AFFAIRE BARONI ET MICHINELLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BARONI ȘI MICHINELLI c. ITALIA Cerere nr. 49369/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Baroni și Michinelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dl Alfredo Baroni și dl Ivo Michinelli, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 13 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 9 noiembrie 2000. La data de 9 aprilie 1991, reclamanții au atribuit domnului A. și domnului A. A. și domnului Esposito. G. în fața tribunalului din Roma pentru a obține plata a 16 800 000 de lire italiene ca urmare a lucrărilor efectuate în apartamentul pârâtului. Arestarea cauzei a început la 30 mai 1991 prin admiterea martorilor care au fost audiați la 26 februarie 1992. În urma unei plângeri făcute la 23 octombrie 1991 de către pârâti cu privire la mijloacele de probă, printr-o ordonanță din 16 iulie 1992, Tribunalul a respins plângerea, dar a anulat audierea martorilor care a avut loc între depunerea plângerii și hotărârea instanței cu privire la acest aspect. Dintre cele opt audieri care au avut loc între 3 februarie 1993 și 15 iunie 1995, trei audieri au vizat audierile martorilor și primul reclamant, alte trei experți, o audiere a fost amânată deoarece dosarul tribunalului era de negăsit și ultima a fost de negăsit pentru a permite părților să prezinte concluziile lor; ceea ce au făcut la 9 noiembrie 1995. Prin ordonanța din 3 noiembrie 1995. În februarie 1996, judecătorul de punere în stare de arest a constatat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În decembrie 1998, instanța a confirmat ordonanța din 3 februarie 1996 și a respins restul cererilor. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 aprilie 1991 și s-a încheiat la 16 decembrie 1998; prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și opt luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 15 000 de euro pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 15. Reclamanții solicită, de asemenea, 5 550 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, la L (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE BARONI ET MICHINELLI c. ITALIE

(

Requête n° 49369/99

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Baroni et Michinelli c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Alfredo Baroni et Ivo Michinelli («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 5

juillet 1999 sous le numéro de dossier 49369/99. Les requérants sont représentés par M

e

N. Calbi, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 9 avril 1991, les requérants assignèrent M. A. et M

me

G. devant le tribunal de Rome afin d’obtenir le paiement de 16 800 000 lires italiennes dus suite à la réalisation de travaux dans l’appartement des défendeurs.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 30 mai 1991 par l’admission de témoins qui furent entendus le 26 février 1992. Suite à une réclamation faite le 23 octobre 1991 par les défendeurs quant aux moyens de preuve, par une ordonnance du 16 juillet 1992 le tribunal rejeta la réclamation mais annula l’audition de témoins qui avait eu lieu entre le dépôt de la réclamation et la décision du tribunal sur ce point. Des huit audiences qui eurent lieu entre le 3 février 1993 et le 15 juin 1995, trois audiences concernèrent l’auditions des témoins et le premier requérant, trois autres une expertise, une audience fut reportée car le dossier du tribunal était introuvable et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions

; ce qu’elles firent le 9 novembre 1995. Par une ordonnance du 3

février 1996, le juge de la mise en état constata qu’il n’existait un contrat qu’entre le premier requérant et M.

A., fit en partie droit à la demande des requérants tendant à obtenir le montant non contesté de la somme réclamée immédiatement et fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 3

juillet 1998.

5.

Par un jugement du 3 juillet 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 16

décembre

1998, le tribunal confirma l’ordonnance du 3 février 1996 et rejeta le reste des demandes.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 9 avril 1991 et s’est terminée le 16

décembre 1998.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et huit mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai

raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Les requérants réclament 15 000 euros au titre des préjudices matériel et moral qu’ils auraient subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 15

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Les requérants demandent également 5 550 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15

000

000

(quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 500 000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président