Yiarenios împotriva Greciei

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64413/01 prezentate de Christos YIARENIOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 10 octombrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte C.L. Rozakis Lorenzen Vajić Levits Kovler Zagrebelsky, judecători și grefier de secțiune al Tribunalului Fribergh Având în vedere cererea menționată anterior depusă la 13 decembrie 2000, având în vedere decizia parțială din 6 decembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Christos Yiarenios, este un resortisant grec, născut în 1958 și rezident în Atena.

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Konstandakis, avocat la Atena. Circumstanțele din jurul speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 februarie 1995, cinci persoane necunoscute au încercat să jefuiască o agenție de la Banca Națională a Greciei din Pangrati, iar poliția a descoperit pe mașina folosită pentru jaf o amprentă digitală a F.T. Poliția a găsit și în mașină un telefon mobil care a dezvăluit că, cu o zi înainte de tentativa de jaf, anumite apeluri fuseseră făcute reclamantului. FT. La 9 iunie 1995, poliția l-a invitat pe reclamant să depună mărturie în raport cu apelurile făcute pe telefonul mobil al FT și să furnizeze câteva fire din părul său, astfel încât acestea să poată fi comparate cu cele descoperite într-o mască de protecție folosită în timpul jafului.

În urma unei analize microscopice a părului, poliția concluzionează că cele două probe de păr aveau asemănări mari și a decis să pună în discuție reclamantul. La 22 septembrie 1998, reclamantul a primit o citație la adresa sa anterioară în fața instanței judecătorești. El a fost suspectat de sechestrare, port ilegal de armă și jaf armat. Cu toate acestea, întrucât între timp se mutase, a fost considerat ca persoană care nu avea domiciliu cunoscut, iar judecătorul judecător a emis un mandat de arestare împotriva acestuia. Reclamantul susține că mandatul de arestare datează din septembrie 1998, poliția l-a sunat la sfârșitul lunii februarie la noua sa adresă pentru a informa pe cine a făcut obiectul unui mandat de arestare.

Reclamantul s-a prezentat imediat în fața instanței judecătorești, dar întrucât dosarul era deja transmis instanței judecătorești, din cauza caracterului criminal al actelor reproșate, recurentul a fost privat de dreptul de a depune mărturie în fața instanței judecătorești. Reclamantul a fost deținut provizoriu între 1 martie 1999 și 31 ianuarie 2000, data la care a fost eliberat sub rezerva condiției. Reclamantul susține că, în timpul detenției sale, a formulat cinci cereri de eliberare condiționată, care au fost toate respinse. Cu toate acestea, acesta nu furnizează o copie a acestor decizii. La 8 aprilie 1999, poliția a adăugat la dosar, la cererea reclamantului, un certificat de laborator al poliției științifice, care punea la îndoială exactitatea rezultatelor analizei microscopice a părului.

Atestatul a precizat că cele două mostre de păr au o asemănare, dar nu a fost posibil să se facă cu o certitudine absolută că acestea provin de la aceeași persoană ; numai o analiză a ADN-ului ar fi fost suficient de fiabilă, dar laboratorul nu a avut echipamentul necesar. Reclamantul a prezentat, de asemenea, o opinie de la un profesor universitar care a concluzionat, de asemenea, că lipsa unor dovezi suficiente pentru a afirma că părul a fost legat de o singură persoană. Procesul a avut loc la 15 iunie 2000 în fața instanței de recurs penal din Atena. Cinci inculpați au stat înaintea ei. Curtea de apel l-a judecat pe reclamant, în unanimitate. Cu toate acestea, consideră că acesta nu are dreptul la o despăgubire pentru arestarea sa provizorie.

Din hotărârea din 15 iunie 2000 reiese că reclamantul avea antecedente judiciare. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală conține următoarele dispoziții relevante art. 533 alineatul (2) Persoanele aflate în detenție provizorie și apoi plătite (...) au dreptul de a solicita despăgubiri (...), în cazul în care a fost stabilit în cursul procedurii în care nu au comis infracțiunea pentru care au fost deținute (...) art. 535 § 1 În cazul în care o persoană a fost reținută temporar, în mod intenționat sau ca urmare a unei abateri grave, aceaceasta este răspunzătoare pentru propria deținere (...).

Pretenția de a fi despăgubit pentru o detenție provizorie care nu este justificată poate să nu fie acceptată, dacă actul pentru care a fost făcută instrucțiunea a fost foarte necinstit sau imoral sau dacă este evident că cel care a fost reținut în mod provizoriu era dispus să comită o infracțiune.(...) GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Recurentul se plânge că nu a avut ocazia să se facă auzit în legătură cu repararea detenției sale.

Instanța de apel a examinat din oficiu problema responsabilității la … Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că, în fața instanței de recurs penal, avocatul reclamantului a pledat imediat după procuror, dar nu a ridicat problema despăgubirii reclamantului pentru perioada de detenție provizorie. avocat al reclamantului putea chiar să ceară cuvântul în acest sens după pronunțarea hotărârii, dar nu a făcut-o. Prin urmare, faptul că reclamantul nu a formulat o cerere de despăgubire este cauzat de inacțiunea avocatului său.

În ceea ce privește lipsa motivării hotărârii, guvernul subliniază că, deși hotărârea nu conține o motivare specifică, se face trimitere la art. 535 alineatul (1) din Codul de procedură penală. Această trimitere trebuie interpretată în combinație cu faptele cauzei și cu relațiile reclamantului cu co-inculpatul său care a fost găsit vinovat pentru infracțiuni foarte grave. Pe de altă parte, după cum reiese din deciziile camerei de judecată a Tribunalului de apel, există indicii serioase că reclamantul a comis actele care îi erau reproșate și că a contribuit prin actele sale la arestarea sa. Reclamantul susține că argumentele guvernului demonstrează o ignoranță a normelor procedurale relevante.

2 din Codul de procedură penală că existența unei decizii de soluționare este condiția necesară pentru depunerea unei cereri de despăgubire. În momentul în care avocatul reclamantului pledează, problema care trebuie soluționată era aceea a vinovăției sau a inocenței reclamantului. Or, în această etapă a procedurii, nu este permisă depunerea cererilor de despăgubire. În ceea ce privește afirmația guvernului potrivit căreia reclamantul putea face o astfel de cerere după pronunțarea hotărârii, aceasta nu corespunde realităii din două motive. : pe de o parte, ca urmare a unei decizii de soluționare, procedura se încheie pentru pârâtul care nu mai face parte din procedură și, pe de altă parte, o astfel de cerere ar fi atunci Õ obiectul, deoarece instanța a hotărât deja că nu ar trebui să fie despăgubită.

În ceea ce privește lipsa motivării, reiese din simpla lectură a hotărârii că acesta din urmă nu indică niciun element pe care Curtea s-ar fi întemeiat pentru a lua o decizie, nici că instanța s-ar fi bazat pe întregul dosar. În cele din urmă, art. 535 prevede că nu se va acorda nicio despăgubire în cazul în care se stabilește că persoana acuzată este răspunzătoare pentru propriile sale detenții în mod voluntar sau ca urmare a unei abateri grave. Or, în speță, instanța de apel penal nu este plasat pe acest teren. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție.

Nu a fost ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Françoise Tulkens Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 64413/01 présentée par Christos YIARENIOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , M. C.L. Rozakis , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M. E. Levits , M. A. Kovler , M. V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 décembre 2000, Vu la décision partielle du 6 décembre 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Christos Yiarenios, est un ressortissant grec, né en 1958 et résidant à Athènes.

Il est représenté devant la Cour par M e A. Konstandakis, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 13 février 1995, cinq personnes inconnues tentèrent de braquer une agence de la Banque nationale de Grèce à Pangrati. La police releva sur la voiture utilisée pour le braquage une empreinte digitale appartenant à F.T. La police trouva aussi dans la voiture un téléphone portable qui dévoila que, la veille de la tentative de braquage, certains appels avaient été faits au requérant. F.T. était un client du requérant, qui était garagiste. Le 9 juin 1995, la police invita le requérant à déposer par rapport aux appels relevés sur le portable de F.T.

et à fournir quelques brins de ses cheveux afin que ceux-ci puissent être comparés avec ceux découverts dans une cagoule utilisée lors du braquage. Suite à une analyse microscopique des cheveux, la police conclut que les deux échantillons de cheveux présentaient de grandes similitudes et décida de mettre en cause le requérant. Le 22 septembre 1998, le requérant reçut à son ancienne adresse une citation à comparaître devant le juge d’instruction. Il était soupçonné de séquestration, port illicite d’arme et vol à main armée. Toutefois, comme il avait entre-temps déménagé, il fut considéré comme personne n’ayant pas de domicile connu et le juge d’instruction émit un mandat d’arrêt contre celui-ci.

Le requérant soutient qu’alors que le mandat d’arrêt datait de septembre 1998, la police lui téléphona fin février à sa nouvelle adresse pour l’informer qu’il faisait l’objet d’un mandat d’arrêt. Le requérant se présenta immédiatement devant le juge d’instruction, mais comme le dossier était déjà transmis à la cour d’appel, en raison du caractère criminel des actes reprochés, le requérant avait été privé du droit de déposer devant le juge d’instruction. Le requérant fut détenu provisoirement du 1 er mars 1999 au 31 janvier 2000, date à laquelle il fut libéré sous condition. Le requérant prétend que, pendant sa détention, il forma cinq demandes de mise en liberté sous condition, qui furent toutes rejetées.

Toutefois, il ne fournit pas copie de ces décisions. Le 8 avril 1999, la police ajouta au dossier, à la demande du requérant, une attestation du laboratoire de la police scientifique, qui mettait en doute l’exactitude des résultats de l’analyse microscopique des cheveux. L’attestation précisait que les deux échantillons des cheveux présentaient une similitude, mais il n’était pas possible d’affirmer avec une certitude absolue qu’ils provenaient de la même personne ; seule une analyse d’ADN aurait été suffisamment fiable, mais le laboratoire n’avait pas l’équipement nécessaire. Le requérant déposa également une opinion d’un professeur d’université qui concluait aussi à l’absence de preuves suffisantes pour affirmer que les cheveux provenaient d’une même personne.

Le procès eut lieu le 15 juin 2000 devant la cour d’appel criminelle d’Athènes. Cinq prévenus comparaissaient devant elle. La cour d’appel acquitta le requérant, à l’unanimité. Toutefois, elle estima que celui-ci n’avait pas droit à une indemnité pour sa détention provisoire. Elle ne motiva pas sa décision sur ce point. Il ressort de l’arrêt du 15 juin 2000 que le requérant avait des antécédents judiciaires.

B. Le droit interne pertinent Le code de procédure pénale contient les dispositions pertinentes suivantes : Article 533 § 2 « Les personnes placées en détention provisoire puis acquittées (...) ont le droit de demander réparation (...), s’il a été établi au cours de la procédure qu’elles n’avaient pas commis l’infraction pénale pour laquelle elles avaient été détenues (...) » Article 535 § 1 « 1. L’Etat n’est nullement dans l’obligation d’indemniser une personne qui (...) a été placée en détention provisoire si celle-ci, volontairement ou à la suite d’une faute lourde, s’est rendue responsable de sa propre détention (...).

2. La prétention d’être indemnisé pour une détention provisoire qui n’est pas justifiée peut ne pas être admise, si l’acte pour lequel il y a eu instruction était très malhonnête ou immorale ou s’il ressort que celui qui a été détenu provisoirement s’apprêtait à commettre une infraction.(...) » GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable. EN DROIT Le requérant se plaint de n’avoir pas eu l’occasion de se faire entendre au sujet de la réparation de sa détention. La cour d’appel a examiné d’office la question de la responsabilité de l’Etat avec celle de la culpabilité pénale et n’a pas du tout motivé sa décision refusant au requérant toute réparation.

Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soutient que devant la cour d’appel criminelle, l’avocat du requérant plaida juste après le procureur, mais ne souleva pas la question de l’indemnisation du requérant pour la période de sa détention provisoire. L’avocat du requérant pouvait même demander la parole à cet effet après le prononcé de l’arrêt, mais il ne l’a pas fait. Par conséquent, le fait que le requérant n’ait pas formulé de demande d’indemnisation est dû à l’inaction de son avocat.

Quant au défaut de motivation de l’arrêt, le Gouvernement souligne que même si l’arrêt ne contient pas une motivation spécifique, il renvoie à l’article 535 § 1 du code de procédure pénale. Ce renvoi doit être interprété en combinaison avec les faits de la cause et les relations du requérant avec son co-accusé qui, lui, fut déclaré coupable pour des infractions très graves. Du reste, comme il ressort des décisions de la chambre d’accusation de la cour d’appel, il existait des indices sérieux que le requérant avait commis les actes qui lui étaient reprochés et qu’il avait contribué par ses actes à sa mise en détention. Le requérant soutient que les arguments du Gouvernement démontrent une ignorance des règles de procédure pertinentes.

Il ressort de l’article 533 § 2 du code de procédure pénale que l’existence d’une décision d’acquittement est la condition nécessaire pour le dépôt d’une demande d’indemnisation. Au moment où l’avocat du requérant plaida, la question à trancher était celle de la culpabilité ou de l’innocence du requérant. Or, à ce stade de la procédure, il n’est pas permis de déposer des demandes d’indemnisation. Quant à l’allégation du Gouvernement selon laquelle le requérant pouvait faire une telle demande après l’arrêt, elle ne correspond pas à la réalité pour deux raisons : d’une part, à la suite d’une décision d’acquittement, la procédure est terminée pour l’accusé qui ne fait plus partie à la procédure et, d’autre part, une telle demande serait alors dénuée d’objet car le tribunal a déjà jugé que l’intéressé ne devrait pas être indemnisé.

Quant au défaut de motivation, il ressort de la simple lecture de l’arrêt que celui-ci n’indique aucun élément sur lequel la cour se serait fondée pour prendre sa décision, ni que la cour se serait fondée sur l’ensemble du dossier. Enfin, l’article 535 prévoit qu’aucune indemnisation ne sera accordé s’il est établi que l’accusé s’est rendu responsable de sa propre détention volontairement ou à la suite d’une faute lourde. Or, en l’espèce, la cour d’appel criminelle ne s’est pas placée pas sur ce terrain. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente