SECȚIUNEA A TREIA CAUZA G. ȘI C. C. C. C. ITALIA (solicitarea nr. 44550/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 27/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza G. și C.C. c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și al dlui T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv resortisanți italieni, dnii G. și C.C. ( în scris. - (PT) au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Fundamentale la data de 10 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( N. Raffaelli, avocată la Catanzaro. Guvernul italian ( La 23 aprilie 1970, primul reclamant, în numele său și în numele celui de-al doilea reclamant, fiul său minor, l-a numit pe ministrul educației, precum și trei persoane în fața Tribunalului din Catanzaro pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite de cel de-al doilea reclamant în timpul unei bătăi la școală. Din cele 17 ședințe stabilite între 22 octombrie 1970 și 5 iulie 1973, paisprezece au fost amânate la cererea părților și două din oficiu. Din cele treizeci și cinci de audieri stabilite între 11 octombrie 1973 și 8 martie 1984, treizeci au fost trimise la cererea părților, una a fost trimisă la cererea unuia dintre inculpați, în lac, absența primului reclamant și patru din oficiu - dintre care una pentru a permite judecătorului să stabilească calendarul ședințelor viitoare. În octombrie 1984, judecătorul a stabilit la 14 decembrie 1984 în caseta de prezentare a concluziilor. La acea dată, cel de-al doilea reclamant - devenit major - s-a constituit în procedură. 1986, ca urmare a două trimiteri la cererea părților. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 22 ianuarie 1986, al cărei text a fost depus la grefa din 28 aprilie 1986, instanța redeschisă la lit. (a), a admis audierea martorilor, a numit un expert și a predat părțile în fața judecătorului în reședința din 10 octombrie 1986. În ziua următoare, expertul a depus jurământul și judecătorul a amânat cauza la 13 februarie 1987. Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 29 ianuarie 1988, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. După o audiere, în ceea ce privește jurisdicția, la 24 iunie 1988 judecătorul a fixat la ă l den ț a de prezentare a concluziilor la 15 Iulie 1988. Lanț de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 21 februarie 1990. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 24 martie 1990, al cărei text a fost depus la grefe la 4 iunie 1990, tribunalul redeschis la tribunal în scopul de a încredința persoanei cu experiență un supliment de experiență și a fixat sonda următoare la 13 iulie 1990. La acea dată, expertul a depus jurământul. După două audieri, printre care una la laitjudecă și o depunere de documente, la 15 martie 1991, îl judecă pe acesta declarând încetarea procedurii ca urmare a decesului consiliului unuia dintre pârâti. La 15 mai 1991, părțile au reînceput procedura. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 16 mai 1991, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a fixat reluarea punerii în aplicare la 15 noiembrie 1991. La 20 decembrie 1991, părțile și-au prezentat concluziile și la ședința pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 8 iulie 1991. 1992. Printr-o hotărâre din 31 august 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 27 martie 1993, tribunalul a acceptat cererea reclamanților. La 21 iulie 1993, ministrul pârât a făcut apel la instanța judecătorească din Catanzaro. Decembrie 1993, data la care prezenta cauză a fost anexată la o altă cauză având același obiect. După o audiere, la 23 mai 1994 judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentarea concluziilor la 10 octombrie 1994 ; cu toate acestea, aceasta din urmă nu a avut loc decât la 28 noiembrie 1994 ca urmare a unei trimiteri la cererea părților. La acea dată, judecătorul a fixat la tribunal în fața camerei competente la 13 iunie 1995, dar această rejudecare nu a avut loc decât la 5 martie 1996, deoarece a fost amânată mai întâi ca urmare a unei greve a avocaților și apoi la cererea reclamanților. printr-o hotărâre din 18 martie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 7 iunie 1996, Curtea a acceptat cererea reclamanților. . În funcție de informațiile furnizate de solicitanți, această hotărâre a devenit definitivă la 22 iulie 1997. ÎN CEEA CE PRIVEȘTE VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și șase de ani și o lună pentru două instanțe. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este mai mare de douăzeci și doi de ani și zece luni. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În ceea ce privește aplicarea art. 41 din Convenție 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care legislația națională a Înaltei părți contractante nu permite să se dea la o parte ștearsă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 16. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE G. ET C.C. c. ITALIE
(Requête n°
44510/98)
ARRÊT
23 octobre 2001
27/03/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire G. et C.C. c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
W.
Fuhrmann
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
K.
Jungwiert
,
K.
Traja
,
juges
,
M
me
M.
del Tufo,
juge
ad hoc,
et de M. T.L.
Early
,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. G. et C.C. («
les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44510/98. Les requérants sont représentés par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.
3.
Le 23 avril 1970, le premier requérant, en son nom propre et au nom du second requérant, son fils mineur, assigna le ministre de l’Éducation ainsi que trois personnes devant le tribunal de Catanzaro afin d’obtenir réparation des dommages subis par le deuxième requérant lors d’une bagarre à l’école.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 25 juin 1970. Des dix-sept audiences fixées entre le 22 octobre 1970 et le 5 juillet 1973, quatorze furent reportées à la demande des parties et deux le furent d’office. Des trente-cinq audiences fixées entre le 11 octobre 1973 et le 8 mars 1984, trente furent renvoyées à la demande des parties, une le fut à la demande de l’un des défendeurs en l’absence du premier requérant et quatre d’office - dont une afin de permettre au juge de fixer le calendrier des audiences à venir. Le 9
octobre 1984, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 14 décembre 1984. A cette date, le second requérant - devenu majeur - se constitua dans la procédure. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 27 mars 1985
; toutefois, elle ne se tint que le 15
janvier
1986, suite à deux renvois à la demande des parties. Par une ordonnance hors audience du 22 janvier 1986, dont le texte fut déposé au greffe le 28 avril 1986, le tribunal rouvrit l’instruction, admit l’audition de témoins, nomma un expert et remit les parties devant le juge à l’audience du 10 octobre 1986.
5.
Le jour venu, l’expert prêta serment et le juge reporta l’affaire au 13
février
1987.Toutefois, cette audience ne se tint que le 29 janvier 1988, suite à un renvoi d’office. Après une audience, concernant l’expertise, le 24
juin 1988 le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 15
juillet 1988. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 21 février 1990. Par une ordonnance hors audience du 24 mars 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 4
juin
1990, le tribunal rouvrit l’instruction afin de confier à l’expert un complément d’expertise et fixa l’audience suivante au 13 juillet 1990.
6.
A cette date, l’expert prêta serment. Après deux audiences, dont une concerna l’expertise et une le dépôt de documents, le 15 mars 1991 le juge déclara l’interruption de la procédure suite au décès du conseil de l’un des défendeurs.
7.
Le 15 mai 1991, les parties reprirent la procédure. Par une ordonnance hors audience du 16 mai 1991, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge fixa la reprise de la mise en état au 15 novembre 1991. Le 20
décembre 1991, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 8
juillet
1992.Par un jugement du 31 août 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 27
mars
1993, le tribunal fit droit à la demande des requérants.
8.
Le 21 juillet 1993, le ministre défendeur interjeta appel devant la cour d’appel de Catanzaro. La mise en état de l’affaire commença le 20
décembre 1993, date à laquelle la présente affaire fut jointe à une autre ayant le même objet. Après une audience, le 23
mai
1994 le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 10 octobre 1994
; toutefois, cette dernière ne se tint que le 28 novembre 1994 suite à un renvoi à la demande des parties. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 13 juin 1995, mais cette audience n’eut lieu que le 5 mars 1996, car elle fut reportée d’abord suite à une grève des avocats et puis à la demande des requérants. Par un arrêt du 18
mars
1996, dont le texte fut déposé au greffe le 7 juin 1996, la cour fit droit à la demande des requérants. D’après les informations fournies par les requérants, cet arrêt devint définitif le 22 juillet 1997.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 23 avril 1970 et s’est terminée le 7 juin 1996.
12.
Elle a donc duré plus de vingt-six ans et un mois pour deux instances.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de plus de vingt-deux ans et dix mois.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
16.
Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
T.L.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président