AFFAIRE M. c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA M. c. ITALIA (Cercetarea nr. 4094/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2000 DEF 25/04/2000 În litigiu cu cauza M. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte, Conforti Loucaide Kūris Fuhrmann Jungwiert Traja judecători și Dolle graffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 11 ianuarie 2000, acesta a fost adoptat la această dată, la data inițială a procedurii, la data inițială a cauzei, și a fost pronunțat împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dnii B.M. și G.M. (atlectorii) au sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile de la noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 4094/98. Reclamanții sunt reprezentați de dl Carmelo Sandomenico, avocat la Montesarchio (Benevent). Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza. Camera a declarat cererea admisibilă la 4 mai 1999. DEFINIȚIE la 23 decembrie 1987, reclamanții au făcut separat opoziție în fața instanței din Dalvellino cu privire la un ordin de plată obținut la 26 noiembrie 1987 de către o bancă și a fost notificată la 9 decembrie 1997. 1988, ambele proceduri au fost atașate, cealaltă parte a solicitat ca ordinul să fie declarat provizoriu executoriu, iar judecătorul s-a reținut să decidă. Prin ordonanța din 16 septembrie 1988, judecătorul a respins această cerere, din cele opt audieri prevăzute între 10 noiembrie 1988 și 31 ianuarie. 1991, una a fost trimisă din oficiu, una la cererea băncii solicitante fără opoziție din partea reclamanților, una pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare amiabilă a diferendului și una pentru depunerea de memorii. La 30 mai 1991, judecătorul a numit un expert, a admis martori și a amânat cazul la 28 noiembrie 1991 pentru audierea celor din urmă. Ședința din 9 aprilie 1992 a fost retrimisă la cererea reclamanților, iar cea din 1 octombrie 1992 a fost consacrată audierii martorilor. La 10 decembrie 1992, judecătorul a constatat că expertul nu fusese încă convocat și a fixat depunerea jurământului la 5 februarie 1993. aprilie 1994 părțile și-au prezentat concluziile și ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 2 ianuarie 1996. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 12 aprilie 1996, Tribunalul a acceptat cererea reclamanților. Această hotărâre a dobândit autoritatea lucrului judecat la 27 mai 1997. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin încălcarea principiului termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 decembrie 1987 și s-a încheiat la 12 aprilie 1996 și, prin urmare, a durat mai mult de opt ani și trei luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care instanța constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 11.În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite decât să se șteargă în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită suma globală de 100 000 000 de lire italiene (ITL), adică 50 000 000 ITL pentru fiecare solicitant, pentru prejudiciul material și moral suferit. 13. Curtea, după luarea în considerare a observațiilor prezentate de guvern, consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 24 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 14. Reclamanții solicită, de asemenea, suma totală de 35 273 296 ITL, adică 17 636 648 ITL per solicitant, pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, luând în considerare observațiile prezentate de guvern și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și la data la care este acordată fiecărui solicitant. Interese moratorii 16. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 24 000 000 (24 milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 ianuarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE M. c. ITALIE

(Requête n°

40940/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 janvier 2000

DÉFINITIF

25/04/2000

En l’affaire M. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

J.-P.

Costa

,

président,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Loucaides

,

M.

P.

Kūris

,

M.

W.

Fuhrmann

,

M.

K.

Jungwiert

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 janvier 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. B.M. et G.M. (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 26

novembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40940/98. Les requérants sont représentés par M

e

Carmelo Sandomenico, avocat à Montesarchio (Bénévent). Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza.

2.

La chambre a déclaré la requête recevable le 4 mai 1999.

EN FAIT

3.

Le 23 décembre 1987, les requérants firent séparément opposition devant le tribunal d’Avellino à une injonction de payer obtenue le 26

novembre 1987 par une banque et notifiée le 9 décembre 1997.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 11 mars 1988. Le 14

avril

1988, les deux procédures furent jointes, l'autre partie demanda que l'injonction fut déclarée provisoirement exécutoire et le juge se réserva de décider. Par une ordonnance hors audience du 16

septembre

1988, le juge rejeta cette demande. Des huit audiences prévues entre le 10

novembre 1988 et le 31

janvier

1991, une fut renvoyée d'office, une à la demande de la banque demanderesse sans opposition des requérants, une afin de permettre aux parties d'essayer de parvenir à un règlement à l'amiable du différend et une concerna le dépôt de mémoires. Le 30

mai 1991, le juge nomma un expert, admit des témoins et ajourna l'affaire au 28

novembre

1991 pour l’audition de ces derniers. L'audience du 9 avril 1992 fut renvoyée à la demande des requérants et celle du 1er

octobre 1992 fut consacrée à l'audition de témoins. Le 10

décembre

1992, le juge constata que l'expert n'avait pas encore été convoqué et il fixa la prestation du serment au 5

février 1993.

5.

Deux audiences plus tard, le 22

avril 1994 les parties présentèrent leurs conclusions et l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 2

janvier 1996. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12

avril 1996, le tribunal fit droit à la demande des requérants. Ce jugement acquit l'autorité de la chose jugée le 27

mai

1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent la violation du principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 23 décembre 1987 et s'est terminée le 12 avril 1996.

9.

Elle a donc duré un peu plus de huit ans et trois mois, pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu

’

il y a eu violation de la Convention ou de ses protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d

’

effacer qu

’

imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s

’

il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Les requérants réclament la somme globale de 100 000 000 lires italiennes (ITL), soit 50 000 000 ITL par requérant, au titre du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subis.

13.

La Cour, après avoir pris en considération les observations présentées par le Gouvernement, considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant 24 000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

14.

Les requérants demandent également la somme globale de 35

273

296 ITL, soit 17 636 648 ITL par requérant, pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce, prenant en considération les observations présentées par le Gouvernement et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 24 000 000 (vingt-quatre millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 500 000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 janvier 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président