MOLIN INSAAT contre la TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38424/97 prezentate de MOLIN INSAAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care are loc la 20 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Gaukur Jörundsson Türmen, Jungwiert Butkevych Thomassen judecători și domnul Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 30 septembrie 1997 și înregistrată la data de 4 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Recurenta, Molin anșaat, este o societate în nume colectiv, care își are sediul la Istanbul și își desfășoară activitatea în domeniul construcțiilor. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Între societatea reclamantă și administrația locuințelor colective ("Toplu Konut Idaresi") au apărut litigii în cadrul executării unui contract de întreprindere pe care l-au încheiat pentru construirea locuințelor sociale în Halkau (Istanbul). Aceste litigii priveau în special creșterea prețurilor lucrărilor în funcție de inflația valabilă în Turcia, precum și creșterea timpului de lucru. Societatea reclamantă și-a întrerupt activitățile în martie 1990. Prin compromisul din 1 octombrie 1991, societatea reclamantă și administrația au încheiat arbitrajul în vederea lichidării cauzei. februarie 1993, tribunalul de arbitraj și-a dat sentința. Prin Hotărârea din 17 martie 1994, Curtea de Casație a clasat această hotărâre pe motivul că compromisul din 1 octombrie 1994 era nul și neavenit [1] La 6 mai 1994, societatea reclamantă a inițiat din nou procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță din Ankara ( Acesta din urmă a dispus o expertiză pentru a decide ce drepturi și obligații au părților în momentul lichidării lucrărilor. Prin hotărârea din 22 martie 1995, instanța a dispus administrației plata parțială a indemnizației solicitate de societatea reclamantă. Ca urmare a recursului celor două părți și prin hotărârea din 27 noiembrie 1995, Curtea de Casație a clasat hotărârea din 22 martie 1995 pe motiv că cel puțin cinci întrebări principale referitoare la această cauză nu au fost elucidate de raportul de competenă pe care se baza hotărârea din 22 martie 1995. Aceste întrebări au fost prezentate în detaliu în hotărârea de casare și prezentate în atenția primei instanțe, la care dosarul a fost trimis. La 22 aprilie 1996, societatea reclamantă a introdus o acțiune în rectificarea hotărârii din 27 noiembrie 1995. Curtea de Casație a respins această acțiune la 20 mai 1996. Instanța, luând din nou în considerare motivele de casare, a ordonat o nouă expertiză. Ședințele din 18 februarie 1997 și din 8 aprilie 1997 au fost amânate din cauza neremiterii raportului de expertiză. În cererea depusă la 23 iunie 1997, societatea reclamantă a solicitat înlocuirea expertului. Ședința din 15 iulie 1997 a fost amânată la 14 octombrie 1997 în așteptarea comentariilor pârâtei, care le-a prezentat la 7 octombrie 1997. În ședința din 14 octombrie 1997, societatea reclamantă a solicitat o expertiză suplimentară și pârâta s-a opus acesteia. Tribunalul a dat un răspuns favorabil acestei cereri, a desemnat noi experți și a stabilit data următoarei ședințe la 14 decembrie 1997. Au fost amânate ședințele din 14 decembrie 1997 și 18 februarie 1998 și experții nu prezentaseră raportul. La 31 martie 1998, experții și-au depus raportul. La ședința din 28 aprilie 1998, societatea reclamantă a contestat raportul de expertiză suplimentar, pe motiv că acesta era contradictoriu cu primul raport. La 4 iunie 1998, societatea reclamantă a solicitat instanței să desemneze noi experți. Tribunalul a retrimis examinarea cauzei în instanță din 8 iulie 1998. Aceaceasta a fost inițiată mai întâi la 20 octombrie 1998, apoi la 9 decembrie 1998 pentru înlocuirea judecătorului. La ultima dată, instanța de mari instanțe desemnează noi experți. L din 2 martie 1999 a fost amânată, deoarece rapoartele de expertiză nu fuseseră încă prezentate. Între timp, la 22 martie 1999 și în aprilie 1999, au fost depuse două rapoarte de expertiză separate. În ședința din 28 aprilie 1999, părțile au solicitat amânarea ședinței până la 1 iunie 1999, pentru a putea examina rapoartele respective și pentru a răspunde în termen legal de 30 de zile. La 1 iunie 1999, la cererea părților, Tribunalul de Mare Instanță a dispus o expertiză suplimentară. În ședința din 13 iulie 1999, Tribunalul a solicitat experților să controleze documentele privind contabilitatea societății reclamante. Ședințele din 30 septembrie, 10 noiembrie și 9 decembrie 1999 au fost amânate pe motiv că doi experți nu au prezentat raportul lor suplimentar. La 12 decembrie 1999, au fost depuse la dosar suplimentele de expertiză, iar societatea reclamantă le-a contestat. La 10 februarie 2000, tribunalul de mari instanțe a ordonat ca părțile să prezinte, în termen de zece zile, documente suplimentare (printre altele, cele referitoare la cheltuielile șantierului societății reclamante pentru personal și întreținere). La 22 martie 2000, Tribunalul de Mare Instanță l-a înlocuit pe unul dintre experți și a ordonat o expertiză suplimentară. La 25 aprilie 2000, experții au renunțat la mandatul lor și au fost numiți doi noi experți. La 13 iunie 2000, a fost numit un al treilea expert. La 19 septembrie 2000, Tribunalul de Mare Instanță a dispus înlocuirea experților și a amânat examinarea cazului în reședința din 26 iunie 2000. În noiembrie 2000. La 19 ianuarie 2001, experții au prezentat raportul lor. La cererea părților care au invocat anumite erori în acest raport, instanța a dispus un complet de competență. În urma întârzierii experților în prezentarea raportului lor, instanța le-a stabilit un termen obligatoriu la 27 septembrie 2001. În cursul procedurii de încuviințarea ținută la acea dată, experții au prezentat raportul lor complementar, dar nu a existat nici o semnătură în acest sens. În cadrul procedurii din 5 octombrie 2001, raportul de competență suplimentar a fost comunicat în mod corespunzător părților din litigiu. Procedura este în continuare pendinte în fața instanței în instanță în mare instanță din Ankara. GRIEFS Societatea reclamantă, invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil de instanțele care au acționat în speță. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, societatea reclamantă se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil în măsura în care hotărârea Curții de Casație din 27 noiembrie 1995 nu a fost suficient motivată. Societatea reclamantă se plânge de faptul că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Pe baza acelorași fapte, societatea reclamantă invocă, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. În măsura în care societatea reclamantă se plânge de durata procedurii care s-a încheiat până la data de 17 martie 1994, Curtea constată că aceste obiecțiuni sunt în esență aceleași cu cele formulate într-o cerere anterioară (nr. 23173/94). Prin urmare, această parte a prezentei cereri trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (2) litera (b) din convenție. În măsura în care societatea reclamantă se plânge de durata procedurii care are loc de la hotărârea de Casație din 17 martie 1994, Curtea, în la fel ca și dosarul în fața acesteia, consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, astfel cum au fost prezentate de recurentă, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale societății reclamante, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că societatea reclamantă a fost informată cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ... cu privire la durata procedurii civile care are loc de la data la care a avut loc hotărârea de Casație din 17 martie 1994 și cu privire la efectele acesteia asupra bunurilor reclamantului (art. 6 alineatul (1) din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1) . Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa grefiere Președinte [1] Faptele prezentate până în prezent au făcut obiectul cererii nr. 23173/94, declarată inadmisibilă la 22 octombrie 1996.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 38424/97

présentée par

MOLIN INSAAT

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (Deuxième section), siégeant le

20 novembre 2001 en une chambre composée de

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

W.

Thomassen

,

juges

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 septembre 1997 et enregistrée le 4

novembre

1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Molin İnșaat, est une société en nom collectif, qui a son siège à Istanbul. Elle mène ses activités dans le domaine de la construction.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la société requérante, peuvent se résumer comme suit.

Des litiges survinrent entre la société requérante et l'administration du logement collectif ("Toplu Konut Idaresi") dans le cadre de l’exécution d’un contrat d’entreprise qu’ils avaient conclu pour la construction des logements sociaux à Halkalı (Istanbul). Ces litiges concernaient en particulier l’augmentation des prix des travaux en fonction de l’inflation valable en Turquie ainsi que l’augmentation du délai des travaux. La société requérante interrompit ses activités en mars 1990.

Par compromis du 1er octobre 1991, la société requérante et l’administration recoururent à l’arbitrage afin de liquider l’affaire. Le 19

février 1993, le tribunal d’arbitrage rendit sa sentence. Par arrêt du 17

mars 1994, la Cour de cassation cassa cette sentence au motif que le compromis du 1 octobre 1994 était nul et non avenu

[1]

.

Le 6 mai 1994, la société requérante déclencha de nouveau la procédure devant le tribunal de grande instance d'Ankara («

le tribunal

»). Ce dernier ordonna une expertise afin d’élucider les droits et obligations des parties lors de la liquidation des travaux.

Par jugement du 22 mars 1995, le tribunal ordonna à l’administration le versement partiel de l'indemnité demandé par la société requérante.

Suite au pourvoi des deux parties et par arrêt du 27 novembre 1995, la Cour de cassation cassa le jugement du 22 mars 1995 au motif qu’au moins cinq principales questions concernant cette affaire n’avaient pas été élucidées par le rapport d’expertise sur lequel était fondé le jugement du 22 mars 1995. Ces questions furent exposées en détail dans l’arrêt de cassation et soumises à l’attention de la première instance, à laquelle le dossier fut renvoyé.

Le 22 avril 1996, la société requérante introduisit un recours en rectification de l'arrêt du 27 novembre 1995. La Cour de cassation rejeta ce recours le 20 mai 1996.

Saisi à nouveau du dossier, le tribunal, tenant compte des motifs de cassation, ordonna une nouvelle expertise.

Les audiences du 18 février 1997 et du 8 avril 1997 furent ajournées en raison de la non remise du rapport d'expertise.

L’expert présenta son rapport le 1er juin 1997. Le 4 juin 1997, le tribunal invita les parties à présenter leurs commentaires.

Dans sa requête déposée le 23 juin 1997, la société requérante demanda

le remplacement de l'expert.

L'audience du 15 juillet 1997 fut reportée à la date du 14 octobre 1997 dans l’attente des commentaires de la partie défenderesse, qui les déposa le 7

octobre 1997.

Lors de l'audience du 14 octobre 1997, la société requérante demanda un complément d'expertise et la partie défenderesse s'y opposa. Le tribunal donna une suite favorable à cette demande, désigna des nouveaux experts et fixa la date de la prochaine audience au 14 décembre 1997.

Les audiences du 14 décembre 1997 et 18 février 1998 furent ajournées, les experts n'avaient pas déposé leur rapport.

Le 31 mars 1998, les experts déposèrent leur rapport.

Lors de l'audience tenue le 28 avril 1998, la société requérante contesta le rapport d'expertise complémentaire, au motif que celui-ci était contradictoire avec le premier rapport. Le tribunal ordonna un deuxième complément d'expertise.

Le 4 juin 1998, la société requérante demanda au tribunal de désigner des nouveaux experts. Le tribunal remit l'examen de l'affaire à l’audience du 8

juillet 1998. Celle-ci fut renvoyée d’abord au 20 octobre 1998, puis au 9

décembre 1998 en raison de remplacement du juge.

A cette dernière date, le tribunal de grande instance désigna des nouveaux experts. L’audience

du 2 mars 1999 fut reportée, du fait que les rapports d’expertise n'avaient pas encore été remis.

Entre-temps, le 22 mars 1999 et en avril 1999, deux rapports d’expertise distincts ont été versés au dossier.

Lors de l'audience du 28 avril 1999, les parties demandèrent le report de l'audience au 1er juin 1999, afin de pouvoir examiner lesdits rapports et de répondre dans un délai légal de trente jours.

Le 1er juin 1999, sur demande des parties, le tribunal de grande instance ordonna un complément d'expertise.

Lors de l'audience du 13 juillet 1999, le tribunal demanda que les experts contrôlent les documents concernant la comptabilité de la société requérante.

Les audiences des 30 septembre,

10 novembre et 9 décembre

1999 furent reportées au motif que deux des experts n’avaient pas remis leur rapport complémentaire.

Le 12 décembre 1999, les compléments d'expertise furent versés au dossier. La société requérante les contesta.

Le 10 février 2000, le tribunal de grande instance ordonna que les parties soumettent, dans un délai de dix jours, des documents supplémentaires (entre autres, ceux concernant les dépenses du chantier de la société requérante pour le personnel et l’entretien).

Le 22 mars 2000, le tribunal de grande instance remplaça l’un des experts et ordonna un complément d'expertise.

Le 25 avril 2000, les experts renoncèrent à leur mandat et deux nouveaux experts furent désignés. Le 13 juin 2000, un troisième expert fut nommé.

Le 19 septembre 2000, le tribunal de grande instance ordonna le remplacement des experts et ajourna l'examen de l'affaire à l’audience du 26

novembre 2000.

Le 19 janvier 2001, les experts remirent leur rapport. Sur demande des parties, qui invoquèrent certaines erreurs dans ce rapport, le tribunal ordonna un complément d’expertise.

Suite au retard des experts pour présenter leur rapport, le tribunal leur fixa un délai impératif échéant le 27 septembre 2001. Lors de l’audience tenue à cette date, les experts présentèrent leur rapport complémentaire, mais une signature y manquait.

Lors de l’audience du 5 octobre 2001, le rapport d’expertise complémentaire dûment complété fut notifié aux parties du litige.

La procédure est toujours pendante devant le tribunal de grande instance d’Ankara.

GRIEFS

La société requérante, invoquant l'article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n° 1, se plaint que sa cause n'a pas été entendue dans un délai raisonnable par les juridictions qui sont intervenues en l’espèce.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de ce que sa cause n'a pas été entendue équitablement dans la mesure où l'arrêt de la Cour de cassation du 27 novembre 1995 n’était pas suffisamment motivé.

EN DROIT

1.

La société requérante se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue équitablement dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Se fondant sur les mêmes faits, la société requérante allègue en outre la violation de l'article 1 du Protocole n° 1.

Dans la mesure où la société requérante se plaint de la durée de la procédure qui s’est déroulée jusqu’à l’arrêt de cassation du 17 mars 1994, la Cour constate que ces griefs sont essentiellement les mêmes que ceux formulés dans une requête précédente (n° 23173/94). Il s'ensuit que cette partie de la présente requête doit être rejetée conformément à l'article 35 § 2 b) de la Convention.

Dans la mesure où la société requérante se plaint de la durée de la procédure qui se déroule depuis l’arrêt de cassation du 17 mars 1994, la Cour, en l’état du dossier devant elle, n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tel qu’exposés par la requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief concernant la durée de la procédure

civile qui se déroule depuis l’arrêt de cassation du 17 mars 1994 et ses effets sur les biens du requérant (l’article 6 § 1 de la Convention et l'article 1 du Protocole n° 1) ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Les faits exposés jusqu’ici ont fait l’objet de la requête No 23173/94 déclarée irrecevable le 22 octobre 1996.