HONECKER ET AUTRES contre l'ALLEMAGNE

HONECKER ET AUTRES contre l'ALLEMAGNE (CtEDO, 2001)

A TREIA SECȚIE

DECIZIE PARȚIALĂ

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

cererilor nr. 53991/00 și 54999/00

introduse la 7 ianuarie 2000 și respectiv 15 decembrie 1999

de Margot HONECKER, pe de o parte,

și de Sonja AXEN, Katrin TEUBNER și Sophia JOSSIFOV, pe de altă parte,

împotriva Germaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), ședând la 15 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din

MM.

I. Cabral Barreto,

președinte,

G. Ress,

L. Caflisch,

R. Türmen,

B. Zupančič,

dna H.S. Greve,

M. K. Traja,

judecători,

și M. V. Berger,

grefier de secție,

Ținând cont cererile menționat mai sus introduse la 7 ianuarie 2000 și respectiv 15 decembrie 1999 și înregistrat la 17 ianuarie 2000 și respectiv 21 februarie 2000,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

FAPTE

Prima reclamantă, dna Margot Honecker, este cetățeancă germană, născută în 1927 și locuind la Santiago de Chile (Chile). Este văduva D. Erich Honecker, fost președinte al Consiliului de Stat (Staatsrat) al Republicii Democrate Germane (RDG) și decedat la 29 mai 1994.

Celelalte trei reclamante, dna Sonja Axen, Katrin Teubner și Sophia Jossifov, născute în 1925, 1950 și respectiv 1953, sunt de asemenea cetățence germane, locuind la Berlin. dna Axen este văduva iar dna Teubner și Jossifov sunt fiicele D. Hermann Axen, membru al biroului politic (Politbüro) al comitetului central al Partidului Socialist Unificat (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands-SED) al RDG și decedat la 15 februarie 1992.

Reclamantele sunt reprezentate înaintea Curții de D. F. Wolff, avocat la Berlin.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamante, pot fi rezumate după cum urmează.

După căderea Zidului din Berlin la 9 noiembrie 1989 și în decursul perioadei de tranziție care precedă reunificarea germană, devenită efectivă la 3 octombrie 1990, DD. Honecker și Axen ceruse conversia avuției figurând pe conturile lor bancare, ridicând respectiv la aproximativ 235.000 și 250.000 Mărci ale RDG, în Deutsch Mărci (DM) ale Republicii Federale Germane (RFG). Aceste sume proveneau din venituri ordinare (reguläres Einkommen).

La 6 iulie 1990, comisia specială (Sonderausschuss) a Parlamentului (Volkskammer) nou ales al RDG și competent în materie, ceru DD. Honecker și Axen să justifice legalitatea achiziției avuției declarat.

Printr-o decizie din 27 septembrie 1990, comisia specială ordona confiscarea (Einziehung) avuției se găsind pe conturile bancare ale DD. Honecker și Axen, pe motiv că fiecare dintre ei se:

„prin abuzul funcțiilor, prin exercitarea privilegiilor pe care le-autorizase și prin acte care constituie o încălcare flagrantă a moralei, procuraseră pentru însuși și alții avantaje personale la detrimentul societății și la sarcina bugetului statului și altor fonduri de stat."

(„durch Missbrauch seiner Funktionen durch Inanspruchnahme von selbstbestätigten Privilegien und durch Handlungen, die einen gröblichen Verstoss gegen die guten Sitten darstellen, sich und anderen persönliche Vorteile zum Nachteil der Gesellschaft und zu Lasten des Staatshaushalts und anderer gesellschaftlicher Fonds verschafft hat.")

Comisia specială se bazase pe art. 5 §2 al legii privind justificarea legalității achiziției avuției de conversie (Gesetz über den Nachweis der Rechtmässigkeit des Erwerbs von Umstellungsguthaben – a se vedea mai jos Dreptul intern relevant) al RDG din 29 iunie 1990, numită și legea avuției de conversie (Umstellungsguthabengesetz).

a) Cu privire la dna Axen, Teubner și Jossifov

La 17 octombrie 1990, reclamantele sesizară tribunalul administrativ (Verwaltungsgericht) din Berlin.

Printr-o sentință din 24 mai 1993, tribunalul administrativ din Berlin respinse recursul reclamantelor pe motiv că condițiile articolului 5 §2 al legii avuției de conversie era reunite, deoarece întreaga avuție a D. Axen provenia dintr-o economie achiziționată prin abuzul puterii la detrimentul interesului general (Gemeinwohl).

Similar cu comisia specială, tribunalul consideră că D. Axen se îmbogățise prin utilizarea ilegală a unui teren de 25.000 m2 din care nu era proprietar și pe care construise în 1986 o casă de vacanță finanțată la 6.500.000 Mărci ale RDG din fonduri publice. De asemenea, întreținerea domeniului ridicând se la 200.000 Mărci fusese finanțată din fonduri publice. Or el însuși plătise doar o chirie lunară de 271 Mărci și îmbogățirea personală se ridicase deci la cel puțin 3.000.000 Mărci.

Printr-un rechei din 1 iulie 1997, curtea administrativă de apel (Oberverwaltungsgericht) din Berlin anulă decizia comisiei speciale și ordona deblocarea conturilor litigioase.

Ea estimă în special că art. 5 §2 al legii avuției de conversie nu se aplica economiei provenind din venituri ordinare, deoarece altfel toate bunurile achiziționat în RDG ar trebui evaluate și imputate pe avuția de conversie.

Printr-o decizie din 5 iunie 1998, Curtea Administrativă Federală (Bundesverwaltungsgericht), sesizată de stat prin recurs în revizuire, dădea cale cererii și anulă rechei curții administrative de apel.

