AFFAIRE DE SIMINE c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚE DIN SIMINE c. ITALIA (solicitarea nr. 44555/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINITIVF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza De Simine c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Fischbach Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți judecători Del Tufo, judecător ad hoc, și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Teresa De Simine a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 11 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapei și Libertăților Fundamentale ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 septembrie 2000. ÎN FAVOAREA acesteia la 25 mai 1990, recurenta l-a numit pe dl T. în fața judecătorului judecător de judecată din Trani pentru a obține închiderea unei ferestre cu o vedere directă pe terasa apartamentului său. Acuzarea a început la 19 iunie 1990, data la care acuzata a fost declarată falimentară, iar judecătorul a numit un expert. În ianuarie 1991, pârâta s-a constituit în procedură, iar judecătorul a revocat ordonanța din culpă anterioară. La ședința din 2 aprilie 1991 a fost consacrată depunerea la grefa de documente. Din cele șapte audieri stabilite între 18 februarie 1992 și 22 iunie 1994, trei au vizat raportul de e-mail, trei au fost amânate la cererea părților și una a fost reportată. La data de 25 ianuarie 1995, judecătorul a stabilit la data de 14 mai 1997 data la care s-a prezentat concluziile la data de 3 mai 1995, însă aceasta a avut loc la data de 15 mai 1996, după o trimitere din oficiu. La data de 14 mai 1997 s-a stabilit la data de 14 mai 1997. Această audiere a fost amânată din oficiu la data de 11 noiembrie 1998. printr-o hotărâre din 1 decembrie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la data de 9 mai 1998 În decembrie 1998, judecătorul a acceptat cererea recurentei. La 5 martie 1999, M. T. interjeta apelat la Tribunalul din Trani. Starea a început la 7 iunie 1999. La 15 noiembrie 1999, Curtea a stabilit o audiere la 23 martie 2000. La acea dată, Curtea a stabilit data de 27 martie. 2000, tribunalul a redeschis instanța de judecată, a pronunțat audierea martorilor și a retrimis la Tribunalul de Justiție din 26 martie 2001 privind violarea dispozițiilor art. 6 alin. în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 mai 1990 și procedura era încă în curs de desfășurare la 26 martie 2001. 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se șteargă de pe lista consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 5 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să i se dea recurentei suma solicitată pentru prejudiciul moral, respectiv 5 000 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 1 200 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 000 000 000 ITL pentru cei implicați în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și de acordul cu reclamanta. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 1000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE DE SIMINE c. ITALIE

(Requête n°

44455/98)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire De Simine c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B.

Baka

,

G.

Bonello

,

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E. Levits

,

juges

,

M

me

M.

Del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Teresa De Simine (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44455/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 25 mai 1990, la requérante assigna M

me

T. devant le juge d’instance de Trani afin d’obtenir la fermeture d’une fenêtre ayant une vue directe sur la terrasse de son appartement.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 19 juin 1990, date à laquelle la défenderesse fut déclarée défaillante et le juge nomma un expert. Le 22

janvier 1991, la défenderesse se constitua dans la procédure et le juge révoqua l’ordonnance de l’audience précédente. L’audience du 2 avril 1991 fut consacrée au dépôt au greffe de documents. Des sept audiences fixées entre le 18 février 1992 et le 22 juin 1994, trois concernèrent le rapport d’expertise, trois furent reportées à la demande des parties et une le fut d’office.

5.

Le 25 janvier 1995, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 3

mai

1995, toutefois cette-ci eut lieu le 15 mai 1996, après un renvoi d’office. L’audience de mise en délibéré fut fixée au 14 mai 1997. Cette audience fut ajournée d’office au 11

novembre 1998.

6.

Par un jugement du 1

er

décembre 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 9

décembre 1998, le juge fit droit à la demande de la requérante.

7.

Le 5 mars 1999, M

me

T. interjeta appel devant le tribunal de Trani. La mise en état commença le 7 juin 1999. Le 15 novembre 1999, la cour fixa une audience au 23 mars 2000. A cette date, la cour fixa au 27

mars

2000, l’audience de présentation des conclusions. L’audience de plaidoiries eut lieu le 5 décembre 2000. Par une ordonnance du 23 janvier 2001, le tribunal rouvrit l’instruction, ordonna l’audition de témoins et renvoya à l’audience du 26 mars 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 25 mai 1990 et la procédure était encore pendante au 26 mars 2001.

11.

Elle avait à cette date duré environ dix ans et dix mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

La requérante réclame 5

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante la somme demandé au titre du préjudice moral, à savoir 5

000

000

ITL.

B.

Frais et dépens

17.

La requérante demande également 1

200

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 1

000

000

ITL pour ceux encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 1

000

000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président