un nou expert care a depus jurământul în aceeași zi și a amânat cazul la 15 aprilie 1992. Această audiere a fost amânată de două ori, până la 3 noiembrie 1993, deoarece expertul nu depunese la gref raportul său. În ziua aceea, părțile au cerut stabilirea luării în custodie a proprietății confiscate și judecătorul a retrimis cazul la 8 iunie 1994. Din cele opt audieri care au avut loc între această dată și 16 iulie 1997, șase au vizat două completări de expertiză - dintre care una a fost amânată deoarece expertul nu și-a prezentat raportul -, unul a fost dat din oficiu și unul pentru că în acea zi avocații greveau.
La 15 octombrie 1997, părțile au solicitat o trimitere pentru a depune documente și judecătorul a amânat cauza la 16 septembrie 1998; totuși, această ședință nu a avut loc decât la 26 septembrie 1998, ca urmare a unei trimiteri din oficiu.
În ziua următoare, judecătorul și-a rezervat decizia cu privire la vânzarea bunurilor confiscate; printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 octombrie 1998, judecătorul a fixat ședința de vânzare la 31 În această dată, întrucât nici un cumpărător nu a fost prezentat spre vânzare, judecătorul a fixat în acest scop o nouă audiere la 1 decembrie 1999. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14,
după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 41 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și se reîntoarcă la Curte pentru a stabili valoarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit.
17. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 41 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului.
Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 41 000 000 (cvarant și un milion) lire italiene pentru daune morale și 1 000 000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată.
Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE FORTE c. ITALIE (Requête n° 45897/99) ARRÊT STRASBOURG 7 novembre 2000 DÉFINITIF 07/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Forte c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. J.-P. Costa , président , M. W. Fuhrmann , M. B. Conforti , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza , M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pietro Forte (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45897/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999. EN FAIT
Le 29 juin 1985, le requérant déposa un recours devant le juge d'instance de Roccamonfina (Caserte), faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir le paiement de certaines sommes de la part de M. B., son employeur.
Le juge fixa la première audience au 7 décembre 1985. Des onze audiences qui eurent lieu entre le 14 décembre 1985 et le 11 octobre 1986, huit concernèrent l’admission et l’audition de témoins - dont deux furent reportées car les témoins étaient absents - et deux furent renvoyées à la demande du défendeur - dont une suite à l’absence du requérant. Les débats se tinrent le 8 novembre 1986. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15 novembre 1986, le juge fit droit à la demande du requérant.
En 1986, la banque B. - créditrice du défendeur - entama deux différentes procédures d’exécution à son encontre devant le tribunal de Cassino (Frosinone). Le 22 mai 1989, ces deux procédures furent jointes. Suite à une demande de fixation de l’audience de mise en vente des biens saisis, le 21 juin 1989 le juge nomma un expert et fixa pour le serment de ce dernier l’audience du 2 février 1990. Toutefois, cette audience ne se tint que le 21 novembre 1990, suite à une grève des avocats.
Entre-temps, le 7 juin 1990, le requérant avait intimé au défendeur de payer la somme qui lui était due en exécution du jugement du juge d’instance de Roccamonfina. Le 20 juillet 1990, le requérant intervint dans la procédure d’exécution.
Le 23 octobre 1991, comme l’expert n’avait pas remis au greffe son rapport, le juge révoqua son mandat, nomma un nouvel expert qui prêta serment le jour même et ajourna l’affaire au 15 avril 1992. Cette audience fut reportée à deux reprises, jusqu’au 3 novembre 1993, car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport. Le jour venu, les parties demandèrent la fixation de l’audience de mise en vente des biens saisis et le juge renvoya l’affaire au 8 juin 1994. Des huit audiences qui se tinrent entre cette date et le 16 juillet 1997, six concernèrent deux compléments d’expertise - dont une fut reportée car l’expert n’avait pas remis son rapport -, une fut renvoyée d’office et une car ce jour-là les avocats faisaient grève. Le 15 octobre 1997, les parties demandèrent un renvoi afin de déposer des documents et le juge ajourna l’affaire au 16 septembre 1998 ; toutefois, cette audience ne se tint que le 26 septembre 1998, suite à un renvoi d’office. Le jour venu, le juge réserva sa décision quant à la vente des biens saisis ; par une ordonnance hors audience du 16 octobre 1998, le juge fixa l’audience de vente au 31 mars 1999.
A cette date, aucun acquéreur ne s’étant présenté à la vente, le juge fixa à cette fin une nouvelle audience au 1 er décembre 1999. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 29 juin 1985 et était encore pendante au 1 er décembre 1999.
Elle avait à cette date déjà duré un peu plus de quatorze ans et cinq mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 41 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et se remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du dommage moral qu'il aurait subi.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 41 000 000 ITL au titre du dommage moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 1 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 41 000 000 (quarante et un millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président