Curtea Federală considera că în temeiul legii avuției de conversie, care rămânea în vigoare ca lege federală (Bundesgesetz), și al articolului 3 nr. 12 alineatul b al acordului din 18 septembrie 1990 privind aplicarea și interpretarea Tratatului de reunificare germană (Vereinbarung zur Durchführung und Auslegung des Einigungsvertrages) din 31 august 1990 (a se vedea mai jos Dreptul intern relevant), camera administrativă lângă tribunalul districtual era bine competentă pentru a pronunța asupra cererilor ridicate în temeiul articolului 6 al legii avuției de conversie. Pe lângă aceasta, legiuitorul dorise, în perioada de tranziție precedând reunificarea germană, o reglare rapidă, definitivă și într-un termen dat a acestor cauze, și nu preveduse instituirea căilor ordinare de recurs administrativ.

Reclamantele sesizară deci Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) a unui recurs constituțional, pe motiv că deciziile jurisdicțiilor anterioare nu respectau dreptul de proprietate și era disproporționată, deoarece încălcarea moralei nu putea singură justifica confiscarea integrală a avuției D. Axen. De mai mult, Curtea Administrativă Federală nu ar fi respectat Legea Fundamentală (Grundgesetz), deoarece considerase că legea avuției de conversie și acordul privind aplicarea și interpretarea Tratatului de reunificare germană prevedeau o limitare a căilor de recurs, în timp ce legea nu era de fapt atât de clară. Pe lângă aceasta, scopul legii avuției de conversie fusese doar de a verifica în manieră arbitrară conturile liderilor de vârf ai SED. În sfâțit, durata procedurii între sesizarea tribunalului administrativ din Berlin la 17 octombrie 1990 și decizia Curții Administrative Federale din 5 iunie 1998 nu respecta art. 6 §1 din Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului.

La 28 iulie 1999, Curtea Constituțională Federală, pronunțând în comitet de trei membri, refuza să admită recursul reclamantelor.

Potrivit Curții Constituționale, în cadrul articolului 5 §2 al legii avuției de conversie, legiuitorul putea, fără a încălca disproporționat dreptul de proprietate, la conversia avuției RDG în DM, ceea ce echivala cu o revalorare considerabilă, excluda sumele achiziționat în încălcare flagrantă a moralei și care nu se bazau pe efort propriu (eigene Leistung). La fel pentru avuția provenind din venituri ordinare și care putuse fi economisită în urma avantajelor obținute în încălcare flagrantă a moralei. De mai mult, faptul că comisia specială, în cadrul mijloacelor sale, concentrase pe liderii de vârf ai SED, se baza pe considerente practice, dar nu modifica sfera generală a legii. În sfâțit, deciziile litigioase nu incălcau nici dreptul la protecția juridică garantat de art. 19 §4 al Legii Fundamentale, deoarece articolul nu garantează dreptul la existența căilor de recurs.

b) Cu privire la dna Honecker

Printr-o sentință din 14 iunie 1999, notificată avocatului reclamantei la 6 septembrie 1999, tribunalul administrativ din Berlin confirmă decizia comisiei speciale în esență, dar ordona deblocarea unei sume de 12.630 DM, care corespundea sumelor versate după sechestru avuției pe contul bancar de procuratură la 6 decembrie 1989, și care provenia în special din pensiile de retragere ale dna Honecker și nu fusese deci achiziționată în manieră ilegală în sensul articolului 5 §2 al legii avuției de conversie.

Tribunalul confirmă decizia comisiei speciale pentru rest, pe motiv că condițiile articolului 5 §2 al legii avuției de conversie era reunite, deoarece avuția rămasă (215.613,07 DM) a D. Honecker provenia dintr-o economie achiziționat prin abuzul puterii la detrimentul interesului general.

Tribunalul se declară mai întâi competent pentru a hotărî litigiul prezent în temeiul articolului 3 nr. 12 al acordului din 18 septembrie 1990 privind aplicarea și interpretarea Tratatului de reunificare germană din 31 august 1990 (a se vedea mai jos Dreptul intern relevant).

Pe fond, tribunalul reamintă că comisia specială reproșase D. Honecker că cheltuise fonduri publice ridicând se la:

- 44 de milioane de Mărci ale RDG pentru domenii de vânătoare și case de vacanță (Shorfheide, Nossentiner Heide, Dölln, Gross-Dölln),

- 800.000 Mărci pentru consumul energetic,

- 5 milioane de Mărci pentru aprovizionarea specială a domeniului Wandlitz, unde locuiau cadrele SED,

- etc.

Tribunalul, la rândul lui, considera că D. Honecker se îmbogățise în special:

- păstrând pentru sine dotația de 240.000 Mărci pe care o primise ca membru de onoare al Academiei Construcției (Bauakademie) în RDG, deoarece potrivit dreptului RDG, dotația nu i se cuvenea,

- utilizând fonduri publice ridicând se la mai mult de 4.000.000 Mărci pentru construcția și instalarea domeniului privat Wildfang, în timp ce plătea doar o chirie lunară de 120 Mărci pe care nu mai o plătise din 1977.

De mai mult, potrivit tribunalului, legea avuției de conversie nu încălca nici Constituția RDG nici cea a RFG.

Reclamanta nu apelă această sentință.

B. Dreptul intern relevant

La 29 iunie 1990, Parlamentul nou ales al RDG elaboră legea privind justificarea legalității achiziției avuției de conversie, numită și legea avuției de conversie.

Potrivit articolului 1 al acestei legi, la conversia avuției, o verificare a legalității achiziției acesteia poate fi ordonată și o „comisie specială temporară", care cuprinde 21 de deputați ai Parlamentului, este creată special în acest scop.

Potrivit articolului 2, persoane sau societăți având reședința sau sediul social în RDG sau în afara RDG trebuie, la cerere, să justifice legalitatea achiziției avuției declarate în scopul conversiei.

Potrivit articolului 4, titularul contului bancar trebuie să justifice legalitatea achiziției avuției într-un termen de 10 zile și trebuie în acest scop să presente documente comisiei speciale.

art. 5 §1 prevede verificarea legalității achiziției avuției de conversie de către comisia specială cu ajutorul documentelor primite.

art. 5 §2 prevede că o achiziție nu este legală în special atunci când:

întreaga avuție sau o parte din aceasta fusese obținută:

- prin acțiuni penal sancționabile sau contrare regulamentului (ordnungswidrig),

- prin acte care constituie o încălcare flagrantă a moralei, sau care constituie

- un abuz de prerogative de stat sau a unei funcții de stat, sau a unei activități la detrimentul interesului general.

art. 5 §4 prevede că dacă existau suspiciuni privind existența unei infracțiuni, trebuie să se facă denunț la autoritatea de urmărire (Strafverfolgungsbehörde) competentă. În acest caz, comisia specială nu putea reda decizie decât după decizia definitivă a acestei autorități.

art. 5 §5 prevede că decizia comisiei speciale constatând caracterul ilegal al achiziției avuției de conversie avea ca rezultat confiscarea acestei avuții în favoarea statului.

art. 3 nr. 12 al acordului din 18 septembrie 1990 privind aplicarea și interpretarea Tratatului de reunificare germană din 31 august 1990 este redactat după cum urmează:

„Dreptul RDG următorul desemnat rămâne în vigoare după ce aderarea [RDG la RFG]

devine efectivă:

(...)

cu următoarele precizări:

În cazurile care intră sub art. 5 §4, a doua propoziție, (...) camera administrativă lângă tribunalul districtual unde avuția globală fusese declarată în scopul conversiei este competentă pentru a pronunța în materie.

Acest tribunal cunoaște și cererile depuse în temeiul articolului 6."

GRIEFURI

Reclamantele susțin că legea avuției de conversie a RDG, deciziile comisiei speciale a Parlamentului RDG și sentințele tribunalului administrativ din Berlin confirmând confiscarea avuției conturilor bancare ale DD. Honecker și Axen, din care sunt moștenitori, încălcau art. 1 al Protocolului nr. 1. Invocă de asemenea art. 14 al Convenției combinat cu art. 1 al Protocolului nr. 1, și art. 6 al Convenției.

PE DREPT

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect al bunurilor. Nicio persoană nu poate fi lipită de proprietate decât pentru cauzei de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amende."

Reclamantele consideră în particular că deciziile comisiei speciale a Parlamentului RDG de a ordona confiscarea avuției conturilor bancare ale DD. Honecker și Axen constituia o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate, deoarece reproducerile formulate la adresa acestora nu era fondate.

Curtea reamintește că „art. 1 garantează în esență dreptul de proprietate (...). El conține „trei norme distincte": prima, care se exprimă în prima propoziție a primului alineat și revește un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figură în a doua propoziție din același alineat, vizează lipsa de proprietate și o supun unor condiții; în privință cu a treia, consemnat în al doilea alineat, ea recunoaște statelor contractante puterea, între altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general și punând în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru acest scop (...). Nu se agită cu toate acestea reguli lipsite de raport între ele: a doua și a treia privesc exemple particulare de atentări asupra dreptului de proprietate; deci ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima (...)" (a se vedea, printre altele, deciziile Agosi c. Regatul Unit din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, p. 17, §48, Döring c. Germania (dec.), nr. 37595/97, CEDO 1999-VIII, și Schmelzer c. Germania (dec.), nr. 45176, 12.12.2000).

Incontestabil, confiscarea avuției reclamantelor constituia o ingerință în exercițiul dreptului la respect al bunurilor, protejat de prima propoziție a articolului 1.

Este cazul mai întâi să se determine dacă textul aplicabil în cauză este a doua propoziție a primului alineat sau din contra al doilea alineat.

Confiscarea avuției reclamantelor aducea, este adevărat, o lipsă de proprietate; cu toate acestea, în specie, se înscria în cadrul reglementării generale, pusă în vigoare în perioada precedând reunificarea, vizând verificarea provenienței avuției în Mărci ale RDG declarate în scopul conversiei în DM.

Potrivit Curții, ingerința litigioasă se analiza deci ca o măsură de reglementare a utilizării bunurilor, de examinat din unghiul al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea decizia Agosi precitat, p. 17, §51, și decizia Raimondo c. Italia din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A, p.16, §29).

Cu privire la legalitatea ingeri, Curtea observă mai întâi că măsura litigioasă se baza pe legea avuției de conversie a RDG din 29 iunie 1990, devenită mai apoi o lege federală a RFG în temeiul acordului din 18 septembrie 1990 privind aplicarea și interpretarea Tratatului de reunificare germană din 31 august 1990. Potrivit articolului 1 al acestei legi, o comisie specială a Parlamentului nou ales a RDG pronunță asupra legalității achiziției avuției de conversie, și articolele 5 §2 și 5 §4 al acestei legi prevăd în mod expres că în caz de constatare a unei achiziții ilegale, în special prin acte manifesto contrare moralei, această avuție este confiscată în favoarea statului.

Curtea Administrativă Federală confirmă competența comisiei speciale în materie, și Curtea Constituțională Federală conformitatea ingeri litigioase cu Legea Fundamentală și sfera generală a legii avuției de conversie, în pofida aplicării practice la liderii de vârf ai SED.

Or potrivit Curții, această interpretare nu era arbitrară, și amintește în acest sens că pentru controlul dreptului intern, ea nu se bucură decât de competență limitată și cade în prim rând autorităților naționale să interpreteze și să aplice legile (a se vedea în special decizia Tre Traktörer AB c. Suedia, din 7 iulie 1989, seria A nr. 159, p. 23, §58).

Cu privire la finalitatea ingeri, Curtea estimă că în specie, ingerința perseguia un scop de interes general: se părea într-adevăr legitim pentru legiuitorul în RDG, după alegeri democratice, apoi pentru tribunalele RFG, după reunificare, pentru exigențe de moralitate publică, să procedeze la verificarea regularității achiziției avuției în Mărci ale RDG declarate în scopul conversiei în DM și să confisce sumele achiziționat ilegal.

În sfâț, Curtea trebuie să se gândească la proporționalitatea ingeri.

La această privință, ea reamintește că al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 trebuie să se citească în lumina principiului consacrat de prima propoziție a articolului. Curtea desprinsese din aceasta condiția că o măsură de ingerință să mențină un „echilibru corect" între exigențele interesului general al comunității și imperativii salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, deciziile Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, §69, James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 34, §50). Frica de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, deci și în al doilea alineat. Trebuia să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloace folosite și scopul vizat (decizia Tre Traktörer precitat, p.23, §59). Făcând aceasta, ea recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de punere în aplicare cât și pentru a judeca dacă consecințele se găsesc legitimate, în interesul general, prin frica de atingere obiectivul legii în cauză (a se vedea decizia Agosi precitat, p. 18, §52).

În specie, Curtea observă mai întâi că tribunalul administrativ din Berlin examinase în dettagiu argumentele reclamantelor și analizase în adâncime natura faptelor reprochate DD. Honecker și Axen, și de asemenea provenienței sumelor figurând pe conturile bancare ale reclamantelor ca moștenitori.

Deci, în cazul D. Honecker, tribunalul administrativ anulase în parte decizia comisiei speciale permițând reclamantei să păstreze sumele rezultând din pensia de retragere; deci avu grijă deosebire sumele care i se cuveneau de drept și acelea care fuseseră achiziționat ilegal de soțul ei, în cadrul funcțiilor în RDG, în sensul articolului 5 §2 al legii avuției de conversie.

Tribunalul administrativ adoptă aceeași metodă cu privire la D. Axen, cu excepția că, în cazul lui, concluzionase că întreaga avuție pe contul bancar al reclamantei provenia din sume achiziționat ilegal de soțul ei, în cadrul funcțiilor în RDG, în sensul articolului 5 §2 al legii avuției de conversie.

Ținând cont de toate aceste elemente, și în special de circumstanțele excepționale legate de reunificarea germană, Curtea estimă că statul pârât nu excedă marja de apreciere și nu a eșuat, având în vedere obiectivele legitime perseguate, de a menține un „echilibru corect" între interesele reclamantelor și interesul general al societății germane. Într-adevăr, controlul provenienței avuției în Mărci ale RDG care trebuia convertit în DM era contrapartida necesară revalorării considerabile pe care o reprezenta conversia acestei avuții în DM.

De aici rezultă că acest grief este evident nefondat în sensul articolului 35 §3 al Convenției.

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurate, fără deosebire oarecare, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Reclamantele susțin că legea avuției de conversie a RDG era o lege specială, destinată să pedepsească funcționarii de vârf ai SED prin sechestru bunuri. Deciziile comisiei speciale a Parlamentului RDG și ale tribunalelor germane după reunificare permiseseră mai apoi aplicarea acestei legi caracter discriminator.

Având în vedere raționamentul urmat în privința articolului 1 al Protocolului nr. 1, în special în privința sferei generale a legii avuției de conversie, Curtea estimează că nu se pune nicio întrebare separată din unghiul articolului 14 al Convenției.

„Orice persoană are dreptul să cauza sa fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil (...) de către un tribunal independent și imparțial (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)"

Reclamantele consideră în special că justiția redată de magistrați proveniți exclusiv din RFG, articolele de presă foarte negative apărut pe subiectul lor și absența căilor de recurs împotriva sentinței tribunalului administrativ din Berlin nu respectau dreptul la un tribunal imparțial și la un proces echitabil, și că durata globală a procedurii înaintea jurisdicțiilor germane depășise termenul rezonabil.

Cu privire la primele două griefuri, Curtea constată că susținerile reclamantelor sunt vagi și nu se bazează pe reproacuri precise formulate împotriva magistraților care șediseră în cauza lor.

De aici rezultă că aceste griefuri sunt de asemenea evident nefondate în sensul articolului 35 §3 al Convenției.

Cu privire la ultimul grief, Curtea observă de la început că nu este chemată să se pronunțe asupra întrebării dacă durata procedurii revește un caracter excessiv în privința dna Honecker. Observă în fapt că aceasta nu inițiase recurs înaintea Curții Constituționale Federale și de aceea nu satisfăcuse condiția epuizării căilor de recurs interne, pusă de art. 35 §1 al Convenției (a se vedea în ultimul timp Teuschler c. Germania (dec.), nr. 47636/99, 4.10.2001).

Cu privire la dna Axen, Teubner și Jossifov, care ridicase grievul referitor la durata procedurii înaintea Curții Constituționale Federale, Curtea consideră că în starea actuală a dosarului, nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui grief și estimă necesar de a aduce această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 53 §3 b) al regulamentului Curții.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Hotărăște

să îmbine cererile;

Amână

examinarea grievului dna Axen, Teubner și Jossifov bazat pe art. 6 §1 al Convenției cu privire la durata litigioase procedurii;

Declară

cererile inadmisibile pentru rest.

Vincent Berger

Ireneu Cabral Barreto

Grefier

Președinte

TROISIEME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

53991/00 et 54999/00

introduites les 7 janvier 2000 et 15 décembre 1999 respectivement

par Margot HONECKER, d’une part,

et par Sonja AXEN, Katrin TEUBNER et Sophia JOSSIFOV, d’autre part,

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 novembre 2001 en une chambre composée de

MM.

I.

Cabral Barreto,

président,

G.

Ress

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section,

Vu les requêtes susmentionnées introduites les 7 janvier 2000 et 15

décembre 1999 respectivement et enregistrées les 17 janvier 2000 et 21

février 2000 respectivement,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La première requérante, M

me

Margot Honecker, est une ressortissante allemande, née en 1927 et résidant à Santiago du Chili (Chili). Elle est la veuve de M. Erich Honecker, ancien président du Conseil d’Etat (

Staatsrat

) de la République démocratique allemande (RDA) et décédé le 29

mai

1994.

Les trois autres requérantes, M

mes

Sonja Axen, Katrin Teubner et Sophia Jossifov, nées en 1925, 1950 et 1953 respectivement, sont également des ressortissantes allemandes, résidant à Berlin. M

me

Axen est la veuve et M

mes

Teubner et Jossifov sont les filles de M. Hermann Axen, membre du bureau politique (

Politbüro

) du comité central du Parti socialiste unifié (

Sozialistische Einheitspartei Deutschlands-SED

) de la RDA et décédé le 15

février

1992.

Les requérantes sont représentées devant la Cour par M

e

F. Wolff, avocat à Berlin.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.

1.

La genèse de l’affaire

Après la chute du mur de Berlin le 9 novembre 1989 et au cours de la période de transition précédant la réunification allemande, devenue effective le 3 octobre 1990, MM. Honecker et Axen avaient demandé la conversion des avoirs figurant sur leurs comptes bancaires, s’élevant respectivement à environ 235 000 et à 250 000 Marks de la RDA, en Deutsch Marks (DM) de la République fédérale d’Allemagne (RFA). Ces sommes provenaient de revenus ordinaires (

reguläres Einkommen

).

Le 6 juillet 1990, la commission spéciale (

Sonderausschuss

) du Parlement (

Volkskammer

) nouvellement élu de la RDA et compétente en la matière, demanda à MM. Honecker et Axen de justifier la légalité de l’acquisition des avoirs ainsi déclarés.

Par une décision du 27 septembre 1990, la commission spéciale ordonna la confiscation (

Einziehung

) des avoirs se trouvant sur les comptes bancaires de MM. Honecker et Axen, au motif que chacun d’entre eux s’était

«

par l’abus de ses fonctions, par la jouissance de privilèges qu’il s’était lui-même attribué et par des actes qui constituent une atteinte flagrante à la morale, procuré à lui-même et à d’autres des avantages personnels au détriment de la société et à la charge du budget de l’Etat et d’autres fonds étatiques.

»

(«

durch Missbrauch seiner Funktionen durch Inanspruchnahme von selbstbestätigten Privilegien und durch Handlungen, die einen gröblichen Verstoss gegen die guten Sitten darstellen, sich und anderen persönliche Vorteile zum Nachteil der Gesellschaft und zu Lasten des Staatshaushalts und anderer gesellschaftlicher Fonds verschafft hat.

»)

La commission spéciale se fonda sur l’article 5 § 2 de la loi sur la justification de la légalité de l’acquisition d’avoirs de conversion (

Gesetz über den Nachweis der Rechtmässigkeit des Erwerbs von Umstellungsguthaben

– voir Droit interne pertinent ci-dessous) de la RDA du 29 juin 1990, aussi appelée loi sur les avoirs de conversion (

Umstellungsguthabengesetz

).

2.

La procédure devant les juridictions internes

a)

En ce qui concerne M

mes

Axen, Teubner et Jossifov

Le 17 octobre 1990, les requérantes saisirent le tribunal administratif (

Verwaltungsgericht

) de Berlin.

Par un jugement du 24 mai 1993, le tribunal administratif de Berlin rejeta le recours des requérantes au motif que les conditions de l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion étaient réunies, car l’ensemble des avoirs de M. Axen provenaient d’une épargne acquise par abus de pouvoir au détriment de l’intérêt général (

Gemeinwohl

).

A l’instar de la commission spéciale, le tribunal considéra que M. Axen s’était enrichi par l’utilisation illégale d’un terrain de 25 000 m

2

dont il n’était pas propriétaire et sur lequel il avait fait construire en 1986 une maison de vacances financée à hauteur de 6 500 000 Marks de la RDA par des fonds publics. De même, l’entretien du domaine d’un montant de 200

000 Marks avait été financé par des fonds publics. Or lui-même n’avait versé qu’un loyer mensuel de 271 Marks et son enrichissement personnel s’élevait donc au moins à 3 000 000 Marks.

Par un arrêt du 1er juillet 1997, la cour administrative d’appel (

Oberverwaltungsgericht

) de Berlin annula la décision de la commission spéciale et ordonna le déblocage des comptes litigieux.

Elle estima notamment que l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion ne s’appliquait pas à l’épargne provenant de revenus ordinaires, car sinon tous les biens acquis en RDA devraient être évalués et imputés sur les avoirs de conversion.

Par une décision du 5 juin 1998, la Cour fédérale administrative (

Bundesverwaltungsgericht

), saisie par l’Etat d’un recours en révision, fit droit à la demande de ce dernier et annula l’arrêt de la cour administrative d’appel.

La Cour fédérale considéra qu’en vertu de la loi sur les avoirs de conversion, qui demeurait en vigueur en tant que loi fédérale (

Bundesgesetz

), et de l’article 3 n° 12 alinéa b de l’accord du 18

septembre

1990 sur l’application et l’interprétation du Traité sur l’unification allemande (

Vereinbarung zur Durchführung und Auslegung des Einigungsvertrages

) du 31 août 1990 (voir Droit interne pertinent ci-dessous), la chambre administrative près du tribunal du district était bien compétente pour statuer sur les requêtes soulevées en vertu de l’article 6 de la loi sur les avoirs de conversion. Par ailleurs, le législateur avait souhaité, lors de la période de transition précédant la réunification allemande, un règlement rapide, définitif et dans un délai donné de ces affaires, et n’avait pas prévu la mise en place des voies de recours administratives habituelles.

Les requérantes saisirent alors la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

) d’un recours constitutionnel, au motif que les décisions des juridictions antérieures méconnaissaient leur droit de propriété et étaient disproportionnées, car l’atteinte à la morale ne saurait à elle seule justifier la confiscation intégrale des avoirs de M. Axen. De plus, la Cour administrative fédérale aurait méconnu la Loi fondamentale (

Grundgesetz

), car elle avait considéré que la loi sur les avoirs de conversion et l’accord sur l’application et l’interprétation du Traité sur l’unification allemande prévoyaient une limitation des voies de recours, alors que la loi n’était en réalité pas si claire. Par ailleurs, le but de la loi sur les avoirs de conversion avait été uniquement de vérifier de manière arbitraire les comptes des hauts responsables du SED. Enfin, la durée de la procédure entre la saisine du tribunal administratif de Berlin le 17 octobre 1990 et la décision de la Cour fédérale administrative du 5 juin 1998 méconnaissait l’article 6 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme.

Le 28 juillet 1999, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois membres, refusa d’admettre le recours des requérantes.

D’après la Cour constitutionnelle, dans le cadre de l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion, le législateur pouvait, sans méconnaître de manière disproportionnée le droit de propriété, lors de la conversion d’avoirs de la RDA en DM, ce qui équivalait à une revalorisation considérable, exclure les sommes acquises en méconnaissance flagrante de la morale et qui ne reposaient pas sur un travail propre (

eigene Leistung

). Il en allait de même pour les avoirs provenant de revenus ordinaires et qui avaient pu être économisés à la suite d’avantages obtenus en méconnaissance flagrante de la morale. De plus, le fait que la commission spéciale, dans le cadre de ses moyens, s’était concentrée sur les hauts responsables du SED, reposait sur des considérations pratiques, mais ne modifiait pas la portée générale de la loi. Enfin, les décisions litigieuses ne méconnaissaient pas non plus le droit à la protection juridique garanti par l’article 19 § 4 de la Loi fondamentale, car cet article ne garantit pas le droit à l’existence de voies de recours.

b)

En ce qui concerne M

me

Honecker

Par un jugement du 14 juin 1999, notifié à l’avocat de la requérante le 6

septembre

1999, le tribunal administratif de Berlin confirma la décision de la commission spéciale pour l’essentiel, mais ordonna le déblocage d’une somme de 12 630 DM, qui correspondait aux montants versés après la saisie des avoirs sur le compte bancaire par le parquet le 6 décembre 1989, et qui provenait notamment des pensions de retraite de M

me

Honecker et n’avait donc pas été acquise de manière illégale au sens de l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion.

Le tribunal confirma la décision de la commission spéciale pour le surplus, au motif que les conditions de l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion étaient réunies, car les avoirs restants (215 613,07 DM) de M.

Honecker provenaient d’une épargne acquise par abus de pouvoir au détriment de l’intérêt général.

Le tribunal se déclara tout d’abord compétent pour trancher le présent litige en vertu de l’article 3 n° 12 de l’accord du 18 septembre 1990 sur l’application et l’interprétation du Traité sur l’unification allemande du 31

août

1990 (voir Droit interne pertinent ci-dessous).

Sur le fond, le tribunal rappela que la commission spéciale avait reproché à M. Honecker d’avoir dépensé des fonds publics à hauteur de

-

44 millions de Marks de la RDA pour des domaines de chasse et des maisons de vacances (Shorfheide, Nossentiner Heide, Dölln, Gross

‑

Dölln),

-

800 000 Marks pour la consommation énergétique,

-

5 millions de Marks pour l’approvisionnement spécial du domaine de Wandlitz, où résidaient les cadres du SED,

-

etc.

Le tribunal, quant à lui, considéra que M.

Honecker s’était notamment enrichi

-

en gardant pour lui la dotation de 240

000 Marks qu’il avait reçue en tant que membre d’honneur de l’Académie du bâtiment (

Bauakademie

) en RDA, car d’après le droit de la RDA, cette dotation ne lui revenait pas,

-

en utilisant des fonds publics à hauteur de plus de 4 000 000 Marks pour la construction et l’installation de son domaine privé Wildfang, alors qu’il ne payait qu’un loyer mensuel de 120 Marks qu’il n’avait du reste plus versé à partir de 1977.

De plus, selon le tribunal, la loi sur les avoirs de conversion ne méconnaissait ni la Constitution de la RDA ni celle de la RFA.

La requérante n’interjeta pas appel de ce jugement.

B.

Le droit interne pertinent

Le 29 juin 1990, le Parlement nouvellement élu de la RDA élabora la loi sur la justification de la légalité de l’acquisition d’avoirs de conversion, aussi appelée loi sur les avoirs de conversion.

D’après l’article 1 de cette loi, lors de la conversion des avoirs, une vérification de la légalité de leur acquisition peut être ordonnée et une «commission spéciale temporaire

», qui comprend 21 députés du Parlement, est créée spécialement à cet effet.

D’après l’article 2, les personnes ou sociétés ayant leur résidence ou siège social en RDA ou à l’extérieur de la RDA doivent, sur demande, justifier la légalité de l’acquisition d’avoirs déclarés en vue de leur conversion.

Selon l’article 4, le titulaire du compte bancaire doit justifier la légalité de l’acquisition de ses avoirs dans un délai de 10 jours et il doit à cet effet soumettre les documents à la commission spéciale.

L’article 5 § 1 prévoit la vérification de la légalité de l’acquisition d’avoirs de conversion par la commission spéciale à l’aide des documents ainsi reçus.

L’article 5 § 2 prévoit qu’une acquisition n’est pas légale notamment lorsque

l’ensemble des avoirs ou une partie d’entre eux ont été obtenus :

-

par des actions pénalement répréhensibles ou contraires au règlement (

ordnungswidrig

),

-

par des actes qui constituent une atteinte flagrante à la morale, ou qui constituent

-

un abus de prérogatives étatiques ou d’une fonction étatique, ou d’une activité au détriment de l’intérêt général.

L’article 5 § 4 prévoit que s’il existe des soupçons relatifs à l’existence d’une infraction, il convient de porter plainte auprès de l’autorité de poursuite (

Strafverfolgungsbehörde

) compétente. Dans ce cas, la commission spéciale ne peut rendre sa décision qu’après la décision définitive de cette autorité de poursuite.

L’article 5 § 5 prévoit que la décision de la commission spéciale constatant l’illégalité de l’acquisition d’avoirs de conversion a pour conséquence la confiscation de ces avoirs au profit de l’Etat.

L’article 3 n° 12 de l’accord du 18 septembre 1990 sur l’application et l’interprétation du Traité sur l’unification allemande du 31 août 1990 est ainsi rédigé

:

«

Le droit de la RDA ci-après désigné demeure en vigueur après que l’adhésion [de la RDA à la RFA]

est devenue effective :

(...)

avec les précisions suivantes

:

Dans les cas relevant de l’article 5 § 4, deuxième phrase, (...) la chambre administrative près du tribunal de district où les avoirs globaux ont été déclarés en vue de leur conversion est compétente pour statuer en la matière.

Ce tribunal connaît également des requêtes soumises en vertu de l’article 6.

»

GRIEFS

Les requérantes soutiennent que la loi sur les avoirs de conversion de la RDA, les décisions de la commission spéciale du Parlement de la RDA et les jugements du tribunal administratif de Berlin confirmant la confiscation des avoirs des comptes en banque de MM. Honecker et Axen, dont elles sont les héritières, méconnaissaient l’article 1 du Protocole

n°1. Elles invoquent également l’article 14 de la Convention combiné avec l’article

1 du Protocole n° 1, ainsi que l’article 6 de la Convention.

EN DROIT

les jugements du tribunal administratif de Berlin confirmant la confiscation des avoirs des comptes en banque de MM. Honecker et Axen, dont elles sont les héritières, méconnaissaient l’article 1 du Protocole n°1, ainsi rédigé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Les requérantes considèrent en particulier que les décisions de la commission spéciale du Parlement de la RDA d’ordonner la confiscation

des avoirs des comptes en banque de MM. Honecker et Axen constituait une ingérence disproportionnée dans leur droit de propriété, car les reproches formulés à l’encontre de ces derniers n’étaient pas fondés.

La Cour rappelle que «

l’article 1 garantit en substance le droit de propriété (...). Il contient «

trois normes distinctes

»

: la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété

; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions

; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général et en mettant en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires à cette fin (...). Il ne s’agit pas pour autant de règles dépourvues de rapport entre elles

: la deuxième et la troisième ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété

; dès lors, elles doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (...)

» (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Agosi c. Royaume-Uni du 24 octobre 1986, série A n° 108, p. 17, §

48,

Döring c. Allemagne

(déc.), n° 37595/97, CEDH 1999-VIII, et

Schmelzer c. Allemagne

(déc.), n° 45176, 12.12.2000).

Indéniablement, la confiscation des avoirs des requérantes a constitué une ingérence dans la jouissance de leur droit au respect de leurs biens, protégé par la première phrase de l’article 1.

Il y a lieu d’abord de déterminer si le texte applicable en l’espèce est la seconde phrase du premier alinéa ou au contraire le second alinéa.

La confiscation des avoirs des requérantes entraînait, il est vrai, une privation de propriété

; toutefois, en l’occurrence, celle-ci s’inscrivait dans le cadre de la réglementation, générale, mise en place au cours de la période précédant la réunification, visant à vérifier la provenance des avoirs en Marks de la RDA déclarés en vue de leur conversion en DM.

D’après la Cour, l’ingérence litigieuse s’analysait dès lors en une mesure de réglementation de l’usage des biens, à examiner sous l’angle du second alinéa de l’article 1 du Protocole n°1 (voir l’arrêt Agosi précité, p. 17, §

51, et l’arrêt Raimondo c. Italie du 22 février 1994, série A n° 281-A, p.

16, §

29).

Quant à la légalité de l’ingérence, la Cour relève tout d’abord que la mesure litigieuse était fondée sur la loi sur les avoirs de conversion de la RDA du 29 juin 1990, devenue par la suite une loi fédérale de la RFA en vertu de l’accord du 18 septembre 1990 sur l’application et l’interprétation du Traité sur l’unification allemande du 31 août 1990. D’après l’article 1 de cette loi, une commission spéciale du Parlement nouvellement élu de la RDA statue sur la légalité de l’acquisition des avoirs de conversion, et les articles 5 § 2 et 5 § 4 de cette loi prévoient expressément qu’en cas de constat d’une acquisition illégale, notamment par des actes manifestement contraires à la morale, ces avoirs sont confisqués au profit de l’Etat.

La Cour fédérale administrative confirma la compétence de la commission spéciale en la matière, et la Cour constitutionnelle fédérale la conformité de l’ingérence litigieuse avec la Loi fondamentale ainsi que la portée générale de la loi sur les avoirs de conversion, nonobstant son application en pratique aux hauts responsables du SED.

Or d’après la Cour, cette interprétation n’était pas arbitraire, et elle rappelle à cet égard que pour le contrôle du droit interne, elle ne jouit que d’une compétence limitée et qu’il appartient au premier chef aux autorités nationales d’interpréter et d’appliquer leurs lois (voir notamment l’arrêt Tre Traktörer AB c. Suède, du 7 juillet 1989, série A n° 159, p. 23, §

58).

En ce qui concerne la finalité de l’ingérence, la Cour estime qu’en l’espèce, l’ingérence poursuivait un but d’intérêt général : il paraissait en effet légitime pour le législateur en RDA, après des élections démocratiques, puis pour les tribunaux de la RFA, après la réunification, pour des exigences de moralité publique, de procéder à la vérification de la régularité de l’acquisition des avoirs en Marks de la RDA déclarés en vue de leur conversion en DM et de confisquer les sommes acquises illégalement.

Enfin, la Cour doit se pencher sur la proportionnalité de l’ingérence.

A cet égard, elle rappelle que le second alinéa de l’article 1 du Protocole

n° 1 doit se lire à la lumière du principe consacré par la première phrase de l’article. La Cour a dégagé de celle-ci la condition qu’une mesure d’ingérence ménage un «

juste équilibre

» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, entre autres, les arrêts Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n° 52, p. 26, § 69, James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n° 98, p. 34, § 50). Le souci d’assurer un tel équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa. Il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (arrêt Tre Traktörer précité, p.

23, § 59). Ce faisant, elle reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en oeuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (voir l’arrêt Agosi précité, p. 18, § 52).

En l’espèce, la Cour note tout d’abord que le tribunal administratif de Berlin a examiné en détail les arguments des requérantes et a analysé de manière approfondie la nature des faits reprochés à MM.

Honecker et Axen, de même que la provenance des sommes figurant sur les comptes bancaires des requérantes en tant qu’héritières.

Ainsi, dans le cas de M. Honecker, le tribunal administratif a annulé en partie la décision de la commission spéciale en permettant à la requérante de garder les sommes résultant de sa pension de retraite

; il a ainsi soigneusement distingué les sommes qui lui revenaient de droit et celles qui avaient été acquises illégalement par son mari, dans le cadre de ses fonctions en RDA, au sens de l’article 5 § 2 de la loi sur les avoirs de conversion.

Le tribunal administratif a adopté la même méthode au sujet de M. Axen, sauf que, dans son cas, il a conclu que l’ensemble des avoirs sur le compte en banque de la requérante provenaient de sommes acquises illégalement par son mari, dans le cadre de ses fonctions en RDA, au sens de l’article

5

§

2 de la loi sur les avoirs de conversion.

Compte tenu de tous ces éléments, et notamment des circonstances exceptionnelles liées à la réunification allemande, la Cour estime que l’Etat défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué, eu égard aux objectifs légitimes poursuivis, de ménager un «

juste équilibre

» entre les intérêts des requérantes et l’intérêt général de la société allemande. En effet, le contrôle de la provenance des avoirs en Marks de la RDA qui devaient être converties en DM était la contrepartie nécessaire à la revalorisation considérable que représentait la conversion de ces avoirs en DM.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

Les requérantes soutiennent que la loi sur les avoirs de conversion de la RDA était une loi spéciale, destinée à punir les hauts fonctionnaires du SED par la saisie de leurs biens. Les décisions de la commission spéciale du Parlement de la RDA et des tribunaux allemands après la réunification ont par la suite permis l’application de cette loi à caractère discriminatoire.

Eu égard au raisonnement suivi sur le terrain de l’article 1 du Protocole

n°1, notamment quant à la portée générale de la loi sur les avoirs de conversion, la Cour estime qu’aucune question séparée ne se pose sous l’angle de l’article 14 de la Convention.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable (...) par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Les requérantes considèrent en effet que la justice rendue par des magistrats provenant exclusivement de la RFA, les articles de presse très négatifs parus à leur sujet et l’absence de voies de recours contre le jugement du tribunal administratif de Berlin méconnaissaient leur droit à un tribunal impartial et à un procès équitable, et que la durée globale de la procédure devant les juridictions allemandes a dépassé le délai raisonnable.

En ce qui concerne les deux premiers griefs, la Cour constate que les allégations des requérantes sont vagues et ne reposent pas sur des reproches précis formulés à l’encontre des magistrats ayant siégé dans leur affaire.

Il s’ensuit que ces griefs sont également manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Quant au dernier grief, la Cour note d’emblée qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si la durée de la procédure revêt un caractère excessif en ce qui concerne M

me

Honecker. Elle relève, en effet, que cette dernière n’a pas intenté de recours devant la Cour constitutionnelle fédérale et n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article

35

§

1 de la Convention (voir en dernier lieu

Teuschler c. Allemagne

(déc.), n°

47636/99, 4.10.2001).

En ce qui concerne M

mes

Axen, Teubner et Jossifov, qui ont soulevé le grief relatif à la durée de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale, la Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 53 § 3 b) du règlement de la Cour.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

;

Ajourne

l’examen du grief de M

mes

Axen, Teubner et Jossifov tiré de l’article 6 § 1 de la Convention quant à la durée de la procédure litigieuse

;

Déclare

les requêtes irrecevables pour le surplus.

Vincent B

erger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président