Zervakis împotriva Greciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64321/01 prezentată de Efstatios ZERVAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 29 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dl C.L Rozakis Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune al dlui E. Fribergh Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 10 august 2000 și înregistrată la 8 ianuarie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie: "Faptul că reclamantul, Efstatios Zervakis, este un cetățean grec, născut în 1958 și rezident în Melissia Attikis. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Alfantakis, avocat la Atena.

Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iunie 1993, reclamantul s-a dus la agenția domnului pentru a participa la un joc Loto și Loto sport. După ce a depus buletinele de vot pentru tragerea de mâine, el l-a informat pe domnul că dorește să joace aceleași cifre în fiecare săptămână. i-a propus să pună aceste numere în computerul agenției, pentru a evita completarea de fiecare dată de către mână a buletinelor de știri și să stea la coadă la agenție. Reclamantul a acceptat propunerea și a declarat că dorește să participe la următoarele trei trageri. El și-a reglementat participarea și a primit o copie a buletinelor de știri care erau anonime.

În iulie 1993, reclamantul a plecat în vacanță la Samos. El a fost de acord cu domnul G. că, în absența sa, acesta din urmă va continua să joace în numele reclamantului și acesta îi va plăti prețul imediat după întoarcerea din vacanță. În timpul vacanței sale, reclamantul a jucat încă aceleași numere într-o agenție din locul său de vacanță. În iulie 1993, au existat trei buletine câștigătoare, printre care și cel al reclamantului depus la Samos. Reclamantul a considerat că al doilea buletin câștigător ar fi trebuit să fie și al său, pe care domnul ar fi trebuit să-l joace la Atena, așa cum au convenit. El l-a sunat imediat pe domnul G., care l-a informat că a omis să joace. A doua zi, reclamantul s-a întors la Atena și s-a dus la agenția centrală de la Loto.

Aici, el a aflat că unul din trei buletine câștigătoare, care aducea 77 211 605 drachmes, a fost jucat la agenția domnului La 21 iulie 1993, reclamantul a depus la tribunalul de mare instanță o cerere de măsuri provizorii, pentru a-l împiedica pe domnul G. să atingă suma menționată anterior. La 24 august 1993, dl. G. și alte două persoane au depus, de asemenea, o astfel de cerere, susținând că au jucat împreună buletinul de vot câștigător. La 29 iulie 1993, reclamantul a depus plângere împotriva domnului G. și la 21 octombrie 1993 împotriva celorlalte două persoane care pretindeau că au jucat, împreună cu acesta din urmă, buletinul de știri câștigător. Reclamantul a precizat că a fost o parte civilă și a solicitat 15 000 de drahme pentru daune morale și-a rezervat dreptul de a revendica repararea prejudiciului pe care l-a suferit în fața instanțelor civile.

Procurorul din apropierea tribunalului corecțional da'ta a pus în mișcare acțiunea publică și, după încheierea procesului, a trimis dosarul în fața camerei de judecată a tribunalului corecțional da'i. Printr-o decizie nr. 2590/1994 din 24 iunie 1994, Camera de Acuzare, care a existat indicii grave și concordante de vinovăție împotriva M. și a celorlalte două persoane, le-a trimis în judecată în fața instanței de apel criminal din mai. a introdus un apel împotriva Deciziei nr. 2590/1994. Printr-o decizie nr. 358/1995 din 9 februarie 1995, camera de acuzare a instanței judecătorești de recurs a infirmat Decizia nr. 2590/1994. Reclamantul s-a ocupat atunci de casare. La 27 octombrie 1995, Curtea de Casație a primit recursul și a trimis dosarul camerei de acuzare a curții de recurs.

La 13 martie 1996, Curtea de Casație a decis din nou că inculpații nu trebuiau rejudecați. La 28 iunie 1996, Curtea de Casație a primit încă recursul reclamantului. printr-o decizie nr. 2707/1997 din 29 octombrie 1997, camera de acuzare a instanței judecătorești a confirmat Decizia nr. 2590/1994 La 25 februarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul dlui G. împotriva deciziei nr. 2707/1997. În ianuarie 2000, reclamantul s-a prezentat în fața instanței și a declarat că a fost parte civilă și a solicitat 15 000 de drahmes pentru repararea prejudiciului moral pe care îl suferise. Prin Hotărârea nr. 288/2000 din 27 ianuarie 2000, tribunalul de apel penal, în unanimitate, i-a acuzat pe inculpați.

Întrucât Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea de recurs sau de recurs împotriva unei hotărâri pronunțate de partea civilă, reclamantul a invitat procurorul să introducă un recurs împotriva hotărârii nr. 288/2000. Procurorul a informat reclamantul că termenul de introducere a recursului a expirat la 25 februarie 2000, respectiv la 30 de zile de la pronunțarea hotărârii. La 5 octombrie 1993, reclamantul a sesizat instanțele civile și a solicitat repararea prejudiciului suferit. Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre definitivă la 10 iunie 1998. Reclamantul nu precizează rezultatul acestei proceduri. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală se citesc astfel Art. 65 alin. (1) Instanța penală nu poate pronunța cu privire la constituirea unei părți civile atunci când decide că nu este cazul să se dea în judecată sau atunci când aceaceasta a fost acuzată din orice motiv.

Art. 486 alin. (2) Un apel împotriva unei hotărâri pronunțate de (...) Tribunalul de apel penal poate fi exercitat de către procuror în apropierea instanței de recurs, în cazul în care hotărârea nu este pronunțată în unanimitate (...) art. 506 Un recurs împotriva unei hotărâri judecătorești poate fi introdus (a) de către pârât, în cazul în care acesta a fost achitat pentru că a fost reținut în mod concret; (b) de către procuror în apropierea tribunalului corecțional (...) ; (c) în cazul în care executarea se datorează aplicării sau interpretării în mod expres a unei dispoziții penale sau abuzului de putere (...) și (d) în cazul în care persoana care a depus plângere a fost condamnată să plătească o despăgubire pecuniară și cheltuielile de judecată (art. 71). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o acțiune în justiție, deoarece, spre deosebire de procuror și de acuzat, partea civilă nu mai poate introduce o cerere sau să se poată pronunța împotriva unei hotărâri în culpă a pârâtului.

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că articolele 486 și 506 din Codul de procedură penală nu îi acordă, în calitate de parte civilă, dreptul de a critica durata procedurii sau lipsa motivării unei hotărâri judecătorești care, în cazul în care persoana acuzată este acuzată, nu se pronunță cu privire la plângerile părții civile. Recurentul se plânge de durata excesivă a procedurii și de faptul că nu dispune în dreptul intern de o cale de atac pentru a se plânge de această durată.

El invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 13 din convenție care se citesc astfel art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să se comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură.

De asemenea, recurentul invocă o încălcare a egalității de arme și a dreptului său la un proces echitabil, garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul se plânge de faptul că nu a putut introduce o cale de atac, fie el însuși, fie prin intermediul procurorului, împotriva hotărârii judecătorești a recursului criminal din partea lui M. Acesta susține că, în timp ce pârâtul are dreptul de a introduce un recurs împotriva unei hotărâri care îl condamnă, art. 486 alineatul (2) din Codul de procedură penală (care prevede că procurorul poate interjecta recurs împotriva unei hotărâri pronunțate numai în cazul în care hotărârea nu este pronunțată în unanimitate, cum este în speță) interzice procurorului să facă recurs împotriva unei hotărâri de judecată atunci când consideră că instanța a apreciat greșit dovezile sau pentru a proteja revendicările părților civile.

În mod similar, în timp ce pârâtul poate introduce un recurs în casație, art. 506 nu prevede o astfel de posibilitate pentru partea civilă, atunci când o hotărâre a pârâtului. Astfel, aceste articole plasează partea civilă și procurorul într-o situație de injumătățire față de pârâtul care are dreptul de a face recurs împotriva unei hotărâri care îl condamnă. În cele din urmă, reclamantul se plânge de faptul că art. 65 alineatul (1) din același cod permite instanței care emite o hotărâre de a nu se pronunța asupra cererilor părților civile. G., recursul inculpat dat . și nu se va rezuma la partea civilă și nu își motivează decizia, nerespectând astfel art. 93 alineatul (3) din Constituție și art. 6 din Convenție.

În ceea ce privește acuzația de încălcare a principiului egalității de arme, Curtea nu poate subscrie raționamentului reclamantului. Într-o procedură penală, cele două părți care se opun în instanță sunt acuzate, care încearcă să demonstreze că acuzația nu este întemeiată, iar procurorul, care reprezintă acuzația. Cel care se constituie parte civilă, în timp ce încearcă să înlăture acuzația, caută în primul rând să obțină despăgubiri pentru prejudiciul pe care îl consideră a fi suferit. Acesta participă astfel la partea civilă a acestei proceduri; prin urmare, dispozițiile articolelor 486 și 506 din Codul de procedură penală nu pot fi considerate ca aducând atingere egalității armelor într-o procedură penală între pârât și partea civilă.

În plus, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a prezentat în fața instanțelor civile revendicările sale cu privire la pretinsa prejudiciu și acestea au decis definitiv printr-o hotărâre a Curții de Casație din 10 iunie 1998 (a contrario, cererea nr. 48221/99, Berger c. Franța, c. 10.7.2001). Prin urmare, reclamantul și-a putut invoca obiecțiunile, aceleași ca și cele pe care le-a dorit să se ridice în calitate de parte civilă, până la cea mai înaltă instanță din țară. Acest lucru este valabil, de asemenea, și pentru acuzația de încălcare a dreptului la un proces echitabil din cauza lipsei motivării instanței de apel criminal. În consecință, aceste obiecții trebuie, prin urmare, respinse ca fiind în mod vădit nefondate, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului prevăzute la art. 6 alin. (1) (durata procedurii) și 13 din Convenție Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 64321/01 présentée par Efstathios ZERVAKIS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 novembre 2001 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis , P. Lorenzen , M me N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section Vu la requête susmentionnée introduite le 10 août 2000 et enregistrée le 8 janvier 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Efstathios Zervakis, est un ressortissant grec, né en 1958 et résidant à Melissia Attikis. Il est représenté devant la Cour par Me G. Alfantakis, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 15 juin 1993, le requérant se rendit à l’agence de M. G. pour participer à un jeu de Loto et Loto sportif. Après avoir déposé les bulletins pour le tirage du lendemain, il informa M. G. qu’il souhaitait jouer les mêmes chiffres toutes les semaines. M. G. lui proposa de mettre ces numéros dans l’ordinateur de l’agence, afin d’éviter de remplir chaque fois à la main les bulletins et de faire la queue à l’agence. Le requérant accepta la proposition et déclara souhaiter participer aux trois tirages suivants. Il régla sa participation et reçut une copie des bulletins qui étaient anonymes. En juillet 1993, le requérant partit en vacances, à Samos. Il se mit d’accord avec M. G. que pendant son absence, ce dernier continuerait à jouer pour le compte du requérant et celui-ci lui verserait le prix dès son retour de vacances.

Pendant ses vacances, le requérant joua encore ces mêmes chiffres dans une agence de son lieu de vacances. Au tirage du 14 juillet 1993, il y avait trois bulletins gagnants, dont celui du requérant déposé à Samos. Le requérant pensa que le deuxième bulletin gagnant devait être aussi le sien que M. G. aurait dû jouer à Athènes, comme ils avaient convenu. Il téléphona immédiatement à M. G., qui l’informa qu’il avait omis de jouer. Le lendemain, le requérant retourna à Athènes et se rendit à l’agence centrale du Loto. Là, il apprit que l’un de trois bulletins gagnants, qui rapportait 77 211 605 drachmes, était joué à l’agence de M. G. Le 21 juillet 1993, le requérant déposa auprès du tribunal de grande instance d’Athènes une demande de mesures provisoires, afin d’empêcher M. G. de toucher la somme susmentionnée.

Le 24 août 1993, M. G. et deux autres personnes déposèrent, eux aussi, une telle demande, prétendant qu’ils avaient joué ensemble le bulletin gagnant. Le 29 juillet 1993, le requérant porta plainte contre M. G. et le 21 octobre 1993 contre les deux autres personnes qui prétendaient avoir joué, avec ce dernier, le bulletin gagnant. Le requérant précisait qu’il se portait partie civile et réclamait 15 000 drachmes pour dommage moral et se réservait le droit de revendiquer la réparation du dommage qu’il avait subi devant les juridictions civiles. Le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes mit en mouvement l’action publique et, après la fin de l’instruction, il envoya le dossier devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes.

Par une décision n° 2590/1994 du 24 juin 1994, la chambre d’accusation, estimant qu’il existait des indices graves et concordants de culpabilité à l’encontre des M. G. et des deux autres personnes, les renvoya en jugement devant la cour d’appel criminelle d’Athènes. M. G. introduisit un appel contre la décision n° 2590/1994. Par une décision n° 358/1995, du 9 février 1995, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes infirma la décision n° 2590/1994. Le requérant se pourvut alors en cassation. Le 27 octobre 1995, la Cour de cassation accueillit le pourvoi et renvoya le dossier à la chambre d’accusation de la cour d’appel. Le 13 mars 1996, cette dernière décida à nouveau que les accusés ne devaient pas être renvoyés en jugement.

Le 28 juin 1996, la Cour de cassation accueillit encore le pourvoi du requérant. Par une décision n° 2707/1997 du 29 octobre 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel confirma la décision n° 2590/1994 ; elle modifia seulement la qualification criminelle de l’infraction qu’avait donné la chambre d’accusation du tribunal correctionnel en délictuelle. Le 25 février 1998, la cour de cassation rejeta le pourvoi de M. G. contre la décision n° 2707/1997. L’audience devant la cour d’appel criminelle d’Athènes eut lieu le 24 janvier 2000. Le requérant comparut devant la cour et déclara qu’il se portait partie civile et sollicita 15 0000 drachmes pour la réparation du dommage moral qu’il avait subi.

Par un arrêt n° 288/2000 du 27 janvier 2000, la cour d’appel criminelle, à l’unanimité, acquitta les accusés. L’arrêt fut mis au propre et certifié conforme le 14 avril 2000. Comme le code de procédure pénale ne prévoit la possibilité d’appel ou de pourvoi contre un arrêt d’acquittement par la partie civile, le requérant invita le procureur près la Cour de cassation d’introduire un pourvoi contre l’arrêt n° 288/2000. Le procureur informa le requérant que le délai pour l’introduction du pourvoi avait expiré le 25 février 2000, à savoir trente jours après le prononcé de l’arrêt. Le 5 octobre 1993, le requérant avait saisi les juridictions civiles et sollicitait la réparation du dommage qu’il avait subi.

La Cour de cassation rendit un arrêt définitif le 10 juin 1998. Le requérant ne précise pas le résultat de cette procédure. B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale se lisent ainsi : Article 65 § 1 « La juridiction criminelle ne peut pas statuer sur la constitution de partie civile lorsqu’elle décide qu’il n’y a pas lieu à poursuivre ou lorsqu’elle acquitte l’accusé pour quelque raison que ce soit.

» Article 486 § 2 « Un appel contre un arrêt d’acquittement de (...) la cour d’appel criminelle peut être exercé par le procureur près la cour d’appel, si l’arrêt n’est pas rendu à l’unanimité (...) » Article 506 « Un pourvoi contre un arrêt d’acquittement peut être introduit a) par l’accusé, s’il a été acquitté car repenti de manière concrète ; b) par le procureur près le tribunal correctionnel (...) ; c) si l’acquittement est dû à une application ou une interprétation erronée d’une disposition pénale ou à un abus de pouvoir (...) et d) si celui qui a porté plainte a été condamné à verser une indemnité pécuniaire et les dépens (article 71). » GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.

2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure, car contrairement au procureur et à l’accusé condamné, la partie civile ne peut pas introduire d’appel ou se pourvoir en cassation contre un arrêt d’acquittement de l’accusé. Il se plaint aussi du fait que l’arrêt d’acquittement ne s’occupe plus des demandes de la partie civile. 3. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les articles 486 et 506 du code de procédure pénale ne lui accorde pas, en tant que partie civile, le droit de critiquer la longueur de la procédure ou le défaut de motivation d’une décision judiciaire qui, en cas d’acquittement de l’accusé, ne se prononce pas sur les réclamations de la partie civile.

EN DROIT 1. Le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure et du fait qu’il ne dispose pas en droit interne d’un recours pour se plaindre de cette durée. Il allègue une violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention qui se lisent ainsi : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

» En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 2. Le requérant allègue aussi une violation de l’égalité des armes et de son droit à un procès équitable, garantis par l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant se plaint du fait qu’il n’a pas pu introduire un recours, soit lui-même soit par l’intermédiaire du procureur, contre l’arrêt de la cour d’appel criminelle d’Athènes acquittant M. G. Il soutient que, tandis que l’accusé a le droit d’introduire un appel contre une décision le condamnant, l’article 486 § 2 du code de procédure pénale (qui prévoit que le procureur peut interjeter appel contre un arrêt d’acquittement seulement si l’arrêt n’est pas rendu à l’unanimité – comme en l’espèce) interdit au procureur de faire appel contre une décision d’acquittement lorsqu’il estime que le tribunal a mal apprécié les preuves ou pour protéger les revendications des parties civiles. De même, alors que l’accusé peut introduire un pourvoi en cassation, l’article 506 ne prévoit pas une telle possibilité pour la partie civile, lorsqu’un arrêt acquitte l’accusé.

Ainsi, ces articles placent la partie civile et le procureur dans une situation d’inégalité par rapport à l’accusé qui dispose du droit de faire un recours contre une décision le condamnant. Enfin, le requérant se plaint de ce que l’article 65 § 1 du même code permet au tribunal qui rend une décision d’acquittement de ne pas statuer sur les demandes de parties civiles. En acquittant M. G., la cour d’appel criminelle d’Athènes et ne se référa nullement à la partie civile et ne motiva pas sa décision, en méconnaissant ainsi l’article 93 § 3 de la Constitution et l’article 6 de la Convention. En ce qui concerne l’allégation de violation du principe de l’égalité des armes, la Cour ne peux pas souscrire au raisonnement du requérant.

Dans une procédure pénale, les deux parties qui s’affrontent à la barre sont l’accusé, qui essaie de prouver que l’accusation n’est pas fondée, et le procureur, qui représente l’accusation. Celui qui se constitue partie civile, tout en tentant d’appuyer l’accusation, cherche avant tout d’obtenir un dédommagement pour le dommage qu’il estime avoir subi. Il participe ainsi du volet civil de cette procédure. Il s’ensuit que les dispositions des articles 486 et 506 du code de procédure pénale ne sauraient être considérés comme portant atteinte à l’égalité des armes dans une procédure pénale entre l’accusé et la partie civile. De plus, la Cour note que le requérant a porté devant les juridictions civiles ses revendications concernant le dommage allégué et celles-ci ont statué définitivement par un arrêt de la Cour de cassation du 10 juin 1998 (a contrario, requête n° 48221/99, Berger c. France, déc.

10.7.2001). Le requérant a donc pu invoquer ses griefs, les mêmes que ceux qu’il souhaitait soulever en se constituant partie civile, jusqu’à la plus haute juridiction du pays. Cette considération vaut aussi pour l’allégation de violation du droit à un procès équitable en raison du défaut de motivation de la cour d’appel criminelle. Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 (durée de la procédure) et 13 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente