SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GALASSO c. ITALIA Cerere nr. 44231/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Galasso c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H.
B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și a domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Luigi Francesco Galasso ( Tribunalul a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. De fapt, la 23 septembrie 1981, reclamantul l-a numit pe fratele său, dl C.G., în fața tribunalului din Cosenza pentru a obține împărțirea mai multor clădiri. 26 martie 1982, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 19 noiembrie 1982, după o rejudecare din oficiu și o trimitere din cauza absenței expertului.
Din cele șase audieri stabilite între 1 iulie 1983 și 18 aprilie 1985, doi au fost revocați din oficiu și patru, deoarece raportul de experiență nu fusese depus la grefare. În februarie 1986, părțile au solicitat judecătorului să redacteze un proiect de partajare a clădirilor și a dus la prezentarea concluziilor la 19 iunie 1986. Această ședință a fost trimisă la 7 mai 1987 pentru a permite părților să își prezinte poziția cu privire la proiectul de partajare. În urma solicitării părților din 16 octombrie 1986, data la care a avut loc încuviințarea a fost înaintată la 4 decembrie 1986. În ziua următoare, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat încuviințarea expertului pentru cinstirea din 4 iunie 1987. Audiențele stabilite între 16 iulie 1987 și 16 iulie 1987. noiembrie 1989 au fost trimise înapoi pentru că completarea de experiență încredințată expertului nu a fost depusă la grefa.
Această ultimă audiere a fost amânată din oficiu la 5 noiembrie 1991. În ziua următoare, judecătorul, cu privire la faptul că expertul nu și-a îndeplinit misiunea, a numit un nou expert și a fixat o audiere la 21 ianuarie 1992. 1992. Cele două audieri care au urmat s-au referit la completarea de competențe. La 14 decembrie 1993, părțile au prezentat concluziile lor. 1995, dar nu a avut loc decât la 18 iunie 1997. printr-o hotărâre definitivă din 25 iunie 1997, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, tribunalul a declarat executoriu proiectul de divizare propus de ultimul expert. Printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța a retrimis apoi părțile în fața judecătorului în instanță din 7 noiembrie 1997 pentru tragerea la sorți a loturilor.
La 6 februarie 1998, părțile au pus capăt litigiului și au demis la gref textul unui regulament amiabil. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 15. Moștenitorii reclamantului solicită suma globală de 51 138 În schimb, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere; în schimb, aceasta consideră că fiecare moștenitor al reclamantului trebuie să aibă 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 (85 milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va crește cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata restantă cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
AFFAIRE GALASSO c. ITALIE ( Requête n° 44421/98 ) ARRÊT STRASBOURG 25 octobre 2001 DÉFINITIF 25/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Galasso c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , I. Cabral Barreto , V.H. B utkevych, M mes N. Vajić , juges , M. D el Tufo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Luigi Francesco Galasso (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44421/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. Le requérant est décédé le 3 avril 1998. M mes Brunella et Paola Galasso, ses héritières, ont continué la procédure devant la Cour.
2.La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000. EN FAIT
3.Le 23 septembre 1981, le requérant assigna son frère, M. C.G., devant le tribunal de Cosenza afin d’obtenir le partage de plusieurs immeubles.
4.La mise en état de l’affaire commença le 13 novembre 1981 et le juge renvoya au 14 mai 1982. Toutefois, à une date non précisée, le requérant demanda que la date de l’audience fût avancée. Le 26 mars 1982, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 19 novembre 1982, après un renvoi d’office et un renvoi en raison de l’absence de l’expert. Des six audiences fixées entre le 1 er juillet 1983 et le 18 avril 1985, deux furent renvoyées d’office et quatre car le rapport d’expertise n’avait pas été déposé au greffe. L’audience fixée le 9 janvier 1986, concerna le rapport d’expertise. Le 20 février 1986, les parties demandèrent au juge de rédiger un projet de partage des immeubles et l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 19 juin 1986. Cette audience fut renvoyée au 7 mai 1987 pour permettre aux parties de présenter leur position à l’égard du projet de partage.
5.Suite à la demande des parties du 16 octobre 1986, la date de l’audience fut avancée au 4 décembre 1986. Le jour venu, le juge de la mise en état ordonna la comparution de l’expert pour l’audience du 4 juin 1987. Les audiences fixées entre le 16 juillet 1987 et le 16 novembre 1989 furent renvoyées car le complément d’expertise confié à l’expert n’avait pas été déposé au greffe. Cette dernière audience fut ajournée d’office au 5 novembre 1991. Le jour venu, le juge, constatant que l’expert n’avait pas accompli sa mission, nomma un nouvel expert et fixa une audience au 21 janvier 1992. L’audience fut reportée d’office au 20 octobre 1992. Les deux audiences qui suivirent concernèrent le complément d’expertise.
6.Le 14 décembre 1993 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 3 mai 1995, mais elle ne se tint que le 18 juin 1997. Par un jugement non définitif du 25 juin 1997, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal déclara exécutoire le projet de division proposé par le dernier expert. Par une ordonnance du même jour, le tribunal remit ensuite les parties devant le juge à l’audience du 7 novembre 1997 pour le tirage au sort des lots.
7.Le 6 février 1998, les parties mirent fin au litige et déposèrent au greffe le texte d’un règlement amiable. EN DROIT I.
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
9.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.La période à considérer a débuté le 23 septembre 1981 et s’est terminée le 6 février 1998.
11.Elle a donc duré plus de seize ans et quatre mois pour une instance.
12.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
14. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
15.Les héritières du requérant réclament la somme globale de 51 138 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral subis.
16.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque héritière du requérant 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires
17.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque héritière du requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 25 000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président