a cererei nr. 59072/00
prezentată de Fernando GONZALEZ DORIA DURAN DE QUIROGA
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), sesizată la 4 decembrie 2001 într-o cameră compusă din
Sir
Nicolas
Bratza
,
președinte
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
J.
Makarczyk
,
Mme
V.
Strážnická
,
MM.
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
judecători
,
și de
,
grefier de secțiune
,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă la 22 aprilie 2000 și înregistrată la 18 iulie 2000,
Având în vedere decizia de inadmisibilitate din 11 aprilie 2001,
Având în vedere scrisoarea reclamantului datată 28 mai 2001, prin care solicită reinscrierea cererei pe rolul Curții,
După deliberări, pronunță decizia următoare
:
FAPT
Reclamantul, Fernando González Doria Durán de Quiroga, este cetățean spaniol, născut în 1938 și domiciliat la Almendralejo (Badajoz).
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul, avocat expert în dreptul nobiliării, a inițiat proceduri în vederea rehabilitării, pentru el și pentru rude, precum și pentru clienții lui, a unor titluri nobile.
La 8 iunie 1985, ministerul public a deschis o procedură penală împotriva reclamantului și a altor persoane pentru falsificarea unui document. Acuzatori particulari s-au alăturat apoi procedurii.
La 8 noiembrie 1985, o percheziție a avut loc la domiciliul reclamantului și în spațiile sale profesionale.
La 10 octombrie 1985, judecătorul de instrucție din Madrid a decis să plaseze reclamantul în detenție preventivă, din cauza infracțiunilor de falsificare a unui document și înșelăciune care i-au fost imputate. La 9 iunie 1985, același judecător refuzase cererea efectuată de ministerul public în acest sens.
La 13 ianuarie 1986, judecătorul a emis o ordonnață de învinuire și a confirmat detenția preventivă a reclamantului.
La 21 februarie 1986, reclamantul a cerut judecătorului de instrucție ca procedura să fie declarată nulă, din cauza nerespectării legalității în documentele confiscate în timpul percheziții la domiciliul și spațiile sale profesionale. Cererea lui a fost respinsă la 30 mai 1987. Reclamantul a apelat în fața
Audienciei Provinciale
care, printr-o decizie din 3 iunie 1988, confirma decizia atacată și respinge cererea de nulitate. Reclamantul susține că M. Serrano era unul dintre magistrații care făceau parte din camera tribunalului care respinge apelul lui.
Printr-o ordonnață din 27 ianuarie 1989, judecătorul de instrucție închide investigația, explicând motivele pentru care aceasta se extinsese atât de mult, și trimite dosarul
Audienciei Provinciale
.
Cu toate acestea, la 8 octombrie 1990, în urma intrării în vigoare a legii organice 7/1988 din 28 decembrie 1988, camera
Audienciei Provinciale
din care M. Serrano făcea parte, trimite dosarul judecătorului de instrucție pentru ca acesta să efectueze modificările procedurale prevăzute de lege.
La 27 mai 1991, judecătorul acordă atunci un termen de cinci zile părților pentru a solicita deschiderea fazei orale și a formula memorii de învinuire sau pentru a solicita desfințarea. Ministerul public solicită ca să aibă loc noi mijloace de probă, după care, el direcționează de asemenea acuzația împotriva altor persoane.
La 13 iulie 1992, reclamantul susține, în fața comisiei permanente a Consilului general al magistraturii, că termenele excesive ale procedurii îi aduc prejudicii. Și-a reînnoit plângerea la 10 decembrie 1993 și 9 iunie 1994.
La 20 mai 1996, reclamantul solicită ca anumite mijloace de probă, inclusiv o expertiză, să fie efectuate, precum și comparerea martorilor de apărare. Printr-o decizie din 20 mai 1996, camera
Audienciei Provinciale
,
din care M. Serrano făcea parte, refuză să practice anumite din mijloacele de probă propuse de reclamant. La 29 mai 1996, el se plânge de această decizie și de faptul că un asemenea refuz îl privea de posibilități de a se apăra.
În cursul dezbaterilor orale, reclamantul susține că faptele care i-au fost imputate au prescris și se plânge de durata excesivă a procedurii. Printr-o decizie din 10 martie 1997, camera
Audienciei Provinciale
,
din care M. Serrano făcea parte, observă într-adevăr că dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil nu fost strict respectat, dar estimă că o mare parte din întârzieri au fost datorită comportamentului părților. Cu toate acestea, precizează că hotărârea trebuie, dacă este cazul, să includă o referință expresă în acest sens. Cu privire la prescripția invocată, camera
Audienciei Provinciale
observă că, în măsura în care infracțiunile de falsificare și înșelăciune imputate reclamantului au un caracter continuu, termenul de trei ani la care se referă nu putea fi calculat decât de la data prezentării ultimului document în cauză.
Printr-o hotărâre din 5 mai 1997,
Audiencia Provincială
din Madrid, compusă, printre altele, din M. Serrano, condamnă reclamantul la o pedeapsă de patru
ani de închisoare și la amenzi, pentru infracțiuni continue de falsificare și înșelăciune, și la plata unor despăgubiri cu un total de 987 512 victimelor. Lui i s-a interzis de asemenea să exercite profesia de avocat pe durata pedepsei.
Audiencia Provincială
confirmă pe loc caracterul public, și nu privat, după cum pretindea reclamantul, al documentelor în cauză, în măsura în care aveau ca unicul scop să fie încorporate într-un dosar administrativ pentru a crea o aparență de legalitate și pentru a provoca prejudiciu unor terțe. Infracțiunea de falsificare era deci corect definită.
Audiencia Provincială
ține cont, pentru a concluziona condamnarea reclamantului, a rapoartelor de expertiză emise de
Diputaciunea permanentă a Măririi
Spaniei, precum și a altor expertize, concluzionând la caracterul fals al certificatelor și al arborilor genealogici furnizați de reclamant pentru a obține rehabilitarea titlurilor în cauză, de mărturile preoților din diverse biserici și parohii, cărora li s-au atribuit aceste documente și în care reclamantul falsificase semnătura și ștampilele apuse, de mărturile unor clienți ai reclamantului care cereau titlurile litigioase, de documente găsite în timpul percheziți la domiciliul și spațiile profesionale ale reclamantului, etc.
Pentru a aprecia comiterea unei infracțiuni continue,
Audiencia Provincială
constată existența unui plan și a unui singur scop, omogenitatea
modus operandi
, identitatea subiectului activ și faptul că acțiunile diferite au avut loc într-un același context temporar, sau într-un context apropiat care nu le face independente. Astfel, reclamantul, între 1980 și 1985, încearcă să rehabiliteze titlurile nobile în cauză și, în acest scop, creează documente false
cum ar fi certificate de „
merits
" atribuite preoților, fals arbori genealogici, certificate de căsătorie și altele.
Cu privire la durata procedurii,
Audiencia Provincială
estimă că aceasta a suferit întârzieri, dar că acestea nu au adus atingere dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Se referă la compensația care ar avea loc la fixarea pedepsei în lumina faptelor cauzei, ținând cont de răul pe care pedeapsa îl aduce celui condamnat și răul pe care acesta din urmă l-a cauzat, precum și alți factori cum ar fi faptul de a fi penitent moral și capacitatea de a mai comite aceste infracțiuni.
La 27 mai 1997, reclamantul se recurge la Instanța Supremă.
Printr-o hotărâre din 4 decembrie 1998, Instanța Supremă respinge recursul. Cu privire la grievul reclamantului derivat din lipsa ștampilei, numerotării și semnării fiecărei pagini din documentele confiscate în cursul percheziți care au avut loc la domiciliul și spațiile profesionale ale lui, Instanța se referă la respectarea absolută a legalității în percheziți, după cum reclamantul o recunoaște, efectuate în prezența grefierului și a altor funcționari ai tribunalului, martorilor și judecătorului, și consideră că defectul material invocate nu ar putea duce la concluzia nulității solicitate de reclamant, deoarece un asemenea defect nu l-a plasat în nici un fel în situație de imposibilitate de a se apăra.
Cu privire la durata procedurii, Instanța Supremă observă că termenul fusese, desigur, excesiv, dar că era datorat complexității investigației și comportamentului acuzaților, și observă că această problemă nu putea fi rezolvată decât printr-o cerere de grație sau printr-o reclamație pentru daunelor pentru funcționare deficitară a justiției.
Cât privește alte motive invocate de reclamant, Instanța Supremă face sărărănci cu argumentele tribunalului
de mai jos
. Îi respinge de altfel, ca ieșind din cadrul procesului, considerațiile reclamantului privind evoluția istorică a titlurilor nobile și considerația lor de către Constituție.
La 2 ianuarie 1999, reclamantul sesizează Tribunalul Constituțional cu o cerere de
amparo
.
Printr-o decizie din 13 octombrie 1999, notificată la 7 noiembrie 1999, Tribunalul Constituțional respinge cererea ca fiind lipsită de temei constituțional.
Tribunalul Constituțional estimă că
Audiencia Provincială
declarase inadmisibile anumite mijloace de apărare pe baza unei decizii motivate și rezonabile, referindu-se într-adevăr la lipsa conexiunii între probele propuse și faptul pe care ar fi trebuit să-l dovedească, la faptul că nu erau necesare deoarece caracterul fals al documentelor putea fi dovedit prin alte mijloace, și la întârzierile pe care administrarea unor mijloace de probă atât de complexe ar fi putut să le determine în procedură, și concluzionează că reclamantul nu fusese privat de dreptul lui de a se apăra.
Cu privire la grievul derivat din durata procedurii, Tribunalul Constituțional se referă la complexitatea cauzei, dat fiind numărul și caracteristicile documentelor examinate, și la comportamentul reclamantului, luat în considerare de jurisdicții, care ar fi prelungit procedura prin intermediul cererilor de administrare a anumitor probe.
Cu privire la grievul derivat din principiul legalității, Tribunalul Constituțional observă că interpretarea caracterului public al documentelor în cauză cădea sub jurisdicția instanțelor interne, că nu era arbitrară, și că această considerație era independentă de principiul nediscriminării din motiv de naștere, invocat de reclamant și consacrat de Constituție.
La 15 decembrie 2000, reclamantul beneficiază de o măsură de grație care reduce pedeapsa de privare de libertate de patru ani infligată lui, la jumătatea pedepsei care i-a mai rămas de ispășit, sub condiția de a nu mai comite infracțiuni în mod deliberat în acest interval.
1.
Invocând art. 6 §§ 1, 2 și 3 b) din Convenție, reclamantul se plânge
:
a)
că a fost condamnat în absența unor probe suficiente pentru a concluziona vinovăția lui și, dimpotrivă, a fost privat de posibilitatea de a se apăra, în măsura în care mijloacele de probă pe care le propusese el însuși fuseseră declarate inadmisibile de
Audiencia Provincială.
Reclamantul se referă la lipsa presupusă a verificării registrelor și la declarații contradictorii ale anumitor martori.
b)
că nu a beneficiat de un tribunal independent și imparțial, din faptul că unul din judecători care făceau parte din tribunalul de fond intervenit deja în faza investigației.
c)
la durata procedurii penale deschise împotriva lui, în măsura în care trei ani au trecut între.
2.
Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru o infracțiune de falsificare a unui document, în timp ce documentele în cauză aveau un caracter privat și nu aveau
animus iniuriandi
, elemente necesare pentru a constitui infracțiunea în cauză. Adaugă că, în măsura în care nici o religie nu are caracter statal în Spania, documentele și certificatele emise de biserici și parohii nu pot fi considerate publice.
3.
Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că percheziți la domiciliul lui și în spațiile profesionale nu au fost conforme cu legea, în măsura în care documentele confiscate nu au fost ștampilate, numerotate și semnate pe fiecare pagină.
1.
Printr-o decizie din 11 aprilie 2001, Curtea a declarat petiția inadmisibilă pentru întârziere. Cu toate acestea, pe baza unor elemente noi furnizate de reclamant la 28 mai 2001, care demonstrau că el sesizase Curtea în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 din Convenție, și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea decide în mod excepțional să redeschidă examinarea cererei.
2.