- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 25 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Atzori împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ATZORI c. ITALIA Cerere nr. 44456/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Atzori c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H.
B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Antonello Atzori ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 10 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul dosarului 44456/96. Guvernul italian ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Reclamantul a decedat la 24 decembrie 1998. Dl mele Renata Teresa Sircana, Elisabetta Atzori și Paola Atzori, moștenitoarele sale, au continuat procedura în fața Curții. Ele sunt reprezentate de dl A. Marongiu, avocată la Sassari. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 7 februarie 1984, reclamantul și o altă persoană l-au numit pe dl S. A. în fața tribunalului din Sassari pentru a obține împărțirea unei moșteniri. Încheierea cazului a început la 27 martie 1984. La 20 noiembrie 1984, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul la 26 februarie 1985. Cele patru audieri stabilite între 5 noiembrie 1985 și 22 aprilie 1986 au fost amânate deoarece raportul de experiență nu a fost depus la grefa.
La 1 iulie 1986, tribunalul a fost revocat din oficiu la 18 noiembrie 1986, ca urmare a mutației judecătorului de punere în funcțiune. Din cele unsprezece audieri stabilite între 17 februarie 1987 și 6 iunie 1989, șapte dintre ele au abordat raportul de competență, unul a fost trimis înapoi de către judecătorul de punere în funcțiune, două au fost amânate la cererea reclamantului și una la cererea părților. Reclamantul și-a prezentat concluziile la 24 octombrie 1989 și a pledat-o la 23 ianuarie 1990. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul redeschis la tribunal pentru o suplimentară de competență și a stabilit o audiere la 24 aprilie 1992. În ziua următoare, tribunalul a fost redeschis din oficiu la 12 ianuarie 1993. După patru audieri, dintre care două au vizat completarea de competență și două au fost amânate la cererea pârâtei, la 8 martie 1994 părțile și-au prezentat concluziile.
Lacul de pledoarii a avut loc la 7 iunie 1996. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 30 august 1996, instanța a dispus împărțirea bunurilor. Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, această hotărâre a fost notificată de reclamant și a devenit definitivă la 12 februarie 1997. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 februarie 1984 și s-a încheiat la 12 februarie 1997; prin urmare, a durat aproximativ 13 ani pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Protocolul nr. 1 la acesta.
Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 11 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă, în speță, s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Zanghuic. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47 alineatul (23). III. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE14, în temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
În schimb, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere; în schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde suma globală de 20 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 5 000 000 ITL, pentru procedura în fața Curții și pentru procedura la care se acordă în general moștenitorilor reclamantului.
Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CESUL, CURȚA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 000 (80 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE ATZORI c. ITALIE ( Requête n° 44456/98 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Atzori c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonello Atzori (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44456/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. Le requérant est décédé le 24 décembre 1998. M mes Renata Teresa Sircana, Elisabetta Atzori et Paola Atzori, ses héritières, ont continué la procédure devant la Cour. Elles sont représentées par M e A.M. Marongiu, avocate à Sassari.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
Le 7 février 1984, le requérant et une autre personne assignèrent M me S. A. devant le tribunal de Sassari afin d’obtenir le partage d’un héritage.
La mise en état de l’affaire commença le 27 mars 1984. Le 20 novembre 1984, le juge nomma un expert qui prêta serment le 26 février 1985. Les quatre audiences fixées entre le 5 novembre 1985 et le 22 avril 1986 furent ajournées car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. Le 1 er juillet 1986, l’audience fut renvoyée d’office au 18 novembre 1986, suite à la mutation du juge de la mise en état. Des onze audiences fixées entre le 17 février 1987 et le 6 juin 1989, sept concernèrent le rapport d’expertise, une fut renvoyée par le juge de la mise en état, deux furent reportées à la demande du requérant et une à celle des parties. Le requérant présenta ses conclusions le 24 octobre 1989 et la défenderesse le 23 janvier 1990. L’audience de plaidoiries fut fixée au 21 février 1992.
Par une ordonnance du même jour, le tribunal rouvrit l’instruction pour un complément d’expertise et fixa une audience au 24 avril 1992. Le jour venu, l’audience fut renvoyée d’office au 12 janvier 1993. Après quatre audiences, dont deux concernèrent le complément d’expertise et deux furent reportées à la demande de la défenderesse, le 8 mars 1994 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries se tint le 7 juin 1996.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30 août 1996, le tribunal ordonna le partage des biens. Selon les informations fournies par le requérant, ce jugement fut notifié par le requérant et devint définitif le 12 février 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
La période à considérer a débuté le 7 février 1984 et s’est terminée le 12 février 1997.
Elle a donc duré environ treize ans pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1
12. Le requérant se plaint également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.
Eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 (paragraphe 11 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 1 du Protocole n° 1 (voir l’arrêt Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, § 23). III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les héritières du requérant réclament globalement 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer la somme globale de 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 6 008 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée, à savoir 5 000 000 ITL, pour la procédure devant la Cour et l’accorde globalement aux héritières du requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser aux héritières du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président