cererii nr. 43798/98
prezentate de Sté MATROT
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședindu-se pe 13 decembrie 2001 în o cameră compusă din
Domnul
C.L.
Rozakis
,
președintele
,
Doamna
F.
Tulkens
,
Domnii
J.-P. Costa,
G.
Bonello
,
Doamna
S.
Botoucharova
,
Domnul
A.
Kovler,
Doamna
E.
Steiner
,
judecători
,
și
Domnul
Erik
Fribergh
,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea mai sus-mențio nată introducă înaintea Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 18 martie 1998 și înregistrată pe 8
octombrie 1998,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și acelea prezentate în răspuns de reclamant,
După ce au deliberat, pronunță decizia următoare
:
Reclamanta este o societate pe acțiuni cu sediul la Noyers Saint Martin (Oise – Franța).
Ea este reprezentată înaintea Curții de către Meritxell Louis Bourhis, avocat la barou de Beauvais (Oise-Franța).
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Societatea reclamantă este o companie de construcție mecanică. În cadrul activității sale, construiește și comercializează mașini «
desrădăcinătoare-încărcătoare
de sfecle de zahăr
».
Pe 12 martie 1981, una din mașinile construite de societatea reclamantă a fost sechestrata pentru contrafacere prin descriere la cererea societății H., proprietar al unui brevet privind «
desrădăcinătoare-încărcătoare de sfecle de zahăr
».
Prin act din 24
martie 1981, societatea H. a sesizat pe societatea reclamantă pe bază de contrafacere a brevetului înaintea tribunalului de grande instance din Paris. Acesta, prin sentință din 19
aprilie
1985, a respins acțiunea și a pronunțat nulitatea brevetului pentru lipsa de noutate.
Societatea H. a apelat această decizie și, pe 18 iunie 1987, curtea de apel a Parisului a infirmat sentința în ceea ce privește pronunciarea nulității brevetului și a condamnat societatea reclamantă pentru contrafacere. I-a interzis să-și repete faptele de contrafacere, sub o astreinte definitivă de 25
000 de franci francezi (FRF) pe desrădăcinătoare-încărcătoare «
contrafăcută
» fabricată și vândută de ea. De inoltre, a încredințat unui expert misiunea de a furniza elementele care permit evaluarea prejudiciului rezultat din faptele de contrafacere neprecrize. În fine, a ordonat confiscarea și înmânarea către societatea H. a tuturor mașinilor «
contrafăcute
» deținute la acea dată de societatea reclamantă.
Pe 25 septembrie 1987, o hotărâre interpretativă a curții de apel a Parisului a precizat, privind confiscările, că dispozitivul considerat «
contrafăcut
» putea fi situat atât pe mașini automotrice cât și pe mașini tractate, mijloacele care permit mașinii să progreseze în câmpul de sfecle fiind în afara dezbaterilor.
În fața dificultăților de natură tehnică subsistând în ciuda acestei hotărâri interpretative, misiunea încredințată expertului de hotărârea din 18 iunie 1987 a fost extinsă prin ordonanță a judecătorului desemnat pentru punerea în stare din 16 martie 1988. Expertul a depus raportul pe 28 februarie 1989.
Societatea reclamantă a invocat atunci că extinderea misiunii expertului la chestiuni tehnice era neregulamentară, din cauza nerespectării dispozițiilor decretului din 10
iunie 1965 prevedând, într-un asemenea caz, consultarea prealabilă a unui organism desemnat în aplicarea acestui text.
Prin ordonanță din 28
septembrie 1989, consilierul desemnat pentru punerea în stare a desemnat un alt expert cu o misiune identică, respectând dispozițiile decretului precitat. Al doilea expert a depus raportul pe 15
februarie 1990.
Pe baza acestui raport, curtea de apel a Parisului, prin hotărâre din 12
iulie
1990, a determinat ce era necesar din punct de vedere tehnic să fie considerat «
contrafăcut
». Curtea a decis să condamne societatea la plata unei indemnizații în reparație bazată pe volumul vânzărilor materialelor contrafăcute și a condamnat societatea reclamantă să plătească o indemnizație de 7
763
250
FRF.
Prin hotărâre din 21 martie 1995, Curtea de Casație a anulat și revocat hotărârea precitată pentru încălcarea articolului 542 din noul cod de procedură civilă, pe motiv că decizia atacată fusese pronunțată cu concursul unui magistrat care participase la judecarea în prima instanță, și cauza a fost trimisă înapoi curții de apel din Lyon.
Prin hotărâre din 20 mai 1996, curtea de apel din Lyon a extins domeniul contrafalcerii la alte mașini. Curtea a decis să condamne societatea reclamantă la plata unei indemnizații, în reparație a prejudiciului legat de contrafacere, pe care a bazat-o pe cifra de vânzări pe care societatea reclamantă o realizase grație vânzării mașinilor și pieselor «
contrafăcute
». Curtea de apel a aplicat acestei cifre de vânzări o rată de redevență de 6% corespunzând marjei nete retrase de societatea H. asupra propriilor vânzări. A fixat astfel valoarea indemnizației datorate de societatea reclamantă la 21
122
394
FRF.
Pe 8
august
1996, societatea reclamantă a formulat recurs în casație. A prezentat o cale principală de recurs critică determinarea «
masei contrafăcute
» de curtea de apel și invocând în acest sens nerespectarea autorității lucrului judecat și depășirea limitelor sesizării sale. Societatea reclamantă a prezentat o cale subsidiară vizând procedura de expertizare.
Prin cerere din 17 iunie 1997, societatea H., invocând că cauzele hotărârii atacate nu fusese reglementate, a solicitat de la primul președinte al Curții de Casație ca recursul să fie retras din rol, în aplicarea articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă.
Societatea reclamantă a depus concluzii în apărare pe 17
noiembrie
1997.Ea a invocat valoarea foarte ridicată a sumei de plată, deci execuția hotărârii «
risc[ă] să o pună în pericol
». Ea a adăugat că acest plată ar prezenta consecințe excesive datorită faptului că nu dispunea de nicio garanție pentru a putea recupera suma dacă obținea anularea hotărârii, deoarece societatea creditoare a acestei sume era în fază de redresare judiciară. Ea a invocat, de asemenea, faptul că retragerea din rol ar antrenea în mod necesar peremțiunea instanței, din cauza imposibilității ei de a executa hotărârea în următorii doi ani, ceea ce ar o priva definitiv de dreptul de recurs în casație în încălcarea articolului 6 § 1. Ea a invocat apoi vechimea litigiului opunând partiile, ceea ce făcea indispensabil «
în preocuparea de aplanare
» ca Curtea de Casație să se pronunțe. Ea a adăugat că partiile erau în «
concurență intensă
» deci plata sumei solicitate ar fragiliza-o în raport cu concurentul direct. În fine, ea a precizat că deja plătise valoarea cheltuielilor.
Pe 19 noiembrie 1997, reclamanta a putut să-și prezinte argumentele în cadrul unui dezbatere oral.
Prin ordonanță din 17 decembrie 1997, magistratul delegat de primul președinte al Curții de Casație a admis cererea societății H. pe următoarele motive:
«
(...) în absența vreunei justificări cu privire la situația patrimonială a societății [reclamante], nu este posibil de a deduce din importanța valorii condamnării existența unor circumstanțe manifestamente excesive susceptibile să rezulte din execuția hotărârii, nici imposibilitatea, în caz de retragere, de a accompli acte semnificative de execuție de natură să facă obstacol aplicării articolului 1009-1 din noul Cod de procedură civilă
».
Prin cerere din data de 5 noiembrie 1999, societatea reclamantă a solicitat reinscrierea instanței, dovedind plata unei sume de patru milioane de franci și execuția unei sechestre atribuții asupra prețului de vânzare a stocului la înălțimea de 800
000
FRF pe an. Societatea H. s-a opus reinscrierii, din cauza neexecutării totale a hotărârii și a solicitat primului președinte al Curții de Casație să constate peremțiunea instanței.
Prin ordonanță din 8 martie 2000, după ședință ținută pe 16 februarie 2000, primul președinte al Curții de Casație a respins cererea de reinscrier pe următoarele motive
:
«
Având în vedere că societatea [H.] precum și Domnul [J.] și Domnul [C.], în calități respective de reprezentant ai creditorilor și de comisar la execuția acestei societăți se opun acestei cereri de reinscrier invocând că execuția parțială a hotărârii atacate nu ar putea justifica această măsură, din cauza inexecutării totale ; invocând ca principal motiv ca să se constate peremțiunea instanței, regularizarea invocată neprovenind dintr-o voință neechivocă de a executa ; în aplicarea articolelor 629 și 700 din noul cod de procedură civilă, solicită o sumă de 15 000 de franci ;
Având în vedere privind peremțiunea, că rezultă din actele depuse că pe 10 iunie 1999 [...] s-a plătit pe contul societății H. și al reprezentanților legali ai acesteia suma de 4
000
000 de franci, provenind dintr-un stoc vândut de societatea reclamantă [...] ; în speță, această plată constituie o plată substanțială de execuție interruptivă de peremțiune ;
Că peremțiunea nu este deci stabilită ;
Având în vedere că potrivit articolului 1009-3 din noul cod de procedură civilă, reinscrierea cauzei pe rolul Curții este autorizată pe justificare a execuției deciziei atacate ;
Având în vedere că pentru a solicita această reinscrier, societatea [reclamantă] se limitează la a constata plata a 4 milioane de franci și faptul că sechiestrul rămâne în funcțiune la concurență de 800 000 de franci pe an (prețul de vânzare al stocului de 8 milioane de franci fiind plătibil în 10 ani pentru soldul datorat) ;
Or având în vedere că nu furnizează nici o explicație asupra situației sale financiare sau contabile prezente
; că nu versează la dezbatere nici cea mai mică actă sau justificări cu privire la compoziția patrimoniului și la facultățile de plată, ceea ce fusese deja remarcat în ordonanța de retragere din rol din 17 decembrie 1997
; că nimic nu permite de a considera că refuzul reinscrierii este în speță o măsură excesivă și fără proporționalitate la privirea execuției parțiale intervenit, în timp ce facultățile contributive ale societății [reclamante] nu sunt nici cunoscute nici stabilite, că retragerea din rol prescrisă de art. 1009-1 din noul cod de procedură civilă la adresa debitorului condamnat care formulează recurs în casație nu constituie nici o sancțiune a unui defect de diligență, nici aceea a vreo irrecevabilitate dar o măsură de administrare și reglementare destinată să reamintească caracterul extraordinar al recursului în casație și să asigure beneficiarului unei decizii de justiție executorie efectivitatea completă a prerogativelor care i-au fost recunoscute de judecătorii din fond, și aceasta, indiferent de caracterul ori nu al seriozității mijloacelor de drept invocate ;
Că se urmează, că refuzul de a reinscrie cauza prezentă pe rol nu este în speță contrar articolului 6 al Convenției europene de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale
».
Noul cod de procedură civilă
art. 386
«
Instanța perimă când niciuna din părți nu îndeplinește diligențe pe o perioadă de doi ani
».
art. 388
«
Peremțiunea trebuie, sub pedeapsa irrecevabilității, să fie cerută ori opusă înainte de orice alt mijloc
; este de drept. Nu poate fi constatată din oficiu de judecător.
»
art. 1009-1,
în redacția inițială provenind din decretul nr. 89-511 din 20 iulie 1989
«
Afara materiilor unde recursul împiedică execuția deciziei atacate, primul președinte poate, la cererea pârâtului, și după ce a adunat avizul procurorului general și al părților, decide retragerea din rol a unei cauze când reclamantul nu justifică că a executat decizia lovită de recurs, dacă nu-i apare că execuția ar fi de natură să antreneze consecințe manifestament excesive.
El autorizează reinscrierea cauzei pe rolul curții pe justificare a execuției deciziei atacate.
»
art. 1009-1,
după cum a fost modificat de decretul nr. 99-131 din 26
februarie
1999,
intrat în vigoare pe 1
martie 1999
«
Afara materiilor unde recursul împiedică execuția deciziei atacate, primul președinte ori delegatul său decide, la cererea pârâtului și după ce a adunat avizul procurorului general și observațiile părților, retragerea din rol a unei cauze când reclamantul nu justifică că a executat decizia lovită de recurs, dacă nu-i apare că execuția ar fi de natură să antreneze consecințe manifestament excesive. Cererea pârâtului trebuie, sub pedeapsa irrecevabilității pronunțate din oficiu, să fie prezentată înainte de expirarea termenelor prescrise la articolele 982
și 991. Decizia de retragere din rol nu duce la suspensiune a termenelor impartite reclamantului în recurs de articolele
978 și 989.
»
art. 1009-2,
inserat de decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999 intrat în vigoare pe 1
martie 1999
«
Termenul de peremțiune începe de la notificarea deciziei care ordonează retragerea din rol. Este întrerupt printr-un act manifestând fără echivoc voința de a executa.
»
art. 1009-3,
inserat de decretul nr. 99-131 din 26 februarie 1999 intrat în vigoare pe 1
martie 1999
«
Primul președinte ori delegatul său autorizează, dacă nu constată peremțiunea, reinscrierea cauzei pe rolul curții pe justificare a execuției deciziei atacate.
Termenele impartite pârâtului de articolele 982 și 991 încep de la notificarea reinscrierii cauzei pe rol.
»
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, societatea reclamantă se plânge că nu a avut acces efectiv la Curtea de Casație în măsura în care primul președinte al Curții de Casație, aplicând art. 1009-1 din noul cod de procedură civilă, a retras din rol al Curții de Casație instanța deschisă pe declarația de recurs formulate împotriva hotărârii curții de apel din Lyon din 20 mai 1996.
2.
Pe același temei, societatea reclamantă invocă art. 13 din Convenție.
1.
Societatea reclamantă consideră că retragerea din rol a recursului în casație constituie o atingere a substanței dreptului de acces la tribunal garantat de art. 6 §
1 din Convenție care prevede după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)
»
Guvernul respinge această teză. El explică conținutul articolului
1009-1 din noul cod de procedură civilă prin caracterul extraordinar al recursului în casație care, în materia civilă, este lipsit de efectul suspensiv. El reamintește că aplicarea mecanismului stabilit de art. 1009-1 nu are niciun caracter automat
: primul președinte al Curții de Casație pronunță decizia la încheierea unei proceduri contradictorii și nu pronunță retragerea recursului decât în măsura în care nu-i apare că execuția hotărârii lovite de recurs ar putea antreneza «
consecințe manifestament excesive
». Deci, retragerea din rol nu are ca efect dispariția definitivă a recursului ci doar suspendarea examinării până ce debitorul justifică execuția deciziei atacate. Doar în caz de peremțiune retragerea devine definitivă și termenul de peremțiune poate fi întrerupt prin justificare de plăți substanțiale sau regulate, posterioare ordonanței de retragere din rol.
Procedând apoi la examinarea cauzei prezente în privința criteriilor relevate de jurisprudența Curții privind dreptul de acces la tribunal după cum s-a aplicat articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă, Guvernul recunoaște că suma pusă în sarcina societății reclamante este de o valoare ridicată. El insistă totuși asupra faptului că aceasta din urmă nu a dat niciodată indicații asupra facultăților sale contributive, care ar fi permis autorităților interne de a evalua raportul de proporționalitate între execuția cerută și situația sa. Nefiind, la nici un moment al procedurii, justificat realitatea resurselor, societatea reclamantă nu a satisfacut, în timp util, cerințele privind justificarea situației sale financiare. De altfel, Guvernul consideră că execuția parțială nu permite, de una singură, să compenseze absența unui justificativ asupra situației financiare a societății reclamante. În acest sens, el observă, de asemenea, că plata parțială efectuată de societatea reclamantă a permis întreruperea peremțiunii, ceea ce o autorizează încă și astazi accesul la Curtea de Casație. În consecință, Guvernul consideră că plângerea este lipsită de temei și trebuie declarată inadmisibilă pe acest motiv.
Societatea reclamantă, din partea sa, insistă asupra importanței valorii condamnării pronunțate la adresa sa. Ea se referă, de asemenea, la plata parțială importantă deja intervenită. La privirea acestor elemente, ea consideră că exigența unei execuții complete a hotărârii curții de apel, pentru a reinscrie cauza pe rolul Curții de Casație, o privează de substanța dreptului de recurs. Ea afirmă că plata totală cerută reprezintă mai mult de șapte ori capitalul social și mai mult de opt ori «
fondul de rulment
».
Curtea reamintește cu mai multă atenție jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu-i revine să se substituie jurisdicțiilor interne. Este, pe de o parte, în responsabilitatea autorităților naționale, și mai ales a curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă. De altfel, «
dreptul la tribunal
», din care dreptul de acces constituie un aspect particular, nu este absolut și se pretează la limitări admise implicit, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin natura sa chemă la o reglementare de Stat, care se bucură la acest respect de o anumită marjă de apreciere (vezi, printre altele, hotărârea
Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania
din 19 februarie 1998,
Culegere
de hotărâri și decizii
1998-I, p. 290, § 34 și hotărârea
Garcia Manibardo c. Spania,
nr. 38695/97, CEDH 2000-II, §
36).
Curtea a examinat recent întrebarea dacă o măsură de retragere pronunțată în aplicarea articolului 1009-1 din noul cod de procedură civilă ar putea restricționa accesul la tribunal deschis unui individ într-un fel sau în asemenea măsură încât dreptul să se afle atins în substanța (vezi hotărârea
Annoni di Gussola și Desbordes și Omer c.
Franța
, nr. 31819/96 și 33293/96, din 14 noiembrie 2000). Pentru a face aceasta, a reținut următorii criterii
: situația materială a reclamantului, valoarea condamnării și efectivitatea examinării de către primul președinte în aprecierea posibilităților de execuție a hotărârii lovite de recurs. În hotărârea precitată, Curtea a observat în mod clar că nu era de contemplat nici un fel de execuție a condamnărilor la plata unor sume ridicând la aproape 100 000 FRF și 150 000 FRF din partea interesaților din cauza situației lor de venituri slabe, și a dedus că consecințele măsurii de retragere din rol a Curții de Casație erau «
manifestament excesive» (§§ 55-58). Alte elemente au fost, de altfel, reținute de Curtea în aprecierea sa a caracterului proporționat al obstacolului la dreptul de acces la Curtea de Casație, indiferent dacă este vorba de situația materială a reclamantului și faptul că ordonanțele de retragere din rol și de refuz al reinscrierii nu erau motivate și nu permiteau să se asigure că reclamantul beneficiase de o examinare efectivă și concretă a situației (hotărârea
Mortier c. Franța
precitată §§ 36 și 37), sau de lipsurile reclamantului de a furniza primului președinte elementele care să-l permită să aprecieze dacă retragerea recursurilor antrenase consecințe manifestament excesive (cauza
O'Neill c. Franța
precitată).
Revine acum Curții, în cauza de față, să cerceteze dacă societatea reclamantă se găsea într-o situație în care execuția condamnării financiare pusă în sarcina ei era exclusă. Acest examen nu trebuie să se limiteze la momentul cererii de retragere a recursului ci să se extindă, de asemenea, la toată instanța, din moment ce societatea reclamantă a prezentat în cursul acesteia o cerere de reinscrier a recursului care ar fi putut duce la restabilirea sa.
Curtea observă de la început că în 1999, societatea reclamantă execută parțial condamnarea prin plata către societatea H. a sumei de patru milioane de franci. Totuși, primul președinte al Curții de Casație a decis că plata parțială aceasta nu putea justifica reinscrierea recursului, din cauza inexecutării totale. În schimb, a fost considerat de primul președinte ca constituind «
o plată substanțială de execuție interruptivă de prescripție
». La acest respect, Curtea nu împarte opinia Guvernului potrivit căreia datorită suspensiunii termenului de peremțiune, reclamanta ar mai avea și astazi acces la Curtea de Casație. Curtea observă, într-adevăr, că plângerile reclamantei privesc precis imposibilitatea de a face judecată recursul ținând seama de aceea că execuția deciziei nu ar fi contemplată.
Curtea observă că valoarea condamnării pronunțate împotriva societății reclamante este, în sine, importantă. Contrar cauzei
Annoni di Gussola și altele c. Franța
, este aici vorba de un litigiu de natură comercială, și condamnarea privea vânzări de mașini estimate «
contrafăcute
», care adusese societății reclamante o cifră de vânzări de 320 036 286 FRF.
Curtea constată că societatea reclamantă nu a demonstrat primului președinte al Curții de Casație că retragerea din rol a recursului antrenase pentru ea «
consecințe manifestament excesive
». În efectiv, rezultă din ordonanțele din 17 decembrie 1997 și 8 martie 2000 că societatea reclamantă nu a furnizat magistratului elementele de natură să permită o evaluare a situației patrimoniale și nu a permis, deci, magistratului să procedeze la examinarea proporționalității între resursele și suma datorată. Deci nu a dat primului președinte posibilitatea de a evalua cum situația ar fi putut constitui o presupunere simplă a «
consecințelor manifestament excesive
».
De altfel, în ciuda puținelor elemente în posesia sa, și diferit de hotărârea
Mortier c. Franța
precitată, refuzurile președintelui de a accede la cereri ale societății reclamante sunt intervenit după o examinare atentă și completă a situației societății reclamante. În ordonanțele sale, și mai ales în cea din 8 martie 2000, primul președinte al Curții de Casație a procedurat la o examinare efectivă și concretă a situației reclamantei, și a pus în evidentă dificultatea acestei examinări datorită lipsurilor societății reclamante de a-i furniza actele justificative ale situației patrimoniale. Deci prin ordonanțe motivate și circumstanțiate că primul președinte a retras recursul din rol și a refuzat reinscrierea recursului societății reclamante.
Valoarea, incontestabil ridicată, a condamnării infligeată societății reclamante nu putea, deci, la ochii Curții, scuti reclamanta de a justifica situația financiară pentru ca să poată fi determinat dacă retragerea din rol era manifestament excesivă și fără proporționalitate la privirea execuției parțiale.
La privirea ansamblului acestor circumstanțe, Curtea consideră că decizia de retragere din rol a recursului reclamantului din rolul Curții de Casație nu a constituit o măsură dispropor ționată la scopul vizat și că accesul efectiv al interesatului la înalta jurisdicție nu s-a găsit impiedecat la punctul de a aduce atingere substanței dreptului la tribunal.
2.
Pe același temei, reclamantul invocă art. 13 din Convenție scris după cum urmează
:
«
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv înaintea unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
»
Având în vedere decizia privind art. 6 § 1, Curtea consideră că nu este oportun de a examina cauza sub unghiul articolului 13 din Convenție
; cerințele acestuia din urmă sunt, într-adevăr, mai puțin stricte decât acelea ale articolului
6
§
1 și absorbit de acestea în speță (hotărârea
Airey
, seria A nr. 32, p.
18, § 35
; vezi, de asemenea,
mutatis mutandis
, hotărârea
De Wilde, Ooms și Versyp
din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 46, § 95, și hotărârea
Golder
precitată, seria A nr. 18, pp. 15-16, § 33).
3.În concluzie, se urmează că cererea trebuie respingă ca manifestament neîntemeiată, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, unanim,
Declară
cererea inadmisibilă.
Erik Fribergh
Christos
Rozakis
Grefier
Președintele
de la requête n° 43798/98
présentée par Sté MATROT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 13 décembre 2001 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
J.-P. Costa,
G.
Bonello
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
M.
.
Erik
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mars 1998 et enregistrée le 8
octobre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une société anonyme dont le siège se situe à Noyers Saint Martin (Oise – France).
Elle est représentée devant la Cour par M
e
Louis Bourhis, avocat au barreau de Beauvais (Oise-France).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
La société requérante est une entreprise de construction mécanique. Dans le cadre de son activité, elle construit et commercialise des machines «
arracheuses-chargeuses
de betteraves à sucre
».
Le 12 mars 1981, l’une des machines construite par la société requérante fit l’objet d’une saisie contrefaçon par voie de description à la demande de la société H., propriétaire d’un brevet relatif à une «
arracheuse-chargeuse de betteraves à sucre
».
Par exploit du 24
mars 1981, la société H. assigna la société requérante en contrefaçon de son brevet devant le tribunal de grande instance de Paris. Celui-ci, par jugement du 19
avril
1985, la débouta et prononça la nullité du brevet pour défaut de nouveauté.
La société H. fit appel de cette décision et, le 18 juin 1987, la cour d’appel de Paris infirma le jugement déféré en ce qu’il avait prononcé la nullité du brevet et condamna la société requérante pour contrefaçon. Elle lui interdit de renouveler ses actes de contrefaçon, sous une astreinte définitive de 25
000 francs français (FRF) par arracheuse-chargeuse «
contrefaisante
» fabriquée et vendue par elle. En outre, elle confia à un expert la mission de fournir les éléments permettant l’évaluation du préjudice né des actes de contrefaçon non prescrits. Enfin, elle ordonna la confiscation et la remise à la société H. de toutes les machines «
contrefaisantes
» détenues à ce jour par la société requérante.
Le 25 septembre 1987, un arrêt interprétatif de la cour d’appel de Paris précisa, s’agissant des confiscations, que le dispositif considéré comme «
contrefaisant
» pouvait se situer aussi bien sur des machines automotrices que sur des machines tractées, les moyens permettant à la machine de progresser dans le champ de betteraves étant en dehors des débats.
Devant les difficultés d’ordre technique subsistant malgré cet arrêt interprétatif, la mission confiée à l’expert par l’arrêt du 18 juin 1987 fut étendue par ordonnance du juge de la mise en état du 16 mars 1988. L’expert déposa son rapport le 28 février 1989.
La société requérante fit alors valoir que l’extension de la mission de l’expert à des questions techniques était irrégulière, faute d’avoir respecté les dispositions du décret du 10
juin 1965 prévoyant, dans un tel cas, la consultation préalable d’un organisme désigné en application de ce texte.
Par ordonnance du 28
septembre 1989, le conseiller de la mise en état désigna un autre expert avec une mission identique, en respectant les dispositions du décret précité. Ce deuxième expert déposa son rapport le 15
février 1990.
Sur la base de ce rapport, la cour d’appel de Paris, par arrêt du 12
juillet
1990, détermina ce qui techniquement devait être considéré comme «
contrefaisant
». La cour décida de condamner la société au paiement d’une indemnité en réparation fondée sur le volume des ventes des matériaux de contrefaçons et condamna la société requérante à payer une indemnité de 7
763
250
FRF.
Par arrêt du 21 mars 1995, la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt précité pour violation de l’article 542 du nouveau code de procédure civile, au motif que la décision attaquée avait été rendue avec le concours d’un magistrat ayant participé au jugement de première instance, et la cause fut renvoyée devant la cour d’appel de Lyon.
Par arrêt du 20 mai 1996, la cour d’appel de Lyon étendit le champ de la contrefaçon à d’autres machines. La cour décida de condamner la société requérante au paiement d’une indemnité, en réparation du préjudice lié à la contrefaçon, qu’elle fonda sur le chiffre d’affaire que la société requérante avait réalisé grâce à la vente des machines et pièces «
contrefaisantes
». La cour d’appel appliqua à ce chiffre d’affaire un taux de redevance de 6 % correspondant à la marge nette retirée par la société H. sur ses propres ventes. Elle fixa ainsi le montant de l’indemnité due par la société requérante à 21
122
394
FRF.
Le 8
août
1996, la société requérante se pourvut en cassation. Elle présenta un moyen principal de cassation critiquant la détermination de la «masse contrefaisante
» par la cour d’appel et invoquant à cet égard la méconnaissance de l’autorité de chose jugée et le dépassement des limites de sa saisine. La société requérante présenta un moyen subsidiaire visant la procédure d’expertise.
Par requête du 17 juin 1997, la société H., faisant valoir que les causes de l’arrêt déféré n’avaient pas été réglées, sollicita du premier président de la Cour de cassation que le pourvoi soit retiré du rôle, en application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile.
La société requérante déposa des conclusions en défense le 17
novembre
1997.Elle invoqua le montant très élevé de la somme à verser, de sorte que l’exécution de l’arrêt «
risque[rait] de la mettre en péril
». Elle ajouta que ce paiement présenterait des conséquences excessives du fait qu’elle ne disposait d’aucune garantie pour pouvoir récupérer cette somme si elle obtenait cassation de l’arrêt car la société créancière de cette somme était en phase de redressement judiciaire. Elle invoqua également le fait que le retrait du rôle entraînerait nécessairement la péremption de l’instance, faute par elle de pouvoir exécuter l’arrêt dans les deux ans à venir, ce qui la priverait définitivement de son droit à pourvoi en cassation en méconnaissance de l’article 6 § 1. Elle invoqua ensuite l’ancienneté du litige opposant les parties, ce qui rendait indispensable «
dans un souci d’apaisement
» que la Cour de cassation se prononce. Elle ajouta que les parties étaient en «
concurrence intense
» de sorte que payer la somme demandée la fragiliserait par rapport à son concurrent direct. Enfin, elle précisa qu’elle avait déjà réglé le montant des dépens.
Le 19 novembre 1997, la requérante put présenter ses arguments dans le cadre d’un débat oral.
Par ordonnance du 17 décembre 1997, le magistrat délégué par le premier président de la Cour de cassation fit droit à la demande de la société H. aux motifs suivants :
«
(...) en l’absence d’une quelconque justification sur la situation patrimoniale de la société [requérante], il n’est pas possible de déduire de l’importance du montant de la condamnation l’existence de circonstances manifestement excessives susceptibles de résulter de l’exécution de l’arrêt ni de l’impossibilité, en cas de retrait, d’accomplir les actes significatifs d’exécution de nature à faire obstacle à l’application de l’article 1009-1 du nouveau Code de procédure civile
».
Par requête en date du 5 novembre 1999, la société requérante demanda la réinscription de l’instance, en justifiant du paiement d’une somme de quatre millions de francs et de l’exécution d’une saisie attribution sur le prix de vente de son stock à hauteur de 800
000
FRF par an. La société H. s’opposa à la réinscription, faute d’exécution totale de l’arrêt et demanda au premier président de la Cour de cassation de constater la péremption de l’instance.
Par ordonnance du 8 mars 2000, après audience tenue le 16 février 2000, le premier président de la Cour de cassation rejeta la demande en réinscription aux motifs suivants
:
«
Attendu que la société [H.] ainsi que M. [J.] et M. [C.], ès qualités respectivement de représentant des créanciers et de commissaire à l’exécution de cette société s’opposent à cette demande de réinscription en faisant valoir que l’exécution partielle de l’arrêt attaqué ne saurait justifier cette mesure, faute d’exécution totale ; qu’ils invoquent à titre principal que soit constatée la péremption de l’instance, le règlement allégué ne procédant pas d’une volonté non équivoque d’exécuter ; qu’en application des articles 629 et 700 du nouveau code de procédure civile, ils sollicitent une somme de 15 000 francs ;
Attendu sur la péremption, qu’il résulte des pièces versées que le 10 juin 1999 [...] il a été payé au compte de la société H. et de ses représentants légaux la somme de 4
000
000 francs, provenant d’un stock vendu par la société requérante [...] ; qu’en l’espèce, ce versement constitue un paiement substantiel d’exécution interruptif de péremption ;
Que la péremption n’est donc pas acquise ;
Attendu qu’aux termes de l’article 1009-3 du nouveau code de procédure civile, la réinscription de l’affaire au rôle de la Cour est autorisée sur justification de l’exécution de la décision attaquée ;
Attendu que pour demander cette réinscription, la société [requérante] se borne à faire état du versement de 4 millions de francs et du fait que la saisie attribution continue à fonctionner à concurrence de 800 000 francs par an (le prix de vente du stock de 8 millions de francs étant payable en 10 ans pour le solde dû) ;
Or attendu qu’elle ne fournit aucune explication sur sa situation financière ou comptable présente
; qu’elle ne verse aux débats pas la moindre pièce ou justifications sur la consistance de son patrimoine et sur ses facultés de paiement, ce qui avait déjà été relevé dans l’ordonnance de retrait du rôle du 17 décembre 1997
; que rien ne permet de considérer que le refus de réinscription est en l’espèce une mesure excessive et sans rapport de proportionnalité au vu de l’exécution partielle intervenue alors que les facultés contributives de la société [requérante] ne sont ni connues ni établies, que le retrait du rôle prescrit par l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile à l’encontre du débiteur condamné qui se pourvoit en cassation ne constitue ni une sanction d’un défaut de diligence, ni celle d’une irrecevabilité quelconque mais une mesure d’administration et de régulation destinée à rappeler le caractère extraordinaire du recours en cassation et à faire assurer au bénéficiaire d’une décision de justice exécutoire la pleine effectivité des prérogatives qui lui ont été reconnues par les juges du fond, et ceci, indépendamment du caractère ou non sérieux des moyens de droit invoqués ;
Qu’il s’ensuit, que le refus de réinscrire l’affaire présente au rôle n’est pas en l’espèce contraire à l’article 6 de la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’Homme et des libertés fondamentales
».
Nouveau code de procédure civile
Article 386
«
L’instance est périmée lorsque aucune des parties n’accomplit de diligences pendant deux ans
».
Article 388
«
La péremption doit, à peine d’irrecevabilité, être demandée ou opposée avant tout autre moyen
; elle est de droit. Elle ne peut être relevée d’office par le juge.
»
Article 1009-1,
dans sa rédaction initiale issue du décret n° 89-511 du 20 juillet 1989
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l’exécution de la décision attaquée, le premier président peut, à la demande du défendeur, et après avoir recueilli l’avis du procureur général et des parties, décider le retrait du rôle d’une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu’il ne lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives.
Il autorise la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
»
Article 1009-1,
tel que modifié par le décret n° 99-131 du 26
février
1999,
entré en vigueur le 1
er
mars 1999
«
Hors les matières où le pourvoi empêche l’exécution de la décision attaquée, le premier président ou son délégué décide, à la demande du défendeur et après avoir recueilli l’avis du procureur général et les observations des parties, le retrait du rôle d’une affaire lorsque le demandeur ne justifie pas avoir exécuté la décision frappée de pourvoi, à moins qu’il ne lui apparaisse que l’exécution serait de nature à entraîner des conséquences manifestement excessives. La demande du défendeur doit, à peine d’irrecevabilité prononcée d’office, être présentée avant l’expiration des délais prescrits aux articles 982
et 991. La décision de retrait du rôle n’emporte pas suspension des délais impartis au demandeur au pourvoi par les articles
978 et 989.
»
Article 1009-2,
inséré par le décret n° 99-131 du 26 février 1999 entré en vigueur le 1
er
mars 1999
«
Le délai de péremption court à compter de la notification de la décision ordonnant le retrait du rôle. Il est interrompu par un acte manifestant sans équivoque la volonté d’exécuter.
»
Article 1009-3,
inséré par le décret n° 99-131 du 26 février 1999 entré en vigueur le 1
er
mars 1999
«
Le premier président ou son délégué autorise, sauf s’il constate la péremption, la réinscription de l’affaire au rôle de la cour sur justification de l’exécution de la décision attaquée.
Les délais impartis au défendeur par les articles 982 et 991 courent à compter de la notification de la réinscription de l’affaire au rôle.
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la société requérante se plaint de n’avoir pas eu d’accès effectif à la Cour de cassation dans la mesure où le premier président de la Cour de cassation, faisant application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, a retiré du rôle de la Cour de cassation l’instance ouverte sur sa déclaration de pourvoi formulée à l’encontre de l’arrêt de la cour d’appel de Lyon le 20 mai 1996.
2.
Sur le même fondement, la société requérante invoque l’article 13 de la Convention.
1.
La société requérante considère que le retrait du rôle de son pourvoi en cassation constitue une atteinte à la substance même de son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 §
1 de la Convention qui se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement rejette cette thèse. Il explique la teneur de l’article
1009-1 du nouveau code de procédure civile par le caractère extraordinaire du recours en cassation qui, en matière civile, est dénué d’effet suspensif. Il rappelle que l’application du mécanisme établi par l’article 1009-1 n’a aucun caractère automatique
: le premier président de la Cour de cassation rend sa décision à l’issue d’une procédure contradictoire et ne prononce le retrait du pourvoi que pour autant qu’il ne lui apparaît pas que l’exécution de l’arrêt frappé de pourvoi risquerait d’entraîner «
des conséquences manifestement excessives
». Ainsi, le retrait du rôle n’a pas pour conséquence de faire disparaître définitivement le pourvoi mais seulement d’en suspendre l’instruction jusqu’à ce que le débiteur justifie de l’exécution de la décision attaquée. Ce n’est qu’en cas de péremption que le retrait devient définitif et le délai de péremption peut être interrompu par la justification de paiements substantiels ou réguliers, postérieurs à l’ordonnance de retrait du rôle.
Procédant ensuite à l’examen de la présente affaire au regard des critères dégagés par la jurisprudence de la Cour relative au droit d’accès à un tribunal telle qu’appliquée à l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile, le Gouvernement reconnaît que la somme mise à la charge de la société requérante est d’un montant élevé. Il insiste toutefois sur le fait que cette dernière n’a jamais donné d’indications sur ses facultés contributives, qui auraient permis aux autorités internes d’apprécier le rapport de proportionnalité entre l’exécution demandée et sa situation. N’ayant, à aucun moment de la procédure, justifié de la réalité de ses ressources, la société requérante n’a pas satisfait, en temps utile, aux exigences relatives à la justification de sa situation financière. Par ailleurs, le Gouvernement estime que l’exécution partielle ne permet pas, à elle seule, de compenser l’absence de justificatif sur la situation financière de la société requérante. A cet égard, il relève aussi que le paiement partiel effectué par la société requérante a permis d’interrompre la péremption, ce qui lui autorise encore à ce jour l’accès à la Cour de cassation. En conséquence, le Gouvernement estime que le grief est dénué de fondement et doit être déclaré irrecevable pour ce motif.
La société requérante, quant à elle, insiste sur l’importance du montant de la condamnation prononcée à son égard. Elle se réfère en outre à l’important paiement partiel déjà intervenu. Au vu de ces éléments, elle estime que l’exigence d’une exécution complète de l’arrêt de la cour d’appel, afin de réinscrire l’affaire au rôle de la Cour de cassation, la prive de la substance même de son droit au pourvoi. Elle affirme que le paiement total exigé représente plus de sept fois son capital social et plus de huit fois son «
fonds de roulement
».
La Cour rappelle d’emblée sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Par ailleurs, le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir, parmi d’autres, l’arrêt
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
du 19 février 1998,
Recueil
des arrêts et décisions
1998-I, p. 290, § 34 et l’arrêt
Garcia Manibardo c. Espagne,
n° 38695/97, CEDH 2000-II, §
36).
La Cour a examiné récemment la question de savoir si une mesure de retrait prononcée en application de l’article 1009-1 du nouveau code de procédure civile pouvait restreindre l’accès à un tribunal ouvert à un individu d’une manière ou à point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même (voir l’arrêt
Annoni di Gussola et Desbordes et Omer c.
France
, n° 31819/96 et 33293/96, du 14 novembre 2000). Pour ce faire, elle a retenu les critères suivants
: la situation matérielle du requérant, le montant de la condamnation et l’effectivité de l’examen par le premier président dans son appréciation des possibilités d’exécution de l’arrêt frappé de pourvoi. Dans l’arrêt précité, la Cour a noté de façon évidente qu’aucun début d’exécution des condamnations au paiement de montants s’élevant à près de 100 000 FRF et 150 000 FRF n’était envisageable de la part des intéressés vu leur situation de faibles revenus, et en a déduit que les conséquences de la mesure de retrait du pourvoi du rôle de la Cour de cassation étaient «
manifestement excessives» (§§ 55-58). D’autres éléments ont par ailleurs été retenus par la Cour dans son appréciation du caractère proportionné de l’entrave au droit d’accès à la Cour de cassation, qu’il s’agisse de la situation matérielle du requérant et du fait que les ordonnances de retrait du pourvoi et de refus de le réinscrire n’étaient pas motivées et ne permettaient pas de s’assurer que le requérant avait bénéficié d’un examen effectif et concret de sa situation (arrêt
Mortier c. France
précité §§ 36 et 37), ou de la carence du requérant à fournir au premier président les éléments lui permettant d’apprécier si le retrait des pourvois avait entraîné des conséquences manifestement excessives (affaire
O’Neill c. France
précitée).
Il appartient maintenant à la Cour, dans le cas d’espèce, de rechercher si la société requérante se trouvait dans une situation telle qu’elle excluait l’exécution de la condamnation financière mise à sa charge. Cet examen ne doit pas se limiter au moment de la demande de retrait du pourvoi mais s’étendre également à toute l’instance, puisque la société requérante a présenté au cours de celle-ci une demande de réinscription du pourvoi qui aurait pu aboutir à son rétablissement.
La Cour note d’emblée qu’en 1999, la société requérante exécuta partiellement la condamnation en versant à la société H. la somme de quatre millions de francs. Pourtant, le premier président de la Cour de cassation a décidé que ce paiement partiel ne pouvait justifier la réinscription du pourvoi, faute d’exécution totale. En revanche, il fut considéré par le premier président comme constituant «
un paiement substantiel d’exécution interruptif de prescription
». A cet égard, la Cour ne partage pas l’opinion du Gouvernement selon laquelle en raison de la suspension du délai de péremption, la requérante aurait à ce jour encore accès à la Cour de cassation. La Cour relève en effet que les griefs de la requérante portent précisément sur l’impossibilité de faire juger le pourvoi compte tenu de ce que l’exécution de la décision ne serait pas envisageable.
La Cour relève que le montant de la condamnation prononcée contre la société requérante est, en soi, important. Contrairement à l’affaire
Annoni di Gussola et autres c. France
, il s’agit ici d’un litige de nature commerciale, et la condamnation portait sur des ventes de machines estimées «
contrefaisantes
», qui avaient apporté à la société requérante un chiffre d’affaire de 320 036 286 FRF.
La Cour constate que la société requérante n’a pas démontré au premier président de la Cour de cassation que le retrait du pourvoi avait entraîné pour elle des « conséquences manifestement excessives ». En effet, il ressort des ordonnances des 17 décembre 1997 et 8 mars 2000 que la société requérante n’a pas apporté au magistrat les éléments de nature à permettre une évaluation de sa situation patrimoniale et n’a, dès lors, pas permis au magistrat de procéder à l’examen de proportionnalité entre ses ressources et la somme due. Elle n’a donc pas donné au premier président la possibilité d’évaluer en quoi sa situation aurait pu constituer une présomption simple des « conséquences manifestement excessives ».
En outre, malgré le peu d’éléments en sa possession, et à la différence de l’arrêt
Mortier c. France
précité, les refus du président d’accéder aux demandes de la société requérante sont intervenus à la suite d’un examen attentif et complet de la situation de la société requérante. Dans ses ordonnances, et particulièrement dans celle du 8 mars 2000, le premier président de la Cour de cassation a procédé à un examen effectif et concret de la situation de la requérante, et a mis en exergue la difficulté de cet examen du fait de la carence de la société requérante à lui fournir les pièces justificatives de sa situation patrimoniale. C’est donc par ordonnances motivées et circonstanciées que le premier président a retiré le pourvoi du rôle et refusé de réinscrire le pourvoi de la société requérante.
Le montant indéniablement élevé de la condamnation infligée à la société requérante ne pouvait ainsi, aux yeux de la Cour, dispenser la requérante de justifier de sa situation financière afin qu’il puisse être déterminé si le retrait du rôle était manifestement excessif et sans rapport de proportionnalité au vu de l’exécution partielle.
Au vu de l’ensemble de ces circonstances, la Cour considère que la décision de retrait du pourvoi du requérant du rôle de la Cour de cassation n’a pas constitué une mesure disproportionnée au regard du but visé et que l’accès effectif de l’intéressé à la haute juridiction ne s’en est pas trouvé entravé au point qu’il ait porté atteinte à la substance même de son droit à un tribunal.
2.
Sous le même fondement, le requérant invoque l’article 13 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Eu égard à sa décision relative à l’article 6 § 1, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’affaire sous l’angle de l’article 13 de la Convention
; les exigences de ce dernier sont en effet moins strictes que celles de l’article
6
§
1 et absorbées par elles en l’espèce (arrêt
Airey
, série A n° 32, p.
18, § 35
; voir aussi,
mutatis mutandis
, l’arrêt
De Wilde, Ooms et Versyp
du 18 juin 1971, série A n° 12, p. 46, § 95, et l’arrêt
Golder
précité, série A n° 18, pp. 15-16, § 33).
3.En conclusion, il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, par application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik F
ribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président