Saggio împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41879/98) îndreptată împotriva Italiei și depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Alfio Saggio (« reclamantul »), care a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») pe 19 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de Doamna avocat Bruno Micolano, avocat la baroul Bologna. Guvernul italian (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, dl. U. Leanza și coagentul său, dl. V. Esposito.

Reclamantul susținea în special că nu putea obține plata sumelor care i se cuveneau și că sistemul judiciar italian îl privase de orice protecție juridicție pentru a-și face valabile pretențiile.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 14 septembrie 1999, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Reclamantul a depus observații scrise asupra fondului cauzei, dar nu și Guvernul (art. 59 § 1 din regulament). FAPTELE I.

Pe 7 iunie 1995, tribunalul Bologna a declarat că societatea F. nu era în măsură să-și onoreze datoriile.

Prin decret din 23 iunie 1995, ministrul industriei a plasat societatea F. în « administrație extraordinară » (amministrazione straordinaria), a autorizat-o să-și continue activitatea productivă pentru o durată de doi ani și a numit trei comisari lichidatori. Această decizie, publicată în Gazeta Oficială (Gazzetta Ufficiale) din 28 iunie 1995, a fost comunicată reclamantului prin corespondență din 19 februarie 1996, care preciza de asemenea că nicio acțiune de execuție nu putea fi inițiată împotriva societății F. și că orice plată a creanțelor nu putea să aibă loc decât la repartizarea activului.

Reclamantul a indicat că valoarea creanței sale se ridică la 209 255 134 lire (aproximativ 720 000 FF), sumă datorată ca salarii neplătite, tratament de încheiere a relației și zile libere de care nu beneficiase.

Prin scrisoare din 8 aprilie 1999, societatea F. l-a informat pe reclamant că, sub rezerva verificărilor ulterioare, din dosar rezulta că totalul creanțelor sale se ridicau la 203 954 032 lire (aproximativ 690 000 FF), din care 144 679 032 lire reprezentau o creanță privilegiată.

La o dată neprecizată, reclamantul a primit, de la un fond de garanție (fondo di garanzia presso l'INPDAI), suma de 76 589 900 lire (aproximativ 260 000 FF), la care avea drept ca tratament de încheiere a relației. Reclamantul mai trebuie să primească 127 364 132 lire (aproximativ 431 500 FF).

Cu toate acestea, dintr-o notă redactată de comisarii lichidatori ai societății F., rezulta că montantul global al datoriilor acesteia, care de mult timp încetase orice activitate productivă, se ridică la aproximativ 1.104 miliarde de lire (un miliard fiind aproximativ 3 387 000 FF). Pentru a face față acestor datorii, societatea în cauză dispune de proprietatea unor imobile (care sunt totuși parțial ipotecate și parțial fac obiectul unor acțiuni revocatorii). Comisarii lichidatori încearcă să recupereze anumite creanțe neplătite, dintre care cea mai importantă se ridică la 200 miliarde de lire. În nota lor, comisarii lichidatori declară că nu sunt în măsură să prevadă dacă vor exista repartizări de active în favoarea reclamantului, această posibilitate fiind condiționată de rezultatul procedurilor de recuperare a creanțelor și de exigențele restabilirii unei protecții identice pentru toți creditorii (par condicio creditorum). Reclamantul apreciază ca foarte probabil că nicio altă plată nu va fi efectuată în favoarea lui.

Potrivit informațiilor furnizate de Guvern pe 26 februarie 2001, procedura de administrație extraordinară era, la această dată, încă în curs devant comisarii lichidatori. II.

Procedura era precedată de o fază preliminară devant tribunalul civil, care declara că întreprinderea nu era în măsură să-și onoreze datoriile. Administrația extraordinară propriu-zisă era apoi pronunțată de ministrul industriei și condusă de unu sau trei comisari lichidatori (art. 1 §§ 5 și 6 din legea Prodi). Aceștia din urmă aveau sarcina de a verifica starea creanțelor și de a adopta un « program de recuperare » (piano di risanamento - art. 2 §§ 4 și 5 din legea Prodi) care vizează să salvgardeze valoarea tehnică, comercială și productivă a întreprinderii în dificultate, precum și locurile de muncă.

În cursul procedurii de administrație extraordinară, niciun creditor nu putea introduce devant tribunalele judiciare cereri individuale de execuție vizând să atace direct patrimoniul societății debitoare (articolele 201 și 51 din legea falimentului). Orice creanță, chiar privilegiată, trebuia mai întâi verificată conform procedurii stabilite în articolele 207 și 209 din legea falimentului, care, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează: « În termen de o lună de la numire, comisarul lichidator comunică fiecărui creditor (...) montantul valorii creanței rezultând din documentele contabile ale întreprinderii (...). În termen de cincisprezece zile de la primirea comunicării menționate mai sus, creditorii (...) pot adresa comisarului observații sau cereri. » « (...) În termen de nouăzeci de zile de la decretul care ordona administrația extraordinară, comisarul redactează o stare a creanțelor acceptate și respinse (...) și o depune la grefa tribunalului (...). După depunerea la grefa, starea creanțelor devine executorie. »

Comisarul(ii) se încarcau apoi cu lichidarea activului (articolele 210 și 211 din legea falimentului) și cu repartizarea creditorilor a sumelor obținute (art. 212 din legea falimentului). Potrivit articolului 213 din legea falimentului, bilanțul final al lichidării și planul de repartizare creditorilor erau depuse la grefa tribunalului. În termen de douăzeci de zile de la comunicarea acestei depuneri, creditorii aveau posibilitatea de a contesta bilanțul și planul de repartizare devant tribunalul civil (§2 al articolului 213 precitat).

Închiderea procedurii de administrație extraordinară era pronunțată, la cererea comisarilor sau din oficiu, de o autoritate de control (autorità di vigilanza - art. 6 § 6 din legea Prodi).

Legea Prodi a fost apoi abrogată de decretul legislativ nr. 270 din 8 iulie 1999, care a intrat în vigoare la sfârșitul lui august 1999. Acesta din urmă a introduit de asemenea o nouă reglementare a procedurii de administrație extraordinară, prevedând în special posibilitatea pentru orice creditor de a contesta devant tribunalele judiciare actele comisarului lichidator (art. 17 din decretul-lege nr. 270 din 8 iulie 1999). ÎN DREPT 1.

Guvernul observă că orice ingerință cu dreptul de proprietate al reclamantului a fost în conformitate cu interesul general și că autoritățile naționale nu au încălcat echilibrul just necesar în materie între exigențele colectivității și imperativele salvguardării drepturilor fundamentale ale individului. A. Asupra existenței unui « bun » în sensul articolului 1

Potrivit jurisprudenței organelor Convenției, un venit viitor constituie un « bun » în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 dacă venitul a fost dobândit sau face obiectul unei creanțe exigibile (hotărârea Ambruosi c. Italia din 19 octombrie 2000, nepublicată, § 20; a se vedea și Størksen c. Norvegia, cererea nr. 19819/92, decizia Comisiei din 5 iulie 1994, Decisions and Reports (DR) 78-B, pp. 88-89 și 94-95).

În speță, Curtea observă că reclamantul a fost angajat în calitate de cadru la societatea cu răspundere limitată F. din 8 mai 1989 până pe 6 iulie 1995, și că nu-și mai obținuse remunerația din ianuarie 1995 (§8 mai sus). De plus, pe 8 aprilie 1999, societatea menționată l-a informat pe reclamant că totalul creanțelor sale, verificate în cadrul procedurii de administrație extraordinară, se ridicau la 203 954 032 lire italiene (§12 mai sus). Debitorul însuși recunoscând dreptul reclamantului de a obține plata unei sume de bani, Curtea consideră că reclamantul este titularul unui « bun » în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. B. Asupra existenței unei ingerințe

Curtea apreciază că a existat ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, așa cum art. 1 al Protocolului nr. 1 îl garantează. Într-adevăr, ca urmare a adoptării procedurii de administrație extraordinară, « bunul » acestuia a fost gestionat de un organ al statului și interesatul s-a găsit, pentru o anumită perioadă, în imposibilitatea de a cere plata creanței. C. Regula aplicabilă 27. art. 1 al Protocolului nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (hotărârea James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, și Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 44, CEDO 1999-V): prima, care se exprimă în prima propoziție din primul alineat și are caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași alineat, vinde privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în privința celei de-a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care privesc exemple particulare de atingeri la dreptul de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (hotărârea Air Canada c. Regatul Unit din 5 mai 1995, seria A nr. 316-A, p. 15, § 30).

Curtea observă că nu a existat în speță nici expropriare de fapt nici transfer de proprietate, deoarece dreptul reclamantului de a-și recupera creanța nu a fost niciodată pus în discuție. Aplicarea procedurii de administrație extraordinară se analizează ca o reglementare a utilizării bunurilor. Al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 se aplică deci în speță. D. Respectarea condițiilor celui de-al doilea alineat 1. Scopul ingerințe

Curtea recunoaște că procedura de administrație extraordinară urmărește a asigura o gestionare echitabilă a bunurilor întreprinderii în lichidare, în vederea garantării unei protecții identice pentru toți creditorii. Se întemeiază că ingerința în cauză urmărea scopuri legitime în conformitate cu interesul general, și anume o bună administrație a justiției și protecția drepturilor altora. 2. Proporționalitatea ingerințe

Curtea reamintește că o măsură de ingerință, în special cea a cărei examinare se referă la al doilea paragraf al articolului 1, trebuie să menajeze un « echilibru just » între imperativele interesului general și acelea ale salvguardării drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, deci și în al doilea alineat: trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. În controlarea respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște statului o mare marjă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare, cât și pentru aprecierea dacă consecințele acestora sunt legitimizate, în interesul general, prin preocuparea de a realiza obiectivul legii în cauză (hotărârile Chassagnou și alții c. Franța [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III și Immobiliare Saffi c. Italia, precitată, § 49).

Curtea apreciază că, în principiu, un sistem de suspensie temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză autorizată să-și continue activitatea productivă în interesul economiei naționale, nu este de criticat în sine, ținând seama în special de marja de apreciere autorizată de al doilea alineat al articolului 1. Cu toate acestea, un asemenea sistem comportă riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a-și recupera bunurile și trebuie deci să prevadă anumite garanții de procedură pentru a se asigura că implementarea sistemului și impactul acestuia asupra dreptului de proprietate al particularilorlor nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia, precitată, § 54).

Or, Curtea observă că sistemul italian în vigoare la epoca faptelor suferea de o oarecare rigiditate: în fapt, o dată inițiată procedura de administrație extraordinară, niciun creditor nu putea introduce devant tribunalele judiciare cereri individuale de execuție vizând să atace direct patrimoniul societății debitoare, orice creanță, chiar privilegiată, trebuind mai întâi verificată de comisarii lichidatori (§18 mai sus). Doar depunerea de către aceștia a bilanțului final al lichidării și planului de repartizare deschidea creditorilor posibilitatea de a contesta, devant tribunalul civil, sumele care li se acordaseră (§19 mai sus). De plus, creditorii nu dispuneau de niciun mijloc efectiv pentru a controla activitatea comisarilor lichidatori sau pentru a solicita îndeplinirea sarcinilor care le reveniCurții.

Curtea trebuie cu toate acestea să verifice dacă, ținând cont de starea financiară a societății F. și de circumstanțele particulare ale cauzei, durata procedurii de administrație extraordinară a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului.

În acest sens, trebuie observat că societatea F. încetase de mult timp orice activitate productivă și că montantul global al datoriilor sale se ridică la aproximativ 1.104 miliarde de lire. Masa activă a patrimoniului este constituită de anumite imobile, parțial ipotecate, și de creanțe, a căror plată este incertă și al căror montant este în orice caz mult mai mic decât totalul pasivelor (§14 mai sus). Curtea observă că reclamantul deja obținuse versarea a mai mult de o treime din suma pe care o solicitase (a se vedea §13 mai sus). Privitor la posibilități de a-și recupera restul acesteia, Curtea observă că comisarii lichidatori apreciază că chestiunea dacă reclamantul va obține alte plăți în favoarea sa este condiționată de rezultatul procedurilor pe care le-au inițiat pentru a recupera creanțele societății F. (§14 mai sus). Reclamantul însuși apreciază ca foarte probabil că nicio plată nu va fi efectuată în favoarea sa.

Ținând seama de cele expuse mai sus, Curtea apreciază că cauza principală a întârzierii în plata creanței reclamantului nu este lungimea sau natura procedurii de lichidare, ci mai degrabă lipsa de resurse financiare ale debitorului și dificultățile de a recupera creanțele, circumstanțe care nu pot fi puse în sarcina statului. Acesta din urmă nu a încălcat deci, în speță, echilibrul care trebuie să existe în materie între protecția dreptului particularilorlor la respectarea bunurilor lor și exigențele interesului general. În consecință, nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. 2.

Guvernul constată că reclamantul trebuie mai întâi să-și depună pretențiile comisarului lichidator și că va putea contesta starea creanțelor devant tribunalele judiciare după depunerea acestuia la grefa. În orice caz, va avea dreptul la acordarea unei sume ca titlu al devalorizării monedei.

Reclamantul observă că doar starea creanțelor poate fi atacată devant tribunalele judiciare și susține că nu dispune, în dreptul italian, de niciun mijloc eficace pentru a accelera procedura de administrație extraordinară.

Curtea observă că esența plângerii reclamantului privește imposibilitatea de a supune unei instanțe naționale, înainte de depunerea stării creanțelor, o cerere de plată a sumelor datorate sau de a contesta actele comisarului lichidator. Din acest motiv, apreciază mai indicat să examineze această plângere din unghiul obligației mai generale pe care art. 13 din Convenție o impune statelor, de a oferi un recurs efectiv care să permită a se plânge de încălcări ale Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94). 3.

Potrivit jurisprudenței Curții, art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs care permite a se prevala de drepturile și libertăților Convenției, așa cum pot fi consacrate în el. Această dispoziție are deci consecința de a cere, pentru plângerile care pot fi considerate « fundabile » în raport cu Convenția sau Protocoalele sale, un recurs intern care să autorizeze instanța națională competentă să cunoască conținutul plângerii și să ofere reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o oarecare marjă de apreciere privitor la modul de conformare la obligațiile pe care le impune această dispoziție. Sfera obligației decurgând din art. 13 variază în funcție de natura plângerii pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul necesar trebuie să fie « efectiv » în practică și în drept, în special în sensul că exercitarea acestuia nu trebuie să fie entravată în mod nejustificat de acte sau omisiuni ale autorităților statului pârât (hotărârile Aydin c. Turcia din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 103, și Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 329-330, § 106; privitor la caracterul « fundabil » al plângerii bazate pe Convenție, a se vedea hotărârile Boyle and Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell and Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

În speță, reclamantul avea o plângere fundabilă din unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Avea deci dreptul de a-și supune plângerea unei instanțe naționale capabile să-i ofere o reparație corespunzătoare. Cu toate acestea, ca urmare a adoptării procedurii de administrație extraordinară, pentru aproximativ patru ani și doi luni, reclamantul nu a putut sesiza nicio autoritate pentru a-și face valabile dreptul de a-și recupera creanțele sau de a contesta actele comisarului lichidator, nedispunând în același timp de niciun mijloc efectiv pentru a solicita examinarea dosarului.

Din acest motiv, Curtea apreciază că regulile care reglementează procedura de administrație extraordinară până la sfârșitul lui august 1999, asociate cu lungimea verificării stării creanțelor, au entravat în mod nejustificat dreptul de a dispune de un recurs « efectiv » în sensul articolului 13 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a acestei dispoziții. 4.

Reclamantul solicită versarea a 20 000 000 lire italiene ca titlu de prejudiciu moral. Susține de altfel că o procedură judiciară rapidă și efectivă i-ar fi permis să încaseze în termen rezonabil restul sumei care i se datora. Aceasta din urmă se ridică la 127 364 132 lire italiene, ceea ce ar corespunde prejudiciului material suferit.

Guvernul apreciază că simpla constatare a încălcării Convenției ar furniza în sine o satisfacție echitabilă suficientă în sensul articolului 41 din Convenție.

Curtea observă că montantul de 127 364 132 lire italiene, pretins de reclamant ca prejudiciu material, face obiectul procedurii naționale de administrație extraordinară, care era, la data informațiilor din urmă, încă pendintă. Curtea nu ar putea specula, în acest stadiu, asupra rezultatelor la care ar putea ajunge această procedură și subliniază că în orice caz încălcarea Convenției nu condiționează, în sine, formarea stării creanțelor de comisarii lichidatori și că reclamantul ar putea eventual beneficia de o sumă pentru a compensa devalorizarea monedei. Este deci loc de a respinge cererea formulată ca titlu de prejudiciu material. De altfel, Curtea apreciază că reclamantul a suferit cu siguranță o vătămare morală. Ținând seama de circumstanțele cauzei și hotărând pe o bază echitabilă, cum cere art. 41 din Convenție, decide de a-i acorda 10 000 000 lire italiene. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și costurilor pentru procedura devant organele Convenției. Cere 6 919 320 lire italiene.

Guvernul se încrede în înțelepciunea Curții.

Ținând seama de elementele de care dispune și de practica în materie, Curtea decide de a acorda reclamantului suma solicitată. C. Dobânzi de întârziere

Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% pe an.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 41879/98) dirigée contre l’Italie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alfio Saggio (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 19 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Bruno Micolano, avocat au barreau de Bologne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza et son coagent, M. V. Esposito.

Le requérant alléguait en particulier qu’il n’avait pas pu obtenir le paiement des sommes qui lui étaient dues et que le système judiciaire italien l’avait privé de toute tutelle juridictionnelle pour faire valoir son grief.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 14 septembre 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non le Gouvernement (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 7 juin 1995, le tribunal de Bologne déclara que la société F. n’était pas en mesure de faire face à ses dettes.

Par un décret du 23 juin 1995, le ministre de l’industrie plaça la société F. en « administration extraordinaire » ( amministrazione straordinaria ), l’autorisa à continuer son activité productive pour une durée de deux ans et nomma trois commissaires liquidateurs. Cette décision, publiée dans le Journal Officiel ( Gazzetta Ufficiale ) du 28 juin 1995, fut communiquée au requérant par courrier du 19 février 1996, qui précisait également qu’aucune action en exécution ne pouvait être entamée à l’encontre de la société F. et que tout paiement des crédits n’aurait pu avoir lieu que lors de la répartition de l’actif.

Le requérant a indiqué que la valeur de sa créance s’élève à 209 255 134 lires (environ 720 000 FF), somme due à titre de salaires non payés, traitement de fin de rapport et congés dont il n’avait pas bénéficié.

Par une lettre du 8 avril 1999, la société F. informa le requérant que, sous réserve de vérifications ultérieures, il ressortait du dossier que l’ensemble de ses créances s’élevait à 203 954 032 lires (environ 690 000 FF) , dont 144 679 032 lires représentaient une créance privilégiée.

A une date non précisée, le requérant reçut, de la part d’un fond de garantie ( fondo di garanzia presso l’INPDAI ), la somme de 76 589 900 lires (environ 260 000 FF), à laquelle il avait droit à titre de traitement de fin de rapport. Le requérant devrait donc encore recevoir 127 364 132 lires (environ 431 500 FF).

Cependant, il ressort d’une note rédigée par les commissaires liquidateurs de la société F. que le montant global des dettes de celle-ci, qui a depuis longtemps cessé toute activité productive, s’élève à environ 1.104 milliards de lires (un milliard étant environ 3 387 000 FF). Pour faire face à ces dettes, la société en question dispose de la propriété de certains immeubles (qui sont cependant en partie hypothéqués et en partie font l’objet d’actions révocatoires). Les commissaires liquidateurs sont en train d’essayer de récupérer certaines créances non payées, dont la plus importante s’élève à 200 milliards de lires. Dans leur note, les commissaires liquidateurs déclarent ne pas être en mesure de prévoir s’il y aura des répartitions de l’actif en faveur du requérant, cette possibilité étant conditionnée par l’issue des procédures de récupération des créances et par les exigences du rétablissement d’une protection identique pour tous les créanciers ( par condicio creditorum ). Le requérant estime fort probable qu’aucun autre paiement ne sera fait en sa faveur.

Selon les informations fournies par le Gouvernement le 26 février 2001 , la procédure d’administration extraordinaire était, à cette date, encore pendante devant les commissaires liquidateurs. II.

La procédure était précédée d’une phase préalable devant le tribunal civil, qui déclarait que l’entreprise n’était pas en mesure de faire face à ses dettes. L’administration extraordinaire proprement dite était ensuite prononcée par le ministre de l’industrie et dirigée par un ou trois commissaires liquidateurs (article 1 §§ 5 et 6 de la loi Prodi). Ces derniers étaient chargés de vérifier l’état des créances et d’arrêter un « programme de récupération » ( piano di risanamento - article 2 §§ 4 et 5 de la loi Prodi) visant à sauvegarder la valeur technique, commerciale et productive de l’entreprise en difficulté ainsi que les postes de travail.

Au cours de la procédure d’administration extraordinaire, aucun créancier ne pouvait introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice (articles 201 et 51 de la loi de la faillite). Toute créance, même privilégiée, devait être d’abord vérifiée selon la procédure arrêtée aux articles 207 et 209 de la loi de la faillite, qui, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi : « Dans un délai d’un mois à partir de sa nomination, le commissaire liquidateur communique à chaque créancier (...) le montant de la valeur de sa créance résultant des documents comptables de l’entreprise (...). Dans un délai de quinze jours à partir de la réception de la communication susmentionnée, les créanciers (...) peuvent adresser au commissaire d’observations ou de demandes. » « (...) Dans un délai de quatre-vingt-dix jours à partir du décret ordonnant l’administration extraordinaire, le commissaire rédige un état des créances acceptées et rejetées (...) et le dépose au greffe du tribunal (...). Suite au dépôt au greffe, l’état des créances dévient exécutoire. »

Le(s) commissaire(s) se chargeai(en)t ensuite de la liquidation de l’actif (articles 210 et 211 de la loi de la faillite) et de la répartition aux créanciers des sommes obtenues (article 212 de la loi de la faillite). Aux termes de l’article 213 de la loi de la faillite, le bilan final de la liquidation et le plan de répartition aux créanciers étaient déposés au greffe du tribunal. Dans un délai de vingt jours à partir de la communication de ce dépôt, les créanciers avaient la faculté de contester le bilan et le plan de répartition devant le tribunal civil (paragraphe 2 de l’article 213 précité).

La clôture de la procédure d’administration extraordinaire était prononcée, à la demande des commissaires ou d’office, par une autorité de contrôle ( autorità di vigilanza - article 6 § 6 de la loi Prodi).

La loi Prodi a été ensuite abrogée par un décret législatif n° 270 du 8 juillet 1999, entré en vigueur fin août 1999. Ce dernier a également introduit une nouvelle réglementation de la procédure d’administration extraordinaire, prévoyant notamment la possibilité pour tout créancier de contester devant les juridictions judiciaires les actes du commissaire liquidateur (article 17 du décret-loi n° 270 du 8 juillet 1999). EN DROIT 1.

Le requérant allègue qu’à cause de la lenteur de la procédure d’administration extraordinaire, il n’a pas pu obtenir le paiement des sommes qui lui étaient dues à titre de salaires non payés et congés dont il n’avait pas bénéficié . Dans sa décision sur la recevabilité de la requête, la Cour a estimé que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement observe que toute interférence avec le droit de propriété du requérant a été conforme à l’intérêt général et que les autorités nationales n’ont pas enfreint le juste équilibre requis en la matière entre les exigences de la collectivité et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. A. Sur l’existence d’un « bien » au sens de l’article 1

Selon la jurisprudence des organes de la Convention, un gain futur constitue un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 si le gain a été acquis ou fait l’objet d’une créance exigible (arrêt Ambruosi c. Italie du 19 octobre 2000, non publié, § 20 ; voir aussi Størksen c. Norvège, requête n° 19819/92, décision de la Commission du 5 juillet 1994, Décisions et rapports (DR) 78-B, pp. 88-89 et 94-95).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a été employé en qualité de cadre auprès de la société à responsabilité limitée F. du 8 mai 1989 au 6 juillet 1995, et qu’il n’avait plus obtenu sa rétribution depuis janvier 1995 (paragraphe 8 ci-dessus). De plus, le 8 avril 1999, ladite société a informé le requérant que l’ensemble de ses créances, vérifiées dans le cadre de la procédure d’administration extraordinaire, s’élevait à 203 954 032 lires italiennes (paragraphe 12 ci-dessus). Le débiteur lui-même ayant reconnu le droit du requérant à obtenir le paiement d’une somme d’argent, la Cour considère que le requérant est titulaire d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1. B. Sur l’existence d’une ingérence

La Cour estime qu’il y a eu ingérence dans le droit de propriété du requérant tel que l’article 1 du Protocole n° 1 le garantit. En effet, suite à l’adoption de la procédure d’administration extraordinaire, son « bien » a été géré par un organe de l’Etat et l’intéressé s’est trouvé, pendant un certain temps, dans l’impossibilité d’exiger le paiement de sa créance. C. La règle applicable

L’article 1 du Protocole n° 1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n° 98, pp. 29-30, § 37, et Immobiliare Saffi c. Italie [GC] , n° 22774/93, § 44, CEDH 1999-V) : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (arrêt Air Canada c. Royaume-Uni du 5 mai 1995, série A n° 316-A, p. 15, § 30 ).

La Cour note qu’il n’y a eu en l’espèce ni expropriation de fait ni transfert de propriété, car le droit du requérant à recouvrir sa créance n’a jamais été mis en doute. L’application de la procédure d’administration extraordinaire s’analyse en une réglementation de l’usage des biens. Le second alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1 joue donc en l’occurrence. D. Le respect des conditions du second alinéa 1. But de l’ingérence

La Cour reconnaît que la procédure d’administration extraordinaire vise à assurer une gestion équitable des biens de l’entreprise en liquidation, en vue de garantir une protection identique pour tous les créanciers. Il s’ensuit que l’ingérence en question poursuivait de buts légitimes conformes à l’intérêt général, à savoir une bonne administration de la justice et la protection des droits d’autrui. 2. Proportionnalité de l’ingérence

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence, notamment celle dont l’examen relève du second paragraphe de l’article 1, doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa : il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (arrêts Chassagnou et autres c. France [GC] , nos 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999-III, et Immobiliare Saffi c. Italie , précité, § 49).

La Cour estime qu’en principe un système de suspension temporaire du paiement des créances d’une entreprise commerciale en crise autorisée à continuer son activité productive dans l’intérêt de l’économie nationale, n’est pas critiquable en soi, vu notamment la marge d’appréciation autorisée par le second alinéa de l’article 1. Cependant, un tel système emporte le risque d’imposer aux créanciers une charge excessive quant à la possibilité de recouvrir leurs biens et doit donc prévoir certaines garanties de procédure pour veiller à ce que la mise en œuvre du système et son incidence sur le droit de propriété des particuliers ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie , précité, § 54).

Or, la Cour fait observer que le système italien en vigueur à l’époque des faits souffrait d’une certaine rigidité : en effet, une fois entamée la procédure d’administration extraordinaire, aucun créancier ne pouvait introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice, toute créance, même privilégiée, devant être d’abord vérifiée par les commissaires liquidateurs (paragraphe 18 ci-dessus). Seul le dépôt, par ces derniers, du bilan final de la liquidation et du plan de répartition ouvrait aux créanciers la possibilité de contester, devant le tribunal civil, les sommes qui leur avaient été accordées (paragraphe 19 ci-dessus). De plus, les créanciers ne disposaient d’aucun moyen effectif pour contrôler l’activité des commissaires liquidateurs ou pour solliciter l’accomplissement des tâches qui leur étaient confiées.

L a Cour doit cependant vérifier si, compte tenu de l’état financier de la société F. et des circonstances particulières du cas d’espèce, la durée de la procédure d’administration extraordinaire a violé le droit de propriété du requérant.

A cet égard, il convient d’observer que la société F. a depuis longtemps cessé son activité productive et que le montant global de ses dettes s’élève à environ 1.104 milliards de lires. La masse active du patrimoine est constituée par certains immeubles, en partie hypothéqués, et par des créances, dont le paiement est incertain et dont le montant est en tout cas largement inférieur à l’ensemble des passivités (paragraphe 14 ci-dessus). La Cour note que le requérant a déjà obtenu le versement de plus d’un tiers de la somme qu’il sollicitait (voir paragraphe 13 ci-dessus). Pour ce qui est de ses possibilités de recouvrir le restant de celle-ci, la Cour observe que les commissaires liquidateurs estiment que la question de savoir si le requérant obtiendra d’autres paiements en sa faveur est conditionnée par l’issue des procédures qu’ils ont engagées afin des récupérer les créances de la société F. (paragraphe 14 ci-dessus). Le requérant lui-même estime fort probable qu’aucun paiement ne sera fait en sa faveur.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la cause principale du retard dans le paiement de la créance du requérant n’est pas la longueur ou la nature de la procédure de liquidation, mais plutôt le manque de ressources financières du débiteur et les difficultés de récupérer ses créances, des circonstances qu’on ne saurait mettre à la charge de l’Etat. Ce dernier n’a donc pas enfreint, dans le cas d’espèce, l’équilibre qui doit exister en la matière entre la protection du droit des particuliers au respect de leurs biens et les exigences de l’intérêt général. Par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. 2.

Le Gouvernement note que le requérant doit d’abord soumettre ses prétentions au commissaire liquidateur, et qu’il pourra contester l’état des créances devant les juridictions judiciaires après le dépôt au greffe de ce dernier. En tout cas, il aura droit à l’octroi d’une somme au titre de la dévalorisation de la monnaie.

Le requérant observe que seul l’état de créances peut être attaqué devant les juridictions judiciaires et fait valoir qu’il ne dispose, en droit italien, d’aucun moyen efficace pour accélérer la procédure d’administration extraordinaire.

La Cour observe que l’essence du grief du requérant porte sur l’impossibilité de soumettre à une instance nationale, avant le dépôt de l’état de créances, une demande en paiement des sommes dues ou de contester les actes du commissaire liquidateur. De ce fait, elle estime davantage indiqué d’examiner ce grief sous l’angle de l’obligation plus générale, que l’article 13 de la Convention fait peser sur les Etats, d’offrir un recours effectif permettant de se plaindre de violations de la Convention (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94). 3.

Aux termes de la jurisprudence de la Cour, l'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger, pour les plaintes que l’on peut estimer « défendables » au regard de la Convention ou de ses Protocoles, un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l'obligation découlant de l'article 13 varie en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé doit être « effectif » en pratique comme en droit, en ce sens particulièrement que son exercice ne doit pas être entravé de manière injustifiée par les actes ou omissions des autorités de l'Etat défendeur (arrêts Aydin c. Turquie du 25 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1895, § 103, et Kaya c. Turquie du 19 février 1998, Recueil 1998-I, pp. 329-330, § 106 ; quant au caractère « défendable » du grief fondé sur la Convention, voir les arrêts Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p. 23, § 52, et Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).

En l’espèce, le requérant avait un grief défendable sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1.

Il avait donc droit de soumettre son grief à une instance nationale capable de lui offrir un redressement approprié. Cependant, suite à l’adoption de la procédure d’administration extraordinaire, pendant environ quatre ans et deux mois le requérant n’a pu saisir aucune autorité pour faire valoir son droit à recouvrir ses créances ou pour contester les actes du commissaire liquidateur, ne disposant en même temps d’aucun moyen effectif pour solliciter l’examen de son dossier.

De ce fait, la Cour estime que les règles régissant la procédure d’administration extraordinaire jusqu’à fin août 1999, assorties de la longueur de la vérification de l’état des créances, ont entravé de manière injustifiée son droit de disposer d’un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention. Par conséquent, il y a eu violation de cette disposition. 4.

Le requérant sollicite le versement de 20 000 000 lires italiennes à titre de préjudice moral. Il allègue en outre qu’une procédure judiciaire rapide et efficace lui aurait permis d’encaisser dans un délai raisonnable le restant de la somme qui lui est due. Cette dernière s’élève à 127 364 132 lires italiennes, ce qui correspondrait au préjudice matériel subi.

Le Gouvernement estime que le simple constat de la violation de la Convention fournirait en soi une satisfaction équitable suffisante aux sens de l’article 41 de la Convention.

La Cour observe que le montant de 127 364 132 lires italiennes, réclamé par le requérant à titre de préjudice matériel, fait l’objet de la procédure nationale d’administration extraordinaire, laquelle était, à la date des dernières informations, encore pendante. La Cour ne saurait spéculer, à ce stade, sur les résultats auxquels cette procédure pourra aboutir et souligne qu’en tout état de cause la violation de la Convention ne conditionne pas, en soi, la formation de l’état de créances par les commissaires liquidateurs et que le requérant pourra éventuellement bénéficier d’une somme pour compenser la dévalorisation de la monnaie. Il y a partant lieu de rejeter la demande formulée à titre de préjudice matériel. Par ailleurs, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 10 000 000 lires italiennes. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des frais et dépenses pour la procédure devant les organes de la Convention. Il demande 6 919 320 lires italiennes.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

Eu égard aux éléments en sa possession et à la pratique en la matière, la Cour décide d’allouer au requérant le montant sollicité. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an.