SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49278/99 prezentate de către întreprinderea ChaGNAUD împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 28 iunie 1999 și înregistrată la 1 iulie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de societatea reclamantă, după ce a intenționat să facă următoarea decizie, societatea reclamantă este o întreprindere franceză, având sediul social la Paris. Ea este reprezentată în fața Curții de către M. J.-J. Gatineau, avocat în baroul Parisului. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Societatea comercială Chagnaud încheie mai multe contracte de achiziții publice a căror procedură a fost lansată anterior datei de 18 decembrie 1993 și care implică plata, de către administrație, a unor dobânzi restante. În special, societatea reclamantă are un contract încheiat cu conducerea drumurilor Ministerului landurilor, care are ca obiect stabilirea gabaritului tunelului Saint-Moré. Interesele moratorii au drept scop, pe de o parte, să penalizeze administrația în cazul întârzierii efectuării plății furnizorilor și prestatorilor de servicii și, pe de altă parte, să dea în mod forfetar cocontractantului de administrare a prejudiciului cauzat de întârzierea efectuării plății. Rata de calcul a dobânzii moratorii în cadrul achizițiilor publice este stabilită prin art. 182 din Codul achizițiilor publice și corespunde astăzi ratei legale a dobânzii plus două puncte. rata și modalitățile de calculare a dobânzilor moratorii prevăzute la articolele 178, 178a, 178b, 185 și 186c sunt stabilite prin decretul comun al ministrului însărcinat cu economia și finanțele și al ministrului responsabil cu bugetul, ținând seama de evoluția medie a ratelor dobânzilor aplicate în mod obișnuit pentru finanțarea pe termen scurt a întreprinderilor Art. 182 se completează cu art. 2 din Regulamentul privind achizițiile publice din 17 ianuarie 1991, modificat prin Hotărârea din 17 decembrie 1993, care prevedea că: % (Dreptul nr. 97-115 din 10 februarie 1997, Jurnalul Oficial din 11 februarie 1997, p.2324). Pentru anul 1999, rata dobânzii moratorii era de 5,47% (Dreptul nr. 99-71 din 3 februarie 1999). Cu toate acestea, acest mod de calcul nu se aplică, în conformitate cu data de 17 decembrie 1993 (art. 2), decât contractelor a căror procedură de achiziție va fi inițiată începând cu 19 decembrie 1993. Pentru contractele a căror dată de atribuire a fost anterioară datei de 19 decembrie 1993; rata dobânzii moratorii prevăzută la articolele 182 și 352 din Codul achizițiilor publice este rata obligațiunilor garantate în vigoare la data plății. Contractele de achiziții publice atribuite înainte de 18 decembrie 1993 au rămas supuse, în ceea ce privește calcularea dobânzilor moratorii care li se aplicau, la art. 182 din Codul de achiziții și la art. 2 din Regulamentul (CE) nr. Pentru a asigura uniformizarea sistemului de dobânzi moratorii, legea finanțelor rectificative din 30 decembrie 1996 prevede la art. 50 că mai mult decât rata dobânzii moratorii aplicabile contractelor reglementate de Codul achizițiilor publice a căror procedură de achiziții publice a fost lansată înainte de 19 decembrie 1993 este stabilită prin reglementare, ținând cont de evoluția medie a ratelor dobânzilor aplicabile în mod obișnuit pentru finanțarea pe termen scurt a întreprinderilor. Prezenta dispoziție se aplică intereselor moratorii care nu au fost încă mandatate la data intrării în vigoare a prezentei legi L Începând cu data de 1 ianuarie 1997, art. 2 din lamaie din 17 decembrie 1993 [în care rata dobânzii datorate în temeiul articolului 182 din Codul achizițiilor publice este rata dobânzii legale în vigoare la data la care dobânda a început să curgă, plus două puncte] se completează după cum urmează: Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, intereselor autorizate începând cu 1 ianuarie 1997 și care se referă la contracte a căror procedură de atribuire a fost inițiată înainte de 19 decembrie 1993 L ianuarie 1997 pentru contractele încheiate anterior și începând cu 19 decembrie 1993. La 30 iulie 1997, recurenta a introdus în fața Consiliului o acțiune în anulare a la că acest decret era în mod evident contrar principiului general al dreptului, potrivit căruia actele administrative nu pot să reacționeze; c) că, în cazul în care retroactivitatea unui act administrativ ar putea uneori să fie validată de legea însăși, astfel nu era cazul în speță; d) că La 30 decembrie 1998, Consiliul a respins recursul. S-a considerat că reclamanta nu era întemeiată să susțină faptul că atacul împotriva principiului neretroactivității actelor administrative și că aceasta nu ar putea invoca în mod util un motiv întemeiat pe necunoașterea principiilor încrederii legitime și certitudinii juridice, din moment ce nu pune în aplicare dreptul comunitar. În cele din urmă, se consideră că nu a existat nici un motiv pentru principiul egalității, deoarece diferența de tratament între titularii de piețe ale căror interese moratorii au fost mandatate înainte de 1 ianuarie 1997 și cei ale căror interese au fost mandatate după această dată depindea de voința legiuitorului. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge că la data de 31 mai 1997 la care se reduce în mod retroactiv valoarea dobânzilor moratorii aplicabile unui contract de achiziții publice, în caz de întârziere a plății, aduce atingere dreptului de a-și respecta bunurile. Invocând art. 7 din Convenție, reclamanta se plânge de caracterul nelegal al contractului de achiziții publice din 31 mai 1997. Invocând art. 14 din Convenție, recurenta se plânge de o discriminare pe baza datei la care a fost inițiată procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. Acesta susține că reclamanta nu a invocat niciodată în fața Consiliului de Stat, în sprijinul acțiunii sale în anulare din 31 mai 1997, adoptată în temeiul Legii finanțelor rectificative din 30 decembrie 1996, Ö Õ din cauza necunoașterii articolului 1 din Protocolul nr. 1. Dreptul la respectarea bunurilor care figurează în acest articol și principiile de securitate juridică și de încredere legitime consacrate de dreptul comunitar, pe care recurenta le-a invocat în fața Consiliului de Stat, sunt complet distincte. Mai precis, garanțiile prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 1 și cele care rezultă din principiile comunitare menționate anterior nu sunt de aceeași natură. Aceste principii nu pot fi considerate, spre deosebire de art. ; ele constituie principii generale ale dreptului obținute de Curtea a Comunităților Europene. Consiliul de Stat recunoaște posibilitatea ca un particular să se prevaleze de astfel de principii în cadrul unei acțiuni pentru excesul de putere, dar cu condiția ca actul atacat să fi fost luat pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar. Cu toate acestea, reclamanta a fost neadecvată în fața Consiliului de Stat, deoarece nu i-a acordat posibilitatea de a aprecia conformitatea celui care a fost atacat cu principiile dreptului comunitar invocat, întrucât actul nu este unul dintre cele luate pentru aplicarea dreptului comunitar. În cazul în care Curtea de Justiie nu este de acord cu acest lucru, aceasta nu este în conformitate cu dispoziiile articolului 1, ci susține că aceasta a invocat, în esenă, în f a a Consiliului, pe cine aduce în f a a Curii. Aceasta susține că nu este pe deplin mulțumită să ridice motivul întemeiat pe încălcarea principiilor de încredere legitimă și de securitate juridică, care sunt, de altfel, corolari ai dreptului la respectarea bunurilor; ea susținea, de fapt, că A existat, fără echivoc, faptul că singurul motiv pentru care a fost făcut în land la 31 mai 1997 a fost acela că a încălcat dreptul recurentei de a beneficia de rata dobânzii aplicabilă la data semnării contractului său. În principiu, recurenta susține că un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 1 a fost condamnat la eșec în aplicarea teoriei legii-paravan proprii judecătorului administrativ. În cele din urmă, principiile de încredere legitimă și de securitate juridică nu au un domeniu de aplicare foarte îndepărtat de art. 1, întrucât recurenta le invoca tocmai în scopul asigurării respectării bunurilor sale, și anume a creanței sale. Curtea reamintește că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a înjunghia mai mult decât în mod normal, prin intermediul instanțelor judecătorești, încălcările aduse împotriva acestora înainte ca acestea să fie supuse Curții. Această dispoziție trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv ; este suficient să se fi ridicat în fața autorităților naționale cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de legislația internă mai târziu la Strasbourg (Fressoz și Roire c. Franța [GC] nr. 2918/93, § 37, CEDH 1999-I). Curtea ia notă de faptul că în fața Consiliului de Stat reclamanta ridica următoarele motive: : (a) că hotărârea din 31 mai 1997 era afectată de diverse vicii de formă și de procedură care îl indicau la cenzura acestei instanțe; (b) că acest decret era în mod vădit contrar principiului general al dreptului conform căruia actele administrative nu pot să reacționeze; (c) că, în cazul în care retroactivitatea unui act administrativ este uneori susceptibilă de a fi validată prin însăși legea în cauză, acest lucru nu era cazul în speță; (d) că lacu nu era contrară principiului încrederii legitime și principiului securității juridice obținute de instanța comunitară, precum și principiului egalității, astfel cum este consacrat de Consiliul depeat și de Consiliul Constituțional. Din lectura acțiunii sale și a memoriilor sale în fața Consiliului de Stat reiese că reclamanta nu este susținută în nici un moment nici în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 nici pe mijloace de efect echivalent sau similare, bazate pe dreptul intern. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia, în cazul în care ar fi la făcut acest lucru, aceasta ar fi fost condamnată la eșec ca urmare a teoriei legii-paravan, Curtea nu ar putea să accepte: într-adevăr, de la Hotărârea Nicolo din 1989, Consiliul depee, renunțând la această teorie, face să prevaleze Tratatul Prin urmare, în ceea ce privește regulamentele de punere în aplicare a unei astfel de legi, în speță, la data de 31 mai 1997. Prin urmare, aceasta trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din Convenție. Recurenta invocă o încălcare a articolului 7 din Convenție, care se citește astfel Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul comiterii acesteia, era infracțională în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Recurenta se plange de caracterul retroactiv al lalui din 31 mai 1997, ceea ce are ca efect sanctionarea reclamantei pentru o greseala comisa nu de aceasta, ci de administratia insasi. Caracterul retroactiv aduce, de asemenea, atingere principiului securității juridice și încrederii legitime care se aplică în materie economică și care constituie corolarul imediat al principiului consacrat la art. 7. Curtea reamintește că art. 7 alin. (1) interzice aplicarea retroactivă a dreptului penal în detrimentul persoanei acuzate și consacră, de asemenea, în general, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor și cel care comandă să nu aplice în mod extensiv legea penală în detrimentul persoanei acuzate, în special prin analogie (hotărârea Kokkinakis c. Grecia din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, § 52. Or, Curtea constată că prezenta cerere privește impactul financiar asupra recurentei unui decret din 31 mai 1997, care reduce retroactiv dobânda care trebuie plătită de către administrație cocontractantului său în cazul întârzierii efectuării plăților în cadrul contractelor de achiziții publice. Aceasta nu se referă la materie penală și la persoana care solicită acest lucru, prin urmare, nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 7. Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respins în conformitate cu articolul Recurenta invocă o încălcare a articolului 14 din Convenție, conform căruia Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Recurenta se plânge de o discriminare întemeiată pe data lansării procedurii de atribuire a contractelor de achiziții publice. Într-adevăr, deținătorii unui contract lansat înainte de 19 decembrie 1993 se află sub incidența unui regim de dobânzi pe care nu puteau să le ia în considerare în momentul încheierii contractului. mai 1997 creează o a doua discriminare în cadrul categoriei deținători ai unei piețe lansate înainte de 19 decembrie 1993, în măsura în care metoda de calculare a dobânzilor moratorii va fi diferită în funcție de faptul că aceste dobânzi sunt mandatate de administrație înainte sau după 1 ianuarie 1997. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, art. 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor. Este adevărat că acesta poate intra în joc chiar și fără încălcarea cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu poate găsi să se aplice în cazul în care faptele din litigiu nu intră sub incidența cel puțin uneia dintre clauzele menționate (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Inzec. Austria din 28 octombrie 1987, seria A nr. 126, § 36). În speță, Curtea reamintește că a ajuns la concluzia că nu există nicio încălcare a articolelor 7 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă a existat o încălcare a acestor dispoziții coroborate cu art. 14. Curtea amintește că art. 14 interzice tratarea în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor plasate în acest domeniu în situații comparabile. Prin urmare, un motiv întemeiat pe acest articol nu poate prospera decât dacă, în special, situația pretinsei victime se dovedește comparabilă cu cea a persoanelor tratate mai bine (hotărârea Spadea și Scalabrino c. Italia din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-B, § 45). Curtea ia notă de faptul că din 31 mai 1997 nu a vizat în special reclamanta, ci, în general, să soluționeze problema dobânzilor moratorii care trebuie plătite de către administrație cocontractantului său în caz de întârziere a efectuării plăților. Prin urmare, acesta nu poate fi susținut pe motiv că introducea o diferență de tratament în detrimentul recurentei. Prin urmare, rezultă că această cauză trebuie, prin urmare, să fie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle . Loucrafts Președinte
de la requête n° 49278/99
présentée par Entreprise CHAGNAUD
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27
novembre 2001 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni
,
juges
,
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 juin 1999 et enregistrée le 1
er
juillet 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la société requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La société requérante est une entreprise française, ayant son siège social à Paris. Elle est représentée devant la Cour par M
e
J.-J. Gatineau, avocat au barreau de Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La société Entreprise Chagnaud conclut plusieurs marchés publics dont la procédure fut lancée antérieurement au 18 décembre 1993 et donnant lieu au paiement, par l’administration, d’intérêts moratoires. En particulier, la société requérante est titulaire d’un contrat conclu avec la direction des routes du ministère de l’Equipement, ayant pour objet la mise à gabarit du tunnel de Saint-Moré.
Les intérêts moratoires ont pour but, d’une part, de pénaliser l’administration en cas de retard de paiement de ses fournisseurs et prestataires de services, et d’autre part, d’indemniser forfaitairement le cocontractant de l’administration du préjudice résultant de retard de paiement.
Le taux de calcul des intérêts moratoires dans le cadre des marchés publics est fixé par l’article 182 du Code des marchés publics. Il correspond aujourd’hui au taux d’intérêt légal majoré de deux points.
L’article 182 du code des marchés publics, dans sa rédaction issue de l’article 96 du décret du 15 décembre 1992 portant simplification du Code des marchés publics, prévoit que «
le taux et les modalités de calcul des intérêts moratoires prévus aux articles 178, 178 bis, 178 ter, 185 et 186
quater sont fixés par arrêté conjoint du ministre chargé de l’économie et des finances et du ministre chargé du budget, compte tenu de l’évolution moyenne des taux d’intérêt appliqués de façon usuelle pour le financement à court terme des entreprises
».
L’article 182 est complété par l’article 2 de l’arrêté du 17 janvier 1991 modifié par arrêté du 17 décembre 1993, qui prévoyait que
: «
le taux des intérêts moratoires prévu aux articles 182 et 352 du code des marchés publics est le taux d’intérêt légal en vigueur à la date à laquelle les intérêts ont commencé à courir, majoré de deux points
»
- soit, pour l’année 1997, 5,87
% (Décret n°97-115 du 10 février 1997, Journal Officiel du 11 février 1997, p.2324). Pour l’année 1999, le taux des intérêts moratoires était de 5,47
% (Décret n° 99-71 du 3 février 1999).
Ce mode de calcul n’est cependant applicable, en vertu de l’arrêté du 17
décembre 1993 (article 2), qu’aux marchés dont la procédure de passation «
sera lancée à compter du 19 décembre 1993
».
Pour les marchés dont la date de passation était antérieure au 19
décembre 1993, c’est l’arrêté du 17 janvier 1991 dans sa rédaction initiale qui demeurait jusque très récemment applicable
: «
le taux des intérêts moratoires prévu aux articles 182 et 352 du Code des marchés publics est le taux des obligations cautionnées en vigueur à la date de paiement. Les intérêts moratoires sont appliqués au montant des sommes dues, y compris la taxe sur la valeur ajoutée
».
Les marchés publics passés avant le 18 décembre 1993 restaient soumis, concernant le calcul des intérêts moratoires qui leur était applicable, à l’ancien article 182 du code des marchés et à l’article 2 de l’arrêté du 17
janvier 1991. Le taux applicable au marché conclu par la requérante avec le ministère de l’Equipement était donc de 14,50
%.
Afin d’uniformiser le régime des intérêts moratoires, la loi de finances rectificative du 30 décembre 1996 prévit dans son article 50 que «
le taux des intérêts moratoires applicables aux marchés régis par le code des marchés publics dont la procédure de passation a été lancée avant le 19
décembre 1993 est fixée par voie réglementaire, en tenant compte de l’évolution moyenne des taux d’intérêts applicables de façon usuelle pour le financement à court terme des entreprises. La présente disposition s’applique aux intérêts moratoires non encore mandatés à la date de l’entrée en vigueur de la présente loi
».
L’application de cette loi fit l’objet d’un arrêté du 31 mai 1997 prévoyant que
: «
A compter du 1er janvier 1997, l’article 2 de l’arrêté du 17 décembre 1993 [selon lequel le taux des intérêts moratoires prévu à l’article 182 du code des marchés publics est le taux d’intérêt légal en vigueur à la date à laquelle les intérêts ont commencé à courir, majoré de deux points] est complété comme suit
: «
ces dispositions sont également applicables aux intérêts mandatés à compter du 1
er
janvier 1997 et qui se rapportent à des marchés dont la procédure de passation a été lancée avant le 19 décembre 1993
».
L’arrêté du 31 mai 1997 eut pour effet de soumettre au même régime le calcul du taux des intérêts moratoires mandatés à compter du 1
er
janvier 1997 pour les marchés conclus avant et à partir du 19 décembre 1993.
Le 30 juillet 1997, la requérante introduisit devant le Conseil d’Etat un recours en annulation de l’arrêté du 31 mai 1997. Elle soulevait les moyens suivants
: a) que l’arrêté du 31 mai 1997 était entaché de divers vices de forme et de procédure qui le désignaient à la censure de cette juridiction, b)
que cet arrêté était manifestement contraire au principe général du droit, selon lequel les actes administratifs ne peuvent pas rétroagir, c) que si la rétroactivité d’un acte administratif était parfois susceptible d’être validée par la loi elle-même, tel n’était pas le cas en l’espèce, d) que l’arrêté était contraire au principe de confiance légitime et au principe de sécurité juridique dégagés par le juge communautaire, ainsi qu’au principe d’égalité tel que consacré par le Conseil d’Etat et le Conseil constitutionnelle.
Le 30 décembre 1998, le Conseil d’Etat rejeta le recours. Il estima que la requérante n’était pas fondée à soutenir que l’arrêté attaqué contrevenait au principe de non-rétroactivité des actes administratifs et qu’elle ne saurait se prévaloir utilement d’un moyen tiré de la méconnaissance des principes de confiance légitime et de sécurité juridique dès lors que l’arrêté ne mettait pas en oeuvre le droit communautaire. Enfin, il estima qu’il n’y avait pas d’atteinte au principe d’égalité, car la différence de traitement entre les titulaires de marchés dont les intérêts moratoires ont été mandatés avant le 1
er
janvier 1997 et ceux dont les intérêts ont été mandatés après cette date résultait de la volonté du législateur.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, la requérante se plaint de ce que l’arrêté du 31 mai 1997 diminuant rétroactivement le montant des intérêts moratoires applicables à un marché public, en cas de retard de paiement, porte atteinte au droit au respect de ses biens.
2.
Invoquant l’article 7 de la Convention, la requérante se plaint du caractère rétroactif de l’arrêté du 31 mai 1997.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, la requérante se plaint d’une discrimination fondée sur la date de lancement de la procédure d’attribution des marchés publics.
1.
La requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme que la requérante n’a jamais invoqué devant le Conseil d’Etat, au soutien de son recours en annulation de l’arrêté du 31 mai 1997, pris en application de la loi de finances rectificative du 30 décembre 1996, le grief tiré de la méconnaissance de l’article 1 du Protocole n° 1. Le droit au respect des biens figurant dans cet article et les principes de sécurité juridique et de confiance légitime, consacrés par le droit communautaire, que la requérante a invoqué devant le Conseil d’Etat, sont totalement distincts.
Plus précisément, les garanties de l’article 1 du Protocole n° 1 et celles résultant des principes communautaires susmentionnés ne sont pas de la même nature. Ces principes ne peuvent être considérés, contrairement à l’article 1, comme tendant directement à éviter la survenance de privations indues de propriété ou de réglementations illicites de biens
; ils constituent des principes généraux du droit dégagés par la Cour de Justice des Communautés Européennes. Le Conseil d’Etat admet la possibilité pour un particulier de se prévaloir de tels principes dans le cadre d’un recours pour excès de pouvoir, mais à condition que l’acte attaqué ait été pris pour la mise en oeuvre du droit communautaire. Or l’argumentation de la requérante devant le Conseil d’Etat était inadéquate, car elle ne lui a pas donné l’occasion d’apprécier la conformité de l’arrêté attaqué aux principes du droit communautaire invoqués, l’acte n’étant pas au nombre de ceux pris pour l’application du droit communautaire. L’argumentation développée par la requérante devant le Conseil d’Etat et celle devant la Cour sont substantiellement différentes, en raison de leur champ d’application différent.
La requérante reconnaît qu’elle ne s’est pas fondée directement sur l’article 1, mais soutient qu’elle a invoqué en substance devant le Conseil d’Etat le grief qu’elle porte devant la Cour. Elle prétend qu’elle ne s’est nullement contentée de soulever le moyen tiré de la violation des principes de confiance légitime et de sécurité juridique, lesquels sont au demeurant des corollaires du droit au respect des biens
; elle soutenait en fait que l’arrêté du 31 mai 1997 était contraire au principe de non-rétroactivité ainsi qu’au principe d’égalité. Il apparaissait sans le moindre équivoque que le seul grief fait à l’arrêt du 31 mai 1997 était d’avoir porté atteinte au droit de la requérante à bénéficier du taux d’intérêt applicable à la date de signature de son contrat. Accessoirement, la requérante soutient qu’un moyen tiré de la violation de l’article 1 était voué à l’échec en application de la théorie de la loi-écran propre au juge administratif. Enfin, les principes de confiance légitime et de sécurité juridique n’ont pas une portée très éloignée de l’article 1, puisque la requérante les invoquait précisément dans le seul but de voir assurer le respect de ses biens, à savoir sa créance.
La Cour rappelle que la finalité de la règle de l’épuisement des voies de recours internes est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser – normalement par la voie des tribunaux – les violations alléguées contre eux avant qu’elles ne soient soumises à la Cour. Cette disposition doit s’appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
»
; il suffit que l’intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «
au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne
» les griefs qu’il entend formuler par la suite à Strasbourg (
Fressoz et Roire c. France
[GC] n° 29183/95, § 37, CEDH
La Cour note que devant le Conseil d’Etat la requérante soulevait les moyens suivants
: a) que l’arrêté du 31 mai 1997 était entaché de divers vices de forme et de procédure qui le désignaient à la censure de cette juridiction, b) que cet arrêté était manifestement contraire au principe général du droit selon lequel les actes administratifs ne peuvent pas rétroagir, c) que si la rétroactivité d’un acte administratif est parfois susceptible d’être validée par la loi elle-même, tel n’était pas le cas en l’espèce, d) que l’arrêté était contraire au principe de confiance légitime et au principe de sécurité juridique dégagés par le juge communautaire, ainsi qu’au principe d’égalité tel que consacré par le Conseil d’Etat et le Conseil constitutionnel.
Il ressort de la lecture de son recours et de ses mémoires devant le Conseil d’Etat que la requérante ne s’est appuyée à aucun moment ni sur l’article 1 du Protocole n° 1 ni sur des moyens d’effet équivalent ou similaire fondés sur le droit interne.
Quant à l’argument selon lequel, si elle l’avait fait, ce grief eût été voué à l’échec du fait de la théorie de la loi-écran, la Cour ne saurait l’accepter
: en effet, depuis l’arrêt Nicolo de 1989, le Conseil d’Etat, abandonnant cette théorie, fait prévaloir le traité – en l’occurrence la Convention – sur la loi, même postérieure – en l’espèce la loi du 30 décembre 1996 – et
a fortiori
donc sur les règlements d’application d’une telle loi – en l’espèce l’arrêté du 31 mai 1997.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
2.
La requérante allègue une violation de l’article 7 de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
La requérante se plaint du caractère rétroactif de l’arrêté du 31 mai 1997, ce qui a pour effet de sanctionner la requérante pour une faute commise, non par elle, mais par l’administration elle-même. Le caractère rétroactif porte aussi atteinte au principe de sécurité juridique et de confiance légitime qui s’applique en matière économique et qui constitue le corollaire immédiat du principe consacré par l’article 7.
La Cour rappelle que l’article 7 § 1 prohibe l’application rétroactive du droit pénal au détriment de l’accusé et consacre aussi, de manière plus générale, le principe de la légalité des délits et des peines et celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, notamment par analogie (arrêt Kokkinakis c. Grèce du 25 mai 1993, série A n° 260-A, § 52).
Or la Cour note que la présente requête concerne les incidences financières à l’égard de la requérante d’un arrêté, du 31 mai 1997, qui diminue rétroactivement les intérêts moratoires à verser par l’administration à son cocontractant en cas de retard de paiement, dans le cadre des marchés publics. Il ne s’agit là nullement de la matière pénale et le grief du requérant à cet égard n’entre pas donc dans le champ d’application de l’article 7.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
3.
La requérante allègue une violation de l’article 14 de la Convention, aux termes duquel
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
La requérante se plaint d’une discrimination fondée sur la date de lancement de la procédure d’attribution des marchés publics. En effet, les titulaires d’un marché lancé avant le 19 décembre 1993 se trouvent soumis à un régime d’intérêts moratoires dont ils ne pouvaient pas envisager l’existence au moment de la conclusion du contrat. De plus, l’arrêté du 31
mai 1997 crée une seconde discrimination au sein de la catégorie des titulaires d’un marché lancé avant le 19 décembre 1993 dans la mesure où le mode de calcul des intérêts moratoires sera différent selon que ces intérêts sont mandatés par l’administration avant ou après le 1er janvier 1997.
D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 complète les autres clauses normatives de la Convention et des Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour «
la jouissance des droits et libertés
» qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Inze c. Autriche du 28 octobre 1987, série
A n° 126, § 36).
En l’espèce, la Cour rappelle qu’elle a conclu qu’il n’y avait pas violation des articles 7 de la Convention et 1 du Protocole n° 1. Il reste donc à examiner s’il y a eu violation de ces dispositions combinées avec l’article
14.
La Cour rappelle que l’article 14 interdit de traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées en la matière dans des situations comparables. Un grief tiré de cet article ne saurait donc prospérer que si, notamment, la situation de la victime prétendue se révèle comparable à celle de personnes mieux traitées (arrêt Spadea et Scalabrino c. Italie du 28 septembre 1995, série A n° 315-B, §
45).
La Cour note que l’arrêté du 31 mai 1997 ne visait pas en particulier la requérante, mais à régler, de manière générale, la question des intérêts moratoires à verser par l’administration à son cocontractant en cas de retard de paiement. Par conséquent, il ne saurait être soutenu qu’il introduisait une différence de traitement au détriment de la requérante.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
L.
. Loucaides
Greffière
Président