CtEDO 22.11.2001 Auto

PETERSEN v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
22.11.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
PETERSEN v. GERMANY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Jürgen Petersen, este un național german care s-a născut în 1946 și trăiește în Berlin. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H. Meyer-Dulheuer, un avocat practicant la Berlin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este absolvent de istorie (Diplomhistoriker) care a obținut gradul în 1971 și a fost profesor în istorie modernă la Universitatea Humboldt din Berlin, în Republica Democrată Germană („RDA”), din 1988. A obținut certificatul de predare (Lehrbefähigung) și calificarea Doctor Scientiae după scrierea două teze, care nu au fost publicate. Prima teză a fost finalizată în 1978 și a fost intitulată „Crearearea unei politici de cercetare și dezvoltare monopolizate de stat în RFA (Republica Federală a Germaniei), în special în anii 1950. Un studiu despre relația dintre cercetare și dezvoltare științifică și tehnologică în sfera civilă neuniversitară și utilizarea sa militară în RFA din perspectiva istorică. „Herausbildung einer staatsmonopolistisch orientalten Forschungs- und Entwicklungspolitik in der BRD, insbesondere in den fünfziger Jahren. Eine Studie zum Verhältnis von ziviler ausseruriversitärer wissenschaftlich-technischer Forschung und Entwicklung und militärischer Nutzung in der BRD in historischer Sicht. Ausgewählte Probleme und Fakten”). Al doilea a fost încheiat în 1986 și a fost intitulat „CDU [Christlich Demokratische Union – Partidul Creștin Democrat în RGA] și concepția economiei de piață socială din 1945 până în 1949. Influența ideilor neoliberale asupra dezvoltării programului de restaurare economică în zonele occidentale” (“Die CDU und die Konzeption der sozialen Marktwirtschaft 1945-1949. Zum Einfluss neoliberaler Vorstellungen auf die Entwicklung der restaurativen Wirtschaftsprogrammatik în den Westzonen”). După reunificarea Germaniei și în conformitate cu dispozițiile relevante ale Tratatului din 31 august 1990 privind unificarea germană (Einigungsvertrag – Articolele 13 și 20 § 1 luate împreună cu art. 1 §§ 1-3 din anexa I, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III – a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos), reclamantul a fost încorporat în serviciul public al Landului Berlin și a lucrat în domeniile filozofiei și istorice la Institutul de Istorie, Universitatea Humboldt, Berlin. După reunificarea, s-au înființat consiliile de personal, structura și numirea universității (Struktur- und Berufungskommissionen) pentru a realiza restructurarea și raționalizarea necesare. Scopul Comitetului de Structură și Nominare pentru departamentul de istorie a fost de a elabora avize pentru Comitetul de personal central al universității (Zentrale Personalkommission) în ceea ce privește dacă cercetătorii departamentului ar trebui să își reînnoiască contractele de ocupare a forței de muncă. La 15 noiembrie 1991, Consiliul Structura si Nominare pentru departamentul de Istorie – cuprinde trei profesori universitari din afara RDA, trei profesori din Universitatea Humboldt, un asistent de cercetare și un student din universitate – a intervievat reclamantul. Șase membri ai Consiliului au fost prezenti la interviu, doi dintre profesori din Universitatea Humboldt fiind absenți. La 14 februarie 1992, Consiliul, cu patru voturi pentru și două abțineri, a recomandat administrației Universității Humboldt să fie respins. La 17 februarie 1992, dl Schulze, profesor în facultatea de istorie a Universității Bochum și membru al Consiliului, a prezentat versiunea finală a evaluării experților acesteia cu privire la calificările profesionale ale reclamantului, bazată în întregime pe cele două teze scrise de reclamant în timpul RDA. Dl Schulze a considerat că prima teză datorează analizei politice mai mult decât cercetării istorice. A doua teză, în opinia sa, nu a contribuit la înțelegerea contemporană a subiectului său: istoria inițială a CDU și ideile sale economice. În special, teza nu a inclus o comparație cu literatura relevantă publicată în RFA – o componentă esențială a unui studiu de această natură – și a citat doar publicațiile în cauză. Expertul a concluzionat că, având în vedere faptul că tezele se referă la un aspect foarte restrâns al istoriei post-guerră a RGE, că reclamantul a publicat în timp ce nu a mai făcut nimic și că lucrarea sa nepublicată nu a furnizat nici o dovadă convingătoare a capacității sale de a produce lucrări critice ca istoric, continuarea ocupării forței de muncă în