CtEDO 22.11.2001 Auto

KNAUTH v. GERMANY

RESPONDENT
DEU
HOTĂRÂRE
22.11.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KNAUTH v. GERMANY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dna Ursula Knauth, este un național german care s-a născut în 1944 și trăiește în Berlin. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl F. Wolff, un avocat practicant în Berlin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul lucrează ca profesor de școli de grădiniță (Kindergärtnerin) la Berlin, în Republica Democratică Germană (RDM), din 1962. După reunificarea Germaniei și în conformitate cu dispozițiile relevante ale Tratatului din 31 august 1990 privind unificarea germană (Einigungsvertrag – Articolele 13 și 20 § 1 luate împreună cu art. 1 §§ 1-3 din anexa I, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III – a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos), reclamantul a fost încorporat în serviciul public al Landului Berlin în Republica Federală Germania (FRG) și a continuat să lucreze acolo ca profesor de școli. La 6 decembrie 1990 reclamantul a răspuns negativ atunci când a întrebat dacă a semnat o angajare de a colabora (Verpflichtungserklärung) cu Ministerul Securității Naționale al RDA (Ministrul für Staatssicherheit – MfS – Poliția Secretă a RDA), precum și despre orice contact pe care îl avea cu ea, și dacă a primit orice cado (Zuwendungen) pentru colaborare. După reunificarea germană, aceste întrebări au fost puse la dispoziția funcționarilor publici din RDA care caută încorporarea definitivă în serviciul public FRG. Reclamantul a declarat că a răspuns complet și sincer la cele mai bune cunoștințe și convingeri (nach bestem Wissen und Gewissen) și că ea este conștientă de faptul că un răspuns fals din partea ei ar putea duce la concedierea ei. La 11 iulie 1994, un raport al comisarului federal responsabil pentru examinarea datelor poliției de securitate a RDA (Bundesbeauftragter für die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen DDR) a dezvăluit că, după o perioadă de contact (Kontaktphase) de la 13 iunie la 8 octombrie 1973, reclamantul a fost înregistrat ca colaborator în domeniul securității (Gesellschaftlicher Mitarbeiter für Sicherheit – GMS) al Ministerului de Securitate între 8 octombrie 1973 și 19 noiembrie 1979, că la 8 octombrie 1973 a semnat o angajare de colaborare, că a participat la patruzeci de operațiuni spion între 19 august 1974 și 29 mai 1976 și că un ministru a confirmat că a primit cadoane de bani în cinci ocaziuni. La 17 august 1994, reclamantul a fost interogat în legătură cu acest raport. Într-o decizie din 24 august 1994, Landul Berlinului, după consultarea Comitetului Statului Personal (Personalrat), a respins reclamantul pentru colaborare cu Ministerul Securității RDA și a mințit despre colaborarea ei cu acest minister. La 8 septembrie 1994, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, susținând că nu-și amintește că a colaborat cu Ministerul Securității și că, în orice caz, colaborarea ei, care era de minoră importanță, având în vedere că ea doar însoțise soțul ei, s-a întors într-o perioadă atât de îndepărtată încât nu mai putea fi reținută împotriva ei astăzi și nu ar putea justifica în niciun caz concedierea. Într-o hotărâre din 24 martie 1995 Tribunalul de Muncire din Berlin (Arbeitsgericht) a respins recursul reclamantului și a susținut că concedierea sa obișnuită (cu notificare) (ordonată Kündigung) a fost justificată în temeiul articolului 1 alineatul (2) din Legea de respingere nejustificată (Kündigungsschutzgesetz – a se vedea mai jos „Legea și practicile interne relevante”). Curtea a susținut că reclamanta nu a fost potrivită pentru a fi membru al serviciului public, deoarece ea a fost fals (wahrheitswidrig) a declarat că nu a semnat nici o angajare de a colabora și nici a colabora cu Ministerul Securității RDA. Autoritățile au interogat-o în mod corespunzător în acest sens, iar reclamantul a dat un răspuns obiectiv și subjectiv, care s-a dovedit ulterior a fi fals. Curtea a concluzionat că interesul Landului Berlinului de a respinge o persoană care i-a mințit anterior angajatorului în legătură cu colaborarea ei cu Ministerul Securității RDA, care era instrumentul de represiune în acest stat, a avut în consecință prioritate asupra vârstei și a lungilor ani de serviciu al reclamantului. La 2 iunie 1995, reclamantul a apelat împotriva acestei hotărâri. Tribunalul Regional al Muncii din Berlin (Landesarbeitsgericht) a susținut că hotărârea din 26 octombrie 1995. Curtea regională a susținut că activitatea reclamantului ar putea fi considerată ca o colaborare cu Ministerul de Securitate al RDA în sensul articolului 1 § 5 din anexa I capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III din Tratatul de unificare germană (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos). Faptul că și-a însoțit soțul pentru a furniza un ecran de fum nu a modificat această constatare. În opinia Curții Regionale, reclamantul nu ar fi putut uita că a colaborat cu Ministerul sau că a semnat o întreprindere. Într-adevăr, ea a efectuat multe misiuni de spion în compania soțului ei și, în angajamentul ei, a declarat în mod expres că dorește să protejeze statul împotriva atacurilor inamicilor. În plus, în timpul interogativei din 17 august 1994 reclamantul a declarat că ea nu a atribuit nicio importanță colaborarii sale anterioare, ceea ce a arătat că a amintit de aceasta. Prin urmare, reclamantul a dat un răspuns necorespunzător și a fost, în consecință, inapt să fie membru al serviciului public FRG. Curtea Regională a reiterat apoi că o „faltă de competență personală” în sensul articolului 1 din anexa I capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III din Tratatul de unificare germană (a se vedea „Legea și practicile interne relevante” de mai jos) ar putea proveni din lipsa de încredere și din motive legate de caracterul angajatului. Curtea Regională a adăugat că, în acest caz, autoritățile aveau dreptul să aștepte că reclamantul va răspunde cu sinceritate celor două întrebări care i-au fost adresate. Într-adevăr, autoritățile trebuie să poată verifica dacă reclamantul, care nu a fost ales de ele ca angajat, dar a fost angajat în conformitate cu dispozițiile Tratatului de unificare germană, ar putea continua să fie membru al serviciului public sau dacă ar trebui să fie respinsă pentru că a colaborat cu Ministerul de Securitate Națională al RDA. Curtea Regională a constatat că lipsa de veracitate și onestitate în răspunsul ei a distrus încrederea pe care autoritățile trebuie să o aibă în reclamant și a făcut-o inacceptabilă continuarea ocupării forței de muncă în serviciul public. La 21 martie 1996, Curtea Federală a Muncii (Bundesarbeitsgericht) a refuzat să interzică un recurs asupra punctelor de drept de către reclamant pe baza faptului că deciziile instanțelor ordinare au fost conforme cu jurisprudența sa și cu cele ale Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgericht). La 3 decembrie 1997, o bancă de trei judecători ai Curții Constituționale Federale a refuzat permisiunea reclamantului de a face recurs. Secțiunea 1 alineatul (2) din Legea de respingere nejustificată prevede: „O concediere este social nejustificată, cu excepția cazului în care se bazează pe motive legate de angajatul însuși sau de comportamentul său...” „Sozial ungerechtfertigt ist die Kündigung, wenn sie nicht durch Gründe, die in der Person oder in dem Verhalten des Arbeitnehmers liegen ... art. 13 din Tratatul din 31 august 1990 privind unificarea germană prevede că organismele administrative și alte instituții ale serviciului public din fostul teritoriu al RDA sunt supuse autorității guvernului țării în care se află. art. 20 § 1 din Tratatul de unificare prevede că persoanele care au fost membre ale serviciului public RDA la momentul reunificarii sunt supuse dispozițiilor tranzitorii din anexa I. art. 1 §§ 1-3 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III, prevede integrarea funcționarilor publici din RDA în serviciul public RGA prin înlocuirea autorităților federale și a Länder-ului RGA în relația existentă cu ocuparea forței de muncă. Deoarece membrii serviciului public RDA aparțineau unei instituții care nu îndeplineau criteriile unui stat bazat pe statul de drept, dispozițiile speciale privind concedierea au fost incluse în art. 1 §§ 4-6 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III. Astfel, art. 1 § 4 din anexa I la Tratatul de unificare, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III, prevede: „Despedirea ordinară [cu anunță] de la serviciul public este permisă dacă (a) angajatul nu îndeplinește cerințele din cauza lipsei de calificări profesionale sau de aptitudini personale...”“Die ordentliche Kündirung eines Arbeitsverhältnises in der öffentlichen Verwaltung ist zulässig, wenn der Arbeitnehmer wegen falchlicher Qualifikation oder persönlicher Eignung den Anforderungen nicht entspricht oder we...” art. 1 § 5 din aceeași secțiune este redactat după cum urmează: „Un teme de licenție extraordinară [să anunță] există, inter alia, dacă angajatul (b) a colaborat cu fostul Ministerului de Securitate Națională sau pentru Gr ... für das frühere Ministerium für Staatssicherheit/Amt für nationale Sicherheit tätig war und deshalb ein Festhalten am Arbeitsverhältnis unzumutbar erscheint.” Într-un caz principal, Curtea Constituțională Federală a susținut că art. 1 § 5 din anexa I la Tratatul de unificare germană, capitolul XIX, subiectul A, secțiunea III, a fost în conformitate cu Legea de bază deoarece o persoană care a colaborat cu Ministerul Securității Naționale a RDA nu a îndeplinit în general condițiile necesare pentru a deveni membru al serviciului civil FRG. În orice caz, concedierea a impus o evaluare a fiecărui caz individual în care a trebuit să se ia în considerare, printre altele, gradul de implicare (Mass der Verstrickung) al persoanei în cauză (a se vedea Colecția de hotărâri și decizii ale Curții Constituționale Federale, vol. 96, pp. 189 și următoarele). Potrivit jurisprudenței stabilite de Curtea Federală a Muncii, un angajator public are dreptul de a cere un funcționar public dacă a colaborat cu Ministerul de Securitate al fostului RDA și dacă a semnat o întreprindere de colaborare. Interesul angajatorului în obținerea unui răspuns veritabil are prioritate asupra dreptului funcționarului public de a decide pentru el sau pentru ea care informații este dispus să devulge (informationelle Selbstbestimmmung). Întrebarea funcționarului public în acest mod este concepută să „curateze” serviciul public al personalului cu un trecut reprezintat (vorbelastem Personal) astfel încât să poată fi pusă în aplicare o funcționare publică eficientă (Schaffung einer leistungsfähigen öffentlichen Verwaltung) în interes general. Oricine minți prin declararea că nu a semnat o întreprindere și nu a colaborat cu Ministerul Securității Naționale este, în general, inapt să fie membru al serviciului public (a se vedea Colecția de hotărâri și hotărâri ale Curții Federale de Muncire, vol. 74, pp. 120 et seq., și vol. 81, pp. 15 et seq.). art. 242 din Codul Civil (Bundesgesetzbuch – BGB) stabilește principiul bunei credințe (Treu und Glauben) în relațiile contractuale. Secțiunile 19, 20 și 21 din Legea privind datele fostului polițist de securitate a statului RDA (Gesetz über die Unterlagen des Staatssicherheitsdienstes der ehemaligen Deutschen Demokratischen Republik – Stasi-Unterlagen-Gesetz – StUG) guvernează condițiile în care comisarul poate divulga datele acestui minister către terți și autorizează, printre altele, divulgarea informațiilor despre membrii funcției publice.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă