AFFAIRE L.B. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA L.B. c. ITALIA (Recuperarea nr. 56087/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 04/0/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul L.B. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președintele dnii Pellonp′ Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și al dlui O La 10 februarie 1994, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 10 aprilie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă.

Prin hotărârea din 13 ianuarie 1989, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, Tribunalul de la Lecce a declarat reclamantul în faliment personal. Prima ședință a avut loc la 28 iunie 1989. După verificarea stării pasivului falimentului, la 17 iulie 1989, judecătorul comisar (giudice delegato) La 26 iunie 1990, tribunalul lui Lecce a declarat în faliment soția reclamantului M. D., în calitate de partener de fapt. La 23 ianuarie 1991, judecătorul a verificat starea pasivului falimentului și l-a declarat executoriu. Mai 1993, Tribunalul din Lecce a ordonat transferul de proprietate asupra unei clădiri a reclamantului către unul dintre creditorii săi. La 18 noiembrie 1993, reclamantul și M. D. au opus deciziei respective.

La o dată nespecificată, în 1993, reclamantul și domnul D. au introdus o acțiune în fața instanței judecătorești a lui Lecce pentru a obține suspendarea deciziei respective. În conformitate cu informațiile furnizate de solicitant, procedura de executare era încă în curs de desfășurare la 10 noiembrie 2001. Prin ordonanța din aceeași zi, judecătorul a respins acțiunea menționată anterior.

Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, procedura de executare era încă în curs de desfășurare la 10 noiembrie 2001. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 ianuarie 1989 și procedura era încă în curs de desfășurare la 10 noiembrie 2001. La această dată a durat aproximativ 12 ani și 10 luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil.

În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Daune 14. Reclamantul solicită 1 085 600 000 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale, 451 000 000 ITL pentru daune biologice, 225 000 000 ITL pentru daune morale și 1 000 000 000 ITL pentru prejudiciile aduse vieții relaționale și prejudiciilor existențiale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale, biologice, existențiale și viața relațională pretinsă și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral.

Reclamantul solicită, de asemenea, 188 206 064 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 25 288 400 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă reclamantului.

Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 EUR (80 000 EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE L.B. c. ITALIE (Requête n° 56087/00) ARRÊT STRASBOURG 12 février 2002 DÉFINITIF 04/09/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire L.B. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , A. Pastor Ridruejo , L. Ferrari Bravo, M. Fischbach , J. Casadevall, S. Pavlovschi , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage