AFFAIRE O.B. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA O.B. c. ITALIA Cerere nr. 459/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul O.B. ( La data de 1 august 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din fostul articol 25 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( R. Freddi, avocat la Ancona. Guvernul italian ( mai mult decât) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. Cazul a început la 2 octombrie 1975. Din cele treizeci și șase de audieri stabilite între 20 noiembrie 1975 și 26 martie 1986, unsprezece au vizat o expertiză și suplimentele sale - dintre care trei au fost amânate deoarece expertul nu și-a predat raportul și unul a fost predat la grefa sa, deoarece grefa nu l-a informat pe expert cu privire la data la care a fost ținută în culpă -, două au fost supuse admiterii altor mijloace de probă, patru depuneri de memorii și trei audieri de martori, patru au fost restante din oficiu, șapte au fost restante la cererea părților și una la cererea reclamantului. La 15 octombrie 1986, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentare a concluziilor la 11 martie 1987; cu toate acestea, aceaceasta a fost restantă din oficiu mai întâi la 28 octombrie 1987 și apoi la cererea părților la 10 februarie 1988. În ziua următoare, în fața camerei competente s-a stabilit interdicție la 10 februarie 1989. ; cu toate acestea, aceaceasta a fost inițial ex officio la 6 octombrie 1989, apoi de două ori la cererea părților sau din cauza absenței reclamantului până la 2 octombrie 1992, apoi din oficiu la 30 octombrie 1992 și, în cele din urmă, de două ori la cererea părților sau a reclamantului până la 13 decembrie 1996. Printr-o ordonanță în afara instanței din 20 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 14 ianuarie 1997, tribunalul a numit un expert și a predat părțile în fața judecătorului în instanță din 29 aprilie 1997. Această audiere a fost mai întâi amânată până la 3 iunie 1997 deoarece grefa nu a informat instanța cu privire la data la care a fost pronunțată și apoi la 30 iunie 1997 Septembrie 1997 deoarece expertul nu a fost prezentat. În ziua următoare, expertul a depus jurământul. La 10 martie 1998, expertul nu a depus raportul său la grefa, părțile au depus documente și judecătorul a fixat la ședința următoare la 20 octombrie 1998. La această dată, expertul nu a depus raportul său, iar următoarea ședină a fost stabilită la 27 aprilie 1999. ; totuși, aceaceasta a fost ulterior avansată la 15 martie 1999 deoarece președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) La 7 iunie 1999, judecătorul a constatat că expertul nu și-a depus încă raportul și a amânat cazul la 7 iunie 1999, ordonând grefei să revoce expertul. La acea dată, judecătorul a fixat la amînare următoarea la 6 decembrie 1999 pentru a cere expertului clarificări cu privire la raportul său, depus între timp la grefă. În ziua următoare, judecătorul a numit un nou expert. Cele două audieri care au urmat au vizat domeniul de aplicare. Lacul din 5 martie 2001 a fost amânat la 15 octombrie 2001 pentru a permite reclamantului să numească un nou avocat. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că, la acea dată, Curtea a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 50 000 000 ITL. Provizioane și cheltuieli de judecată 17. De asemenea, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a le cripta, dar prin prezentarea mai multor documente. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 50 000 000 (50 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE O.B. c. ITALIE

(

Requête n° 44506/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire O.B. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. O.B. («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1

er

août 1997 en vertu de l’ancien article 25 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44506/98. Le requérant est représenté par M

e

R. Freddi, avocat à Ancône. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 7 avril 1975, M. C. assigna le requérant devant le tribunal d’Ancône afin d’obtenir le paiement d’une certaine somme suite à l’exécution de travaux.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 2 octobre 1975. Des trente-six audiences fixées entre le 20 novembre 1975 et le 26 mars 1986, onze concernèrent une expertise et ses compléments - dont trois furent reportées car l’expert n’avait pas remis au greffe son rapport et une le fut car le greffe n’avait pas informé l’expert de la date de l’audience -, deux concernèrent l’admission d’autres moyens de preuve, quatre le dépôt de mémoires et trois l’audition de témoins, quatre furent reportées d’office, sept le furent à la demande des parties et une à la demande du requérant. Le 15 octobre 1986, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 11

mars

1987

; toutefois, elle fut reportée d’abord d’office au 28

octobre

1987 et ensuite à la demande des parties au 10 février 1988. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 10

février

1989

; toutefois, elle fut d’abord renvoyée d’office au 6 octobre 1989, puis deux fois à la demande des parties ou en raison de l’absence du requérant jusqu’au 2 octobre 1992, ensuite d’office au 30 octobre 1992 et enfin deux fois à la demande des parties ou du requérant jusqu’au 13

décembre 1996.

5.

Par une ordonnance hors audience du 20 décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 14 janvier 1997, le tribunal nomma un expert et remit les parties devant le juge à l’audience du 29 avril 1997.

6.

Cette audience fut d’abord reportée au 3 juin 1997 car le greffe n’avait pas informé l’expert de la date de l’audience et ensuite au 30

septembre 1997 car l’expert ne s’était pas présenté. Le jour venu, l’expert prêta serment. Le 10 mars 1998, l’expert n’ayant pas déposé son rapport au greffe, les parties déposèrent des documents et le juge fixa l’audience suivante au 20 octobre 1998. A cette date, l’expert n’ayant pas déposé son rapport, l’audience suivante fut fixée au 27 avril 1999

; toutefois, elle fut par la suite avancée au 15 mars 1999 car le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

).

7.

Le jour venu, le juge constata que l’expert n’avait pas encore déposé son rapport et reporta l’affaire au 7 juin 1999, tout en ordonnant au greffe de relancer l’expert. A cette date, le juge fixa l’audience suivante au 6

décembre 1999 afin de demander à l’expert des éclaircissements quant à son rapport, entre-temps déposé au greffe. Le jour venu, le juge nomma un nouvel expert. Les deux audiences qui suivirent concernèrent l’expertise. L’audience du 5 mars 2001 fut reportée au 15 octobre 2001 pour permettre au requérant de nommer un nouvel avocat.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 7 avril 1975 et était encore pendante au 15 octobre 2001.

11.

Elle avait à cette date déjà duré environ vingt-six ans et six mois pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 50

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 50

000

000 ITL.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également, sans les chiffrer mais en produisant plusieurs documents, le remboursement des frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 50

000

000 (cinquante millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président