serviciul public a fost injustificabilă (nicht vertretbar) din cauza lipsei de calificări profesionale. Într-o scrisoare din 19 februarie 1992, Președintele Consiliului a recomandat Rectorului Universitatei Humboldt că reclamantul să fie respins pe baza lipsei de calificări profesionale. La 7 ianuarie 1993, după un interviu suplimentar cu reclamantul și un proces de consultare scrisă, Consiliul, prezidat de dl Schulze, și-a confirmat votul anterior. La 20 ianuarie 1993, Comitetul Central de Personal al Universității Humboldt a hotărât să refuze cererea de încorporare a reclamantului și să pună capăt contractului său de ocupare a forței de muncă cu efect începând cu 30 iunie 1993, pe baza lipsei de calificări profesionale. La 7 aprilie 1993, în urma recomandării Consiliului și după consultarea Consiliului de Stat, decanul Universitatei Humboldt a respins reclamantul cu efect de la 30 iunie 1993 în temeiul articolului 20 din Tratatul de unificare, însoțit de art. 1 § 4 din anexa I capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos). Într-o hotărâre din 2 decembrie 1993, Curtea de Muncire din Berlin (Arbeitsgericht) a permis recursul reclamantului din motive, printre altele, că Consiliul Structura și Nominare nu a fost constituit în mod corespunzător, că versiunea finală a evaluării experților nu a fost pregătită la momentul votului și că dl Schulze a acționat atât ca expert, cât și ca președinte al consiliului. Într-o hotărâre din 13 iunie 1994, Tribunalul Regional al Muncii din Berlin (Landesarbeitsgericht) a anulat hotărârea în primă instanță și a considerat că concedierea reclamantului a fost justificată în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Legea privind concedierea nejustificată (Kündigungsschutzgesetz – a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos), în sensul că este indiscutabil că nu are calificările profesionale necesare. Tribunalul Regional al Muncii a susținut că Universitatea Humboldt a încheiat într-un mod convingător, pe baza evaluării experților dlui Schulze și a observațiilor suplimentare, că reclamantul nu are calificările profesionale necesare. Faptul că până în 1994 reclamantul nu a publicat nici o altă lucrări academice pentru compensarea deficiențelor tezelor sale a servit ca justificare suplimentară pentru concedierea sa. În acest sens, argumentul reclamantului că nu a fost împiedicat să publice lucrări academice nu a fost convingător, deoarece el nu a dat motive precise pentru această afirmație. Tribunalul Regional al Muncii a susținut, de asemenea, că procedurile dinainte de Consiliu de Structură și Nominare nu au încălcat Legea de procedură administrativă a Berlinului (Verwaltungsverfahrensgesetz); în plus, procedurile dinaintea Consiliului au fost de natură puramente administrativă și internă și nu au avut consecințe externe, deoarece Consiliul este pur și simplu împuternicit să elibereze avize. În consecință, chiar dacă ar fi existat defecte procedurale, acestea ar fi fost neconsecutive. La 27 octombrie 1994, Curtea Federală a Muncii (Bundesarbeitsgericht) a refuzat să intervină în apel la puncte de drept de către reclamant, din cauza faptului că deciziile instanțelor obișnuite au fost conforme cu jurisprudența sa și cu cele ale Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgericht). Reclamantul a depus ulterior un recurs constituțional la Curtea Constituțională Federală. El a susținut, în primul rând, că legea din 20 august 1992 privind prelungirea perioadei de aplicabilitate pentru livrarea funcționarilor publici în temeiul Tratatului de unificare (Gesetz zur Verlängerung der Kündigungsmöglichkeiten in der öffentlichen Verwaltung nach dem Einigungsvertrag – a se vedea „Legea și practica interne relevante” mai jos) nu a fost constituțională, deoarece funcționarii în cauză au dreptul să aștepte ca aceste dispoziții să fie supuse unui termen limită. În al doilea rând, el a afirmat că art. 1 alineatul § 4 din anexa I la Tratatul de unificare ar trebui interpretat ca fiind în sensul că profesorii ar putea fi respinși numai dacă au comis încălcări specifice a sarcinilor lor (konkrete Pflichtverletzungen). Criteriile stabilite în RGA nu ar putea fi aplicate indiscriminat la lucrul efectuat pe un astfel de subiect delicat în RDA, iar în cazul în care criteriile dlui Schulze au fost aplicate, nici un istoric din RDA care a lucrat pe istoria RGA nu le-ar fi îndeplinit. Circumstanțele reale în care reclamantul și-a desfășurat activitatea academică ar fi trebuit să fie luate în considerare. Curtea regională a muncii nu ar fi trebuit să își bazeze decizia numai pe evaluarea expertă efectuată de opoziția, deoarece reclamantul a fost astfel refuzat ocazia de a-și exprima cazul.Același lucru a fost valabil în ceea ce privește procedurile de la comitetul Structura și Nominare. Într-o hotărâre din 8 iulie 1997, și după audierea din 11 și 12 martie 1997, Curtea Constituțională Federală a respins recursul reclamantului și a considerat că deciziile atacate nu au încălcat libertatea sa de angaja într-o ocupație (Berufsfreiheit) sau libertatea sa academică (Wissenschaftsfreiheit). Curtea Constituțională Federală a susținut că au existat interferențe cu libertatea reclamantului de a implica într-o ocupație, dar că interferența a fost în conformitate cu Constituția. În primul rând, aceaceasta a fost prescrisă de lege, deoarece s-a bazat pe dispoziția relevantă a Tratatului de unificare și pe Legea privind prelungirea perioadei de aplicabilitate pentru lichidarea funcționarilor publici, promulgațiile care au fost orientate de interesul public și au respectat principiul proporționalității. În cazul instantaneu, o prelungire a perioadei de aplicabilitate a fost necesară având în vedere numeroasele dificultăți practice întâlnite în administrarea personalului. În al doilea rând, interpretarea instanțelor obișnuite a dispoziției în cauză nu a încălcat drepturile fundamentale ale reclamantului. Dispoziția era aplicabilă și profesorilor universitari, întrucât controlul abilității lor academice a urmărit un obiectiv de interes public, condițiile în care academicii au lucrat în RDA erau atât de diferite de cele din RGA încât calificările acordate în RDA nu erau suficient de semnificative (nicht hinreichend aussagekräftig). Curtea Constituțională Federală a adăugat că, în caz instant, Curtea Regională a Muncii a luat suficientă în considerare libertatea reclamantului de a se ocupa de o ocupație și de libertatea academică. În plus, a afirmat că Tribunalul Regional al Muncii nu a fost dispus criticilor pentru că și-a bazat decizia asupra evaluării experților și asupra lipsei publicațiilor academice ulterioare ale reclamantului, fie în timpul RDA, fie între 1990 și 1994 în RDA, pentru a compensa deficiențele tezelor sale. În sfârșit, Curtea Constituțională Federală a susținut că reclamantul a avut o audiere echitabilă, având în vedere că Curtea Regională a Muncii a întreprins o examinare aprofundată a calificărilor sale profesionale. Faptul că această instanță nu a abordat toate argumentele sale nu înseamnă că nu le-a luat în considerare. În orice caz, reclamantul nu a specificat care dintre argumentele sale Tribunalul Regional al Muncii nu a luat în considerare. Secțiunea 1 alineatul (2) din Legea de respingere nejustificată prevede: „O concediere este social nejustificată, cu excepția cazului în care se bazează pe motive legate de angajatul însuși sau de comportamentul său...” „Sozial ungerechtfertigt ist die Kündigung, wenn sie nicht durch Gründe, die in der Person oder in dem Verhalten des Arbeitnehmers liegen ... art. 13 din Tratatul din 31 august 1990 privind unificarea germană prevede că organismele administrative și alte instituții ale serviciului public din fostul teritoriu al RDA sunt supuse autorității guvernului țării în care se află. art. 20 § 1 din Tratatul de unificare prevede că persoanele care au fost membre ale serviciului public RDA la momentul reunificarii sunt supuse dispozițiilor tranzitorii din anexa I. art. 1 §§ 1-3 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III, prevede integrarea funcționarilor publici din RDA în serviciul public RGA prin înlocuirea autorităților federale și a Länder-ului RGA în relația existentă cu ocuparea forței de muncă. Deoarece membrii serviciului public RDA aparțineau unei instituții care nu îndeplineau criteriile unui stat bazat pe statul de drept, dispozițiile speciale privind concedierea au fost incluse în art. 1 §§ 4-6 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III. Astfel, art. 1 § 4 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III, prevede: „Despedirea ordinară [cu notificare] de la serviciul public este permisă dacă (a) angajatul nu îndeplinește cerințele din cauza lipsei de calificări profesionale sau a aptitudinii personale, sau dacă (b) angajatul este excedent de cerințele angajatorului...” “Die ordentliche Kündirung eines Arbeitsverhältnises in der öffentlichen Verltung ist zuläsig, wenn der Arbeitnehmer wegelnder fachlider quachler mehr Verdbart ...” Aceste reglementări au fost inițial aplicate pentru o perioadă de prorogare a două ani de la Jurisprudență de la Jurnalul Oficial der Arbeitnehmer wegelnden Bedarfs nihr verhr verdzurt ...”

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă