Yiarenios împotriva Greciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64413/01 prezentată de Christos YIARENIOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 6 decembrie 2001 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 decembrie 2000 și înregistrată la 9 ianuarie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Christos Yiarenios, este un resortisant grec, născut în 1958 și rezident la Atena. El este reprezentat în fața Curții de către Me Konstandakis, avocat la Atena. Circumstanțele cazului La 13 februarie 1995, cinci persoane necunoscute au încercat să jefuiască o agenție a Băncii Naționale din Grecia, în Pangrati.

Poliția a găsit, de asemenea, în mașină un telefon mobil care a dezvăluit că, cu o zi înainte de tentativa de jaf, anumite apeluri erau făcute reclamantului. FT era un client al reclamantului, care era mecanic. La 9 iunie 1995, poliția l-a invitat pe reclamant să depună mărturie în raport cu apelurile făcute pe telefonul mobil al FT. și să furnizeze câteva fire de păr din părul său, astfel încât acestea să poată fi comparate cu cele găsite într-o mască folosită în timpul jafului. În urma unei analize microscopice a părului, poliția concluzionează că cele două mostre de păr aveau asemănări mari și a decis să pună în discuție reclamantul. La 22 septembrie 1998, reclamantul a primit o citație la adresa sa anterioară în fața instanței judecătorești.

El a fost suspectat de sechestrare, port ilegal de armă, și jaf armat. Cu toate acestea, întrucât între timp se mutase, a fost considerat ca persoană care nu avea un domiciliu cunoscut și judecătorul judecător a emis un mandat de arestare împotriva acestuia. Reclamantul susține că mandatul de arestare datează din septembrie 1998, poliția l-a sunat la sfârșitul lunii februarie la noua sa adresă pentru a-l informa că a făcut obiectul unui mandat de arestare. Reclamantul s-a prezentat imediat în fața instanței judecătorești, dar întrucât dosarul era deja transmis instanței judecătorești, din cauza caracterului infracțional al actelor reprovocate, reclamantul a fost privat de dreptul de a depune mărturie în fața instanței judecătorești.

Reclamantul a fost reținut provizoriu de la 1 martie 1999 până la 31 ianuarie 2000, data la care a fost eliberat condiționat. Reclamantul susține că, în timpul detenției sale, a formulat cinci cereri de eliberare condiționată, toate respinse. Totuși, acesta nu furnizează o copie a acestor decizii. La 8 aprilie 1999, poliția a adăugat la dosar, la cererea reclamantului, un certificat de laborator al poliției științifice, care punea la îndoială exactitatea rezultatelor analizei microscopice a părului. Atestatul a precizat că cele două mostre de păr au o asemănare, dar nu a fost posibil să se facă cu o certitudine absolută că acestea provin de la aceeași persoană ; numai o analiză a DNA ar fi fost suficient de fiabilă, dar laboratorul nu a avut echipamentul necesar.

Reclamantul a prezentat, de asemenea, o opinie de la un profesor de universitate care a concluzionat, de asemenea, că lipsa unor dovezi suficiente că părul provine de la aceeași persoană. Procesul a avut loc la 15 iunie 2000 în fața instanței de recurs penal din Atena. Cinci inculpați au stat înaintea ei. Curtea de apel l-a judecat pe reclamant, în unanimitate. Cu toate acestea, consideră că acesta nu are dreptul la o despăgubire pentru arestarea sa provizorie. Din hotărârea din 15 iunie 2000 reiese că reclamantul avea antecedente judiciare.

Dreptul intern relevant Codul de procedură penală conține următoarele dispoziții relevante art. 533 alineatul (2) Persoanele aflate în detenție provizorie și apoi plătite (...) au dreptul de a solicita despăgubiri (...), în cazul în care a fost stabilit în cursul procedurii în care nu au comis infracțiunea pentru care au fost deținute (...) art. 535 § 1 În cazul în care o persoană a fost reținută temporar, în mod intenționat sau ca urmare a unei abateri grave, aceaceasta este răspunzătoare pentru propria deținere (...).

Pretenția de a fi despăgubit pentru o detenție provizorie care nu este justificată poate să nu fie acceptată, dacă actul pentru care a fost făcută instrucțiunea a fost foarte necinstit sau imoral sau dacă este evident că cel care a fost reținut în mod provizoriu era dispus să comită o infracțiune.(...) GRIFS Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge de ce a fost ținut timp de unsprezece luni, în timp ce ..n ..y a avut nici un motiv plauzibil de a-și asuma răspunderea. Invocând art. 5 alin. (5) din Convenție, reclamantul se plânge de ceea ce nu a fost despăgubit pentru detenția sa provizorie. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. (c) și 5 din Convenție, orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale. dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a comite o infracțiune sau dacă există motive întemeiate de a crede că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau de a se retrage după ce aceaceasta a fost comisă Orice persoană care a fost victima unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri. Reclamantul susține că a fost reținut timp de unsprezece luni, în timp ce mai avea nici un motiv plauzibil de a fi reținut.

Singura legătură pe care ar avea-o cu cazul pe care poliția l-a examinat a fost asemănarea dintre părul său și cel ridicat într-o mască găsită departe de locul unde se afla. Asemănări pe care poliția însăși le-a pus la îndoială ulterior. În plus, poliția l-a arestat și l-a pus în detenție, deoarece l-a considerat o persoană care nu avea un domiciliu cunoscut, în timp ce adresa sa profesională era cunoscută autorităților. În plus, reclamantul se plângea că instanța de judecată penală nu i-a acordat o despăgubire în temeiul articolelor 533 și 535 din Codul de procedură penală. Curtea amintește că, pentru ca suspiciunile să fie plauzibile, în sensul articolului 5 alineatul (1), trebuie să existe fapte sau informații care să permită să se convingă un observator obiectiv că persoana în cauză poate să fi comis o infracțiune (Labita c. Italia, nr. 26772/95, § 155, CEDH 2000-).

Curtea ia notă de faptul că detenția reclamantului a făcut obiectul articolului 5 alineatul (1) litera (c) și trebuie să se verifice dacă aceasta a încălcat această dispoziție. În ceea ce privește existența unor vinovăție serioase a reclamantului, Curtea subliniază că reclamantul era reținut să fi participat la infracțiuni grave, în special la escaladarea unei bănci. Analizarea unui eșantion din părul lui de către poliția științifică, precum și apelurile telefonice de pe un telefon mobil găsite în mașina folosită pentru jaf au constituit elemente suficient de solide pentru a crede că a fost una dintre cele cinci persoane care au comis infracțiunea. În ceea ce privește riscul de noi încălcări, instanța judecătorească a acordat un mandat de arestare împotriva reclamantului, deoarece acesta din urmă nu răspundea citatului care îi fusese adresat.

Desigur, reclamantul se mutase între timp, dar autoritățile polițienești nu erau la curent. În plus, deși nu este precizat în mandatul de arestare, reclamantul avea antecedente judiciare și, în cele din urmă, în ceea ce privește durata detenției provizorii, Curtea arată în plus că cinci persoane au fost acuzate pentru aceeași infracțiune. Curtea consideră că autoritățile nu au tras nicio concluzie în mod vădit nerațional sau arbitrar cu privire la elementele aflate în posesia lor și nu există niciun motiv de îndoială că acestea le-ar permite să creadă că reclamantul a comis într-adevăr încălcarea dreptului comunitar. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 5 alineatul (5), Curtea amintește că această dispoziție presupune o încălcare a unuia dintre celelalte alineate ale articolului 5. Prin urmare, este necesar ca aceste obiecțiuni să fie respinse ca fiind vădit nefondate, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție.

Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge că nu a avut ocazia să se facă auzit cu privire la repararea detenției sale. Instanța de apel a examinat din oficiu problema responsabilității la … În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamantului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenția Declare Erik Fribergh Francoise Tulkens Grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 64413/01 présentée par Christos YIARENIOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 décembre 2001 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis , G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 décembre 2000 et enregistrée le 9 janvier 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Christos Yiarenios, est un ressortissant grec, né en 1958 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par Me A. Konstandakis, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 13 février 1995, cinq personnes inconnues tentèrent de braquer une agence de la Banque nationale de Grèce, à Pangrati. La police releva sur la voiture utilisée pour le braquage une empreinte digitale appartenant à F.T. La police trouva aussi dans la voiture un téléphone portable qui dévoila que, la veille de la tentative de braquage, certains appels étaient faits au requérant. F.T. était un client du requérant, qui était garagiste. Le 9 juin 1995, la police invita le requérant à déposer par rapport aux appels relevés sur le portable de F.T. et à fournir quelques poils de ses cheveux afin que ceux-ci puissent être comparés avec ceux trouvés dans une cagoule utilisée lors du braquage. Suite à une analyse microscopique des cheveux, la police conclut que les deux échantillons de cheveux présentaient de grandes similitudes et décida de mettre en cause le requérant.

Le 22 septembre 1998, le requérant reçut à son ancienne adresse une citation à comparaître devant le juge d’instruction. Il était soupçonné de séquestration, port illicite d’arme, et vol à main armée. Toutefois, comme il avait entre-temps déménagé, il fut considéré comme personne n’ayant pas de domicile connu et le juge d’instruction émit un mandat d’arrêt contre celui-ci. Le requérant soutient qu’alors que le mandat d’arrêt datait de septembre 1998, la police lui téléphona fin février à sa nouvelle adresse pour l’informer qu’il faisait l’objet d’un mandat d’arrêt. Le requérant se présenta immédiatement devant le juge d’instruction, mais comme le dossier était déjà transmis à la cour d’appel, en raison du caractère criminel des actes reprochés, le requérant avait été privé du droit de déposer devant le juge d’instruction.

Le requérant fut détenu provisoirement du 1er mars 1999 au 31 janvier 2000, date à laquelle il fut libéré sous condition. Le requérant prétend que, pendant sa détention, il forma cinq demandes de mise en liberté sous condition, qui furent toutes rejetées. Toutefois, il ne fournit pas copie de ces décisions. Le 8 avril 1999, la police ajouta au dossier, à la demande du requérant, une attestation du laboratoire de la police scientifique, qui mettait en doute l’exactitude des résultats de l’analyse microscopique des cheveux. L’attestation précisait que les deux échantillons des cheveux présentaient une similitude, mais il n’était pas possible d’affirmer avec une certitude absolue qu’ils provenaient de la même personne ; seule une analyse de DNA aurait été suffisamment fiable, mais le laboratoire n’avait pas l’équipement nécessaire.

Le requérant déposa également une opinion d’un professeur d’université qui concluait aussi à l’absence des preuves suffisantes que les cheveux provenaient d’une même personne. Le procès eut lieu le 15 juin 2000 devant la cour d’appel criminelle d’Athènes. Cinq prévenus comparaissaient devant elle. La cour d’appel acquitta le requérant, à l’unanimité. Toutefois, elle estima que celui-ci n’avait pas droit à une indemnité pour sa détention provisoire. Elle ne motiva pas sa décision sur ce point. Il ressort de l’arrêt du 15 juin 2000 que le requérant avait des antécédents judiciaires.

B. Le droit interne pertinent Le code de procédure pénale contient les dispositions pertinentes suivantes : Article 533 § 2 « Les personnes placées en détention provisoire puis acquittées (...) ont le droit de demander réparation (...), s’il a été établi au cours de la procédure qu’elles n’avaient pas commis l’infraction pénale pour laquelle elles avaient été détenues (...) » Article 535 § 1 « 1. L’Etat n’est nullement dans l’obligation d’indemniser une personne qui (...) a été placée en détention provisoire si celle-ci, volontairement ou à la suite d’une faute lourde, s’est rendue responsable de sa propre détention (...).

2. La prétention d’être indemnisé pour une détention provisoire qui n’est pas justifiée peut ne pas être admise, si l’acte pour lequel il y a eu instruction était très malhonnête ou immorale ou s’il ressort que celui qui a été détenu provisoirement s’apprêtait à commettre une infraction.(...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été détenu pendant onze mois alors qu’il n’y avait aucune raison plausible de soupçonner qu’il avait commis l’infraction. 2. Invoquant l’article 5 § 5 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il n’a pas été indemnisé pour sa détention provisoire. 3. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du droit à un procès équitable.

EN DROIT 1. Le requérant allègue une violation de l’article 5 §§ 1 c) et 5 de la Convention, qui se lit ainsi : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation.

» Le requérant soutient qu’il a été détenu pendant onze mois alors qu’il n’y avait aucune raison plausible de soupçonner qu’il avait commis l’infraction. Le seul lien qu’il aurait avec l’affaire que la police examinait était la similitude entre ses cheveux et ceux relevés dans une cagoule trouvée loin du lieu de l’infraction, similitude que la police elle-même a mis en doute ultérieurement. De plus, la police l’arrêta et le plaça en détention, car elle le considéra comme personne n’ayant pas de domicile connu, alors que son adresse professionnelle était connue aux autorités. Le requérant se plaint, en outre, de ce que la cour d’appel criminelle l’acquitta sans lui accorder une indemnité en vertu des articles 533 et 535 du code de procédure pénale.

La Cour rappelle que pour que des soupçons soient plausibles, au sens de l’article 5 § 1, il doit exister des faits ou renseignements propres à persuader un observateur objectif que l’individu en cause peut avoir accompli l’infraction ( Labita c. Italie , n° 26772/95, § 155, CEDH 2000-). La Cour note que la détention du requérant relevait de l’article 5 § 1 c) et il faut rechercher si elle méconnaissait cette disposition. Quant à l’existence d’indices sérieux de la culpabilité du requérant, la Cour souligne que le requérant était soupçonné d’avoir participé à des infractions graves, notamment le braquage d’une banque. L’analyse d’un échantillon de ses cheveux par la police scientifique, ainsi que les appels téléphoniques sur un portable trouvé dans la voiture utilisée pour le braquage constituaient des éléments suffisamment solides permettant de croire qu’il était l’une des cinq personnes qui avaient commis l’infraction.

Quant au risque de nouvelles infractions, le juge d’instruction a décerné un mandat d’arrêt contre le requérant, car celui-ci n’avait pas répondu à la citation à comparaître qui lui avait été adressée. Certes, le requérant avait entre-temps déménagé, mais les autorités policières n’étaient pas au courant. De plus, quoique non précisé dans le mandat d’arrêt, le requérant avait des antécédents judiciaires. Enfin, quant à la durée de la détention provisoire, la Cour relève de surcroît que cinq personnes étaient mis en cause pour la même infraction. La Cour considère que les autorités n’ont tiré aucune conclusion manifestement déraisonnable ou arbitraire des éléments en leur possession et rien ne permet de douter que ceux-ci leur permettaient de croire que le requérant avait bien commis l’infraction.

Quant au grief tiré de l’article 5 § 5, la Cour rappelle que cette disposition présuppose une violation de l’un des autres paragraphes de l’article 5. Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le requérant se plaint de n’avoir pas eu l’occasion de se faire entendre au sujet de la réparation de sa détention.

La cour d’appel a examiné d’office la question de la responsabilité de l’Etat avec celle de la culpabilité pénale et n’a pas du tout motivé sa décision refusant au requérant toute réparation. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente