PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 52848/99 de Ioannis PAPADOPOULOS împotriva Greciei Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stat la 29 noiembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de dna Tulkens Președintele C.L. Rozakis Bonello Levits doamna Botoucharova Kovler judecători ai doamnei Steiner și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 20 august 1999 și înregistrată la 23 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ioannis Papadopoulos, este un național grec, născut în 1947 și trăiește în Atena. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul lucrează la spitalul "Aghios Savvas" de la Atena ca asistent (νοδηλ La 14 noiembrie 1996, Consiliul de Directori a instituit o procedură disciplinară împotriva reclamantului de greșeală și a adresat Consiliului de Servicii Speciale (CEM) și Consiliului de Disciplina (CEM) (CEM) de către Consiliul de Servicii Speciale (CEM) (CEM) de către Consiliul de Disciplinare (CEM) și de către Consiliul de Disciplinare (CEM) de către Consiliul de Disciplinare (CEM) de la 14 noiembrie 1996. La 21 noiembrie 1996, Consiliul de Servicii Speciale a hotărât, fără auzul anterioar al reclamantului, să-l suspende pentru un an pe baza faptului că procedurile disciplinare sunt în așteptare împotriva acestuia. La 3 decembrie 1996, președintele Consiliului de Directori a confirmat decizia menționată anterior. La 14 aprilie 1997, reclamantul a contestat aceste hotărâri în fața Curții Administrative de Apel din Atena. La 9 decembrie 1997, Consiliul Serviciului Special a hotărât să prelungească suspendarea reclamantului. La 10 decembrie 1997, președintele Consiliului de Directori a confirmat această decizie. La 30 ianuarie 1998, reclamantul a depus un recurs la Curtea Administrativă de Apel de la Atena împotriva hotărârilor de prelungire a suspendării acesteia. La 25 septembrie 1998, Consiliul Disciplinar a desfășurat o audiere. Reclamantul a formulat o serie de obiecții. La 30 septembrie 1998, el a fost invitat să se apere în scris. La 5 octombrie 1998, în cursul audierii dinaintea Curții de Apel administrative, avocatul reclamantului a retras acțiunea clientului său din 14 aprilie 1997. Reclamantul susține că avocatul său a acționat de proprie inițiativă. La 29 octombrie 1998, Curtea a întrerupt procedura privind acest acțiunea. La 23 decembrie 1998, Consiliul de Servicii Speciale a hotărât să prelungească suspendarea reclamantului pentru încă un an, având în vedere faptul că procedurile disciplinare împotriva acestuia erau încă în așteptare. La 12 ianuarie 1999, președintele Consiliului de Directori a confirmat decizia menționată anterior. La 16 iunie 1999, Curtea Administrativă de Apel din Atena a anulat decizia președintelui Consiliului de administrație de a suspenda reclamantul, din cauza faptului că acesta din urmă nu a fost auzit anterior, și a trimis cazul administrației pentru a fi examinat în continuare (decizie nr. 1720/1999). La 26 octombrie 1999, Consiliul Serviciului Special a organizat o ședință pentru a asculta reclamantul. Cu toate acestea, acesta din urmă nu a apărut. La 4 ianuarie 2000, Consiliul Serviciului Special a hotărât să prelungească suspendarea reclamantului pentru încă un an. La 27 ianuarie 2000, președintele Consiliului de Directori a confirmat decizia menționată mai sus. La 27 noiembrie 2000, reclamantul a fost invitat să se apere în scris, dar nu a făcut acest lucru. La 14 decembrie 2000, reclamantul a fost respins pentru insubordonare și conduită necorespunzătoare. Reclamantul a fost invitat să participe la audiere a Consiliului de Servicii Speciale, dar nu a apărut. Procedura penală împotriva reclamantului La 16 iulie 1998, reclamantul a fost arestat în flagrant delicto pentru intrarea fără autorizare prealabilă a blocului de operare al spitalului unde lucrează. El a fost pus în detenție pentru o zi. La 17 iulie 1998, Tribunalul penal de Primă Instanță din Atena a constatat că reclamantul a fost vinovat și l-a condamnat la șase luni de închisoare. În aceeași zi, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii. Audierea este programată pentru 16 septembrie 2002. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus unui tratament degradant. El se plânge, de asemenea, de condițiile de detenție. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 din Convenție că detenția sa a fost ilegală și că există încă un risc ca dreptul său la libertate și securitate să fie încă încălcat. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la echitatea disciplinarului și procedurilor penale împotriva acestuia. Reclamantul se plânge în continuare în conformitate cu aceeași dispoziție cu durata atât a procedurii disciplinare, cât și a procedurii penale împotriva acestuia. Reclamantul susține că dreptul său la libertate de exprimare în temeiul articolului 10 § 1 din Convenție a fost încălcat. Reclamantul se plânge în ultima instanță în temeiul articolului 14 din Convenție că a fost victimă de tratament discriminatoriu în numele autorităților spitale. Reclamantul se plânge că a fost supus unei torturi psihologice. El afirmă că concedierea sa și modul în care disciplinarul și procedura penală împotriva lui au fost conduse de autoritățile competente constituie tratamente inumane și degradante. El se plânge de asemenea de condițiile de detenție. Invocă art. 3 din Convenție, care prevede: „Nimeni nu poate fi supus unei torturi sau unui tratament sau pedepsei inumane sau degradante.” Curtea acceptă faptul că reclamantul ar fi putut fi suferit de dificultăți emoționale, dar consideră că circumstanțele reclamate nu au atins pragul tratamentului inuman sau degradant în sensul articolului 3 din Convenție, astfel cum este stabilit în jurisprudența organelor Convenției (a se vedea, printre altele, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV). În ceea ce privește condițiile de detenție a reclamantului, Curtea remarcă că aceasta din urmă nu a prezentat această plângere în fața instanțelor naționale competente; prin urmare, el nu a respectat obligația prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție de a epuiza căile de recurs interne înainte de a se adresa Curții. Prin urmare, această plângere trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge că detenția sa a fost ilegală și că există încă un risc ca dreptul său la libertate și securitate să fie încă încălcat. El susține că nu este protejat împotriva interferenței arbitrare cu libertatea sa și că autoritățile de stat sunt capabile, în orice moment, să-și planifice arestarea. Invocă art. 5 din Convenția, care spune: „1. Oricine are dreptul la libertate și securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu o procedură prevăzută de lege: ... (c) arestarea sau detenția legală a unei persoane efectuate în scopul de a-l aduce în fața autorității juridice competente pe suspectul rezonabil de a fi comis o infracțiune sau atunci când este considerat rezonabil necesar pentru a preveni comiterea unei infracțiuni sau a fugit după ce a făcut acest lucru.” Curtea constată că detenția reclamantului după arestarea sa a fost „legală” și a avut loc în conformitate cu o „procedură prevăzută de lege”, astfel cum prevede art. 5 § 1. În ceea ce privește afirmația reclamantului că nu este protejat împotriva unei viitoare interferențe cu libertatea sa, Curtea reamintește că este doar în circumstanțe excepționale că un reclamant poate pretinde că este victim de o încălcare a Convenției din cauza riscului unei viitoare încălcări (nr. 38192/97, dec. 1.7.1998, DR 94 p. 124). În cazul instantaneu, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă în sprijinul acuzațiilor sale, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge de echitatea disciplinarului și a procedurii penale împotriva acestuia. El susține, de asemenea, că încheierea primului proces în fața Curții de Apel administrative în urma retragerii neautorizate a avocatului său a fost incompatibilă cu noțiunea de un proces echitabil. El se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile sau a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiție corectă într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” În ceea ce privește procedurile disciplinare Guvernul a respins aplicabilitatea articolului 6 în cazul reclamantului, observand că procedurile dinaintea organismelor disciplinare nu au fost direct decisive pentru drepturile civile ale reclamantului și nu au implicat determinarea unei acuzații penale. Organele Convenției au susținut în mod constant că procedurile disciplinare împotriva unui angajat care are legătură cu comportamentul său în funcțiile sale nu se referă la determinarea drepturilor și obligațiilor civile, deoarece este incontestable faptul că decizia privind concedierea se referă în cele din urmă la angajatorul însuși (a se vedea, printre altele, N° 8974/80, dec. 8.10.1980, DR 24 p. 187). Este adevărat că procedurile disciplinare în care dreptul de a continua exercitarea unei profesii este în joc dă naștere la „concursări” (dispute) asupra drepturilor civile în sensul articolului 6 (a se vedea, printre altele autoritățile, Filis v. Grecia (n. 2) hotărârea din 27 iunie 1997, Raporturi de hotărâri și decizii 1997-IV, p. 1085, § 45). Cu toate acestea, Curtea remarcă că, în cazul instantaneu, reclamantul a fost respins numai de la postul său în spitalul „Aghios Savvas”. Nu s-a stabilit că sancțiunea disciplinară impusă reclamantului i-a privat dreptul de a continua să își exercite profesia într-un alt spital din sectorul public sau într-o clinică privată. Prin urmare, Curtea consideră că procedura disciplinară plângută nu a provocat un litigiu cu privire la drepturile civile ale reclamantului. În plus, nu există nici o îndoială că procedura dinaintea organismelor disciplinare nu implică stabilirea unei acuzații penale împotriva reclamantului. cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § În ceea ce privește plângerea reclamantului privind primul set de proceduri în fața Curții administrative de apel de la Atena Chiar presupunând că această plângere a fost depusă în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție, Curtea constată că reclamantul nu a justificat acuzațiile sale, rezultând că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. 2. Curtea reamintește că întrebarea dacă un proces este în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 trebuie să fie luată în considerare pe baza examinării procedurii în ansamblu, adică după încheierea acestora. Cu toate acestea, nu este imposibil ca un anumit element de procedură să fie atât de decisiv încât echitatea procedurii ar putea fi determinată într-o etapă anterioară (nr. 18892/91, dec. 3.12.1993, DR 76, p. 51). Curtea, menționând că procedura penală în cauză nu a fost încă încheiată, consideră că argumentele reclamantei nu dezvăluie nicio astfel de circumstanță. În consecință, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția cu privire la durata atât a procedurii disciplinare, cât și a procedurii penale care au fost instituite împotriva sa. 1. În ceea ce privește procedurile disciplinare Curtea a susținut că art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică procedurilor disciplinare instituite împotriva reclamantului, în urma că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 2. Guvernul afirmă că durata acestor proceduri nu este deschisă criticilor. Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa privind problema „temps rezonabil” și având în vedere tot materialul în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor plângerii. Reclamantul se plânge în continuare că dreptul său la libertatea de exprimare a fost încălcat în măsura în care procedurile disciplinare și penale au fost înființate împotriva lui pentru a-l descuraja și pedepsi pentru a se plânge de condițiile sanitare din spitalul în care lucrează. Invocă art. 10 § 1 din Convenție, care citește după cum urmează: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” În ceea ce privește procedura disciplinară, Curtea constată că, în niciun moment, reclamantul nu se baza pe art. 10 din Convenție sau pe argumente care să aibă același efect pe baza dreptului intern, înaintea organismelor disciplinare care se ocupă de cauza sa. Prin urmare, el nu a atras atenția asupra problemei pe care le-a prezentat ulterior Curții și nu a epuizat, prin urmare, căile de recurs interne în acest sens (a se vedea, printre altele, hotărârea Ahmet Sadik c. Grecia din 15 noiembrie 1996, Raportul de hotărâri și hotărâri 1996-V, p. 1654, §§ 31-33). În ceea ce privește procedurile penale, Curtea constată că acestea sunt încă în curs de recurs. Prin urmare, plângerea reclamantului în acest sens este prematură. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. În sfârșit, reclamantul se plânge că a fost victimă de tratament discriminatoriu în numele autorităților spitale, deoarece a trăit și studiat în România. Invocă art. 14 din Convenție, care spune: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă parte, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Potrivit jurisprudenței Curții, art. 14 completează celelalte dispoziții de fond ale Convenției și ale Protocolelor sale. Acesta nu are existență independentă, deoarece are efect numai în ceea ce privește „dreptele și libertățile” protejate de aceste dispoziții. Deși aplicarea articolului 14 nu presupune încălcarea unei sau mai multe dintre aceste dispoziții – și în această măsură este autonomă –, nu poate exista loc de aplicare a acesteia, cu excepția cazului în care faptele se referă la unul sau mai multe dintre celelalte dispoziții (a se vedea, printre multe alte autorități, Hotărârea Inze v. Austria din 28 octombrie 1987, Serie A nr. 127, p. 17, § 36). În cazul în cauză, Curtea a susținut că procedura disciplinară instituită de autoritățile spitale împotriva reclamantului nu intră sub incidența articolului 6 din Convenție. Prin urmare, art. 14 este, de asemenea, inaplicabilă. 3 și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate admisibilă, fără a se judeca în fond, plângerea reclamantului cu privire la durata procedurii penale; declara inadmisibilă restul cererii. Președintele grefierului Erik Fribergh Françoise Tulkens
Application no. 52848/99
by Ioannis PAPADOPOULOS
against Greece
The European Court of Human Rights, sitting on 29
November 2001 as a Chamber composed of
Mrs
F.
Tulkens
,
President
,
Mr
C.L.
Rozakis
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
E.
Levits
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
A.
Kovler
,
Mrs
E.
Steiner
,
judges
,
and Mr E.
Fribergh
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 20 August 1999 and registered on 23
November 1999,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Ioannis Papadopoulos, is a Greek national, who was born in 1947 and lives in Athens.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was working at the hospital “Aghios Savvas” in Athens as a nurse (νοσηλευτής). On 4 July 1996 he sought the intervention of the prosecutor at the Athens Criminal Court (Εισαγγελέας Πλημμελειοδικών), complaining about the sanitary conditions at the hospital’s operation block. His complaint was filed as being unsubstantiated.
1.
Disciplinary proceedings against the applicant
On 14 November 1996, the Council of Directors (Διοικητικό Συμβούλιο) of the hospital instituted disciplinary proceedings against the applicant for misbehaviour and referred the matter to the Special Service Council (Ειδικό Υπηρεσιακό Συμβούλιο) and also to the Disciplinary Council (Πειθαρχικό Συμβούλιο).
On 21 November 1996, the Special Service Council decided, without previously hearing the applicant, to suspend him for a year on the ground that disciplinary proceedings were pending against him. On 3 December 1996 the president of the Council of Directors confirmed the above-mentioned decision.
On 14 April 1997, the applicant challenged those decisions before the Athens Administrative Court of Appeal.
On 9 December 1997 the Special Service Council decided to prolong the applicant’s suspension. On 10 December 1997 the president of the Council of Directors confirmed that decision.
On 30 January 1998 the applicant lodged an appeal with the Athens Administrative Court of Appeal against the decisions prolonging his suspension.
On 25 September 1998 the Disciplinary Council held a hearing. The applicant raised a number of objections. On 30 September 1998 he was invited to defend himself in writing.
On 5 October 1998, during the hearing before the Administrative Court of Appeal, the applicant’s lawyer withdrew his client’s action of 14
April 1997. The applicant claims that his lawyer acted on his own initiative. On 29 October 1998 the Court discontinued the proceedings regarding this action.
On 23 December 1998 the Special Service Council decided to prolong the applicant’s suspension for one more year on the ground that the disciplinary proceedings against him were still pending. On 12 January 1999 the president of the Council of Directors confirmed the above-mentioned decision. The applicant did not appeal against those decisions.
On 16 June 1999 the Athens Administrative Court of Appeal quashed the decision of the president of the Council of Directors to suspend the applicant, on the ground that the latter had not been previously heard, and referred the case to the administration for further consideration (decision no.
1720/1999).
On 26 October 1999 Special Service Council held a meeting in order to hear the applicant. However, the latter did not appear. On 4 January 2000 the Special Service Council decided to prolong the applicant’s suspension for one more year. On 27 January 2000 the president of the Council of Directors confirmed the above-mentioned decision.
On 27 November 2000 the applicant was invited to defend himself in writing but failed to do so.
On 14 December 2000 the applicant was dismissed for insubordination and improper conduct. The applicant had been invited to attend the hearing of the Special Service Council but did not appear.
2.
Criminal proceedings against the applicant
On 16 July 1998 the applicant was arrested in
flagrante delicto
for entering without prior authorisation to the operation block of the hospital where he was working. He was placed in detention for one day.
On 17 July 1998 the Athens First Instance Criminal Court found the applicant guilty and sentenced him to six months imprisonment. The same day the applicant appealed against this decision. His appeal has suspensive effect.
The hearing is scheduled for 16 September 2002.
1.
The applicant complains under Article 3 of the Convention that he has been subjected to degrading treatment. He also complains of the conditions of his detention.
2.
The applicant complains under Article 5 of the Convention that his detention was unlawful and that there is still a risk that his right to liberty and security will be violated again.
3.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about the fairness of the disciplinary and the criminal proceedings against him.
4.
The applicant further complains under the same provision of the length of both the disciplinary and the criminal proceedings against him.
5.
The applicant alleges that his right to freedom of expression under Article 10 § 1 of the Convention was violated.
6.
The applicant lastly complains under Article 14 of the Convention that he was a victim of discriminatory treatment on behalf of the hospital authorities.
1.
The applicant complains that he has been subjected to psychological torture. He affirms that his dismissal and the way the disciplinary and the criminal proceedings against him were conducted by the competent authorities amounted to inhuman and degrading treatment. He also complains of the conditions of his detention. He invokes Article 3 of the Convention, which provides:
“No one shall be subjected to torture or to inhuman or degrading treatment or punishment.”
The Court accepts that the applicant might have felt emotional distress but considers that the circumstances complained of did not attain the threshold of inhuman or degrading treatment within the meaning of Article 3 of the Convention as established in the case-law of the Convention organs (see, among other authorities,
Labita v. Italy
[GC], no. 26772/95, §
As regards the conditions of the applicant’s detention, the Court notes that the latter has not brought this complaint before the competent domestic courts ; therefore, he has not complied with the obligation under Article
35 § 1 of the Convention to exhaust domestic remedies before applying to the Court.
It follows that this complaint must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
2.
The applicant complains that his detention was unlawful and that there is still a risk that his right to liberty and security will be violated again. He claims that he is not protected against arbitrary interference with his liberty and that the State authorities are able, at any moment, to plan his arrest. He invokes Article 5 of the Convention, which reads:
“1.
Everyone has the right to liberty and security of person. No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with a procedure prescribed by law:
....
(c)
the lawful arrest or detention of a person effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority on reasonable suspicion of having committed an offence or when it is reasonably considered necessary to prevent his committing an offence or fleeing after having done so.”
The Court finds that the applicant’s detention following his arrest was “lawful” and occurred according to a “procedure prescribed by law” as required by Article 5 § 1. As regards the applicant’s allegation that he is not protected against a future interference with his liberty, the Court recalls that it is only in exceptional circumstances that an applicant may claim to be a victim of a violation of the Convention owing to the risk of a future violation (No. 38192/97, dec. 1.7.1998, DR 94 p. 124). In the instant case, the Court notes that the applicant has not submitted any evidence in support of his allegations.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
3.
The applicant complains about the fairness of the disciplinary and the criminal proceedings against him. He also alleges that the termination of the first trial before the Administrative Court of Appeal following the unauthorised withdrawal of his lawyer was incompatible with the notion of a fair trial. He relies on Article 6 § 1 of the Convention which, insofar as relevant, provides as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations or of any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... fair hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
1.
As regards the disciplinary proceedings
The Government denied the applicability of Article 6 in the applicant’s case, observing that the proceedings before the disciplinary bodies were not directly decisive for the applicant’s civil rights and did not involve the determination of any criminal charge.
The Convention organs have constantly held that disciplinary proceedings against an employee relating to his conduct in his functions are not concerned with the determination of civil rights and obligations, since it is incontestable that the decision on dismissal rests ultimately with the employer himself (see, among other authorities, N° 8974/80, dec.
24 p. 187).
It is true that disciplinary proceedings in which the right to continue to exercise a profession is at stake give rise to "
contestations”
(disputes) over civil rights within the meaning of Article 6
§
1
(see, among other authorities, the Philis v. Greece (no. 2) judgment of 27 June 1997,
Reports
of Judgments and Decisions
1997-IV, p. 1085, § 45).
However, the Court notes that in the instant case the applicant was solely dismissed from his post in the hospital “Aghios Savvas”. It has not been established that the disciplinary sanction imposed on the applicant deprived him of his right to continue to exercise his profession in another hospital of the public sector or in a private clinic. Therefore, the Court considers that the disciplinary proceedings complained of did not give rise to a dispute over the applicant’s civil rights. Moreover, there is no doubt that the proceedings before the disciplinary bodies did not involve the determination of a criminal charge against the applicant.
It follows that this complaint is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article
35 §
3 and must be rejected in accordance with Article
35 §
4.
As regards the applicant’s complaint relating to the first set of
proceedings before the Athens Administrative Court of Appeal
Even assuming that this complaint was lodged within the six-month period provided for in Article 35 § 1 of the Convention, the Court notes that the applicant has failed to substantiate his allegations.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
2.As regards the criminal proceedings
The Court recalls that the question whether a trial is in conformity with the requirements of Article 6 § 1 must be considered on the basis of the examination of the proceedings as a whole, that is to say once they have been concluded. However, it is not impossible that a particular procedural element could be so decisive that the fairness of the proceedings could be determined at an earlier stage (No. 18892/91, dec. 3.12.1993, DR 76, p. 51).
The Court, noting that the criminal proceedings in question have not yet been completed, considers that the applicant’s submissions do not disclose any such circumstances.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
4.
The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention of the length of both the disciplinary and the criminal proceedings which were instituted against him.
1.As regards the disciplinary proceedings
The Court has held that Article 6 § 1 of the Convention did not apply to the disciplinary proceedings instituted against the applicant.
It follows that this complaint is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35
§
3 and must be rejected in accordance with Article 35
§
4.
2.As regards the criminal proceedings
The Government affirm that the length of these proceedings is not open to criticism.
The Court considers, in the light of the criteria established by its case-law on the question of “reasonable time”, and having regard to all the material in its possession, that an examination of the merits of the complaint is required.
5.
The applicant further complains that his right to freedom of expression was violated insofar as the disciplinary and criminal proceedings were instituted against him in order to discourage and punish him for complaining about the sanitary conditions at the hospital where he was working. He invokes Article 10 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“1.
Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.
2.
The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.”
As regards the disciplinary proceedings, the Court notes that at no time did the applicant rely on Article 10 of the Convention, or on arguments to the same effect based on domestic law, before the disciplinary bodies dealing with his case. Therefore, he did not draw their attention to the problem he has subsequently submitted to the Court and thus failed to exhaust domestic remedies in this respect (see, among other authorities, the Ahmet Sadik v. Greece judgment of 15 November
1996,
Reports of Judgements and Decisions
1996–V, p. 1654, §§ 31–33).
As regards the criminal proceedings, the Court notes that they are still pending in appeal. Therefore, the applicant’s complaint in this respect is premature.
It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article
35 §§
3 and
4 of the Convention.
6.
Lastly, the applicant complains that he was a victim of discriminatory treatment on behalf of the hospital authorities because he had lived and studied in Romania. He invokes Article 14 of the Convention, which reads:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
According to the Court’s case-law, Article 14 complements the other substantive provisions of the Convention and its Protocols. It has no independent existence, since it has effect solely in relation to the “rights and freedoms” safeguarded by those provisions. Although the application of Article
14 does not presuppose a breach of one or more of such provisions –and to this extent it is autonomous–, there can be no room for its application unless the facts of the case fall within the ambit of one or more of the latter (see, among many other authorities, the Inze v. Austria judgment of 28
October 1987, Series A no. 126, p. 17, § 36).
In the present case, the Court has held that the disciplinary proceedings instituted by the hospital authorities against the applicant do not fall within the ambit of Article 6 of the Convention. Therefore, Article 14 is also inapplicable.
It follows that this complaint is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35
§
3 and must be rejected in accordance with Article 35
§
4.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
admissible, without prejudging the merits, the applicant’s complaint about the length of the criminal proceedings;
Declares
inadmissible the remainder of the application.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Registrar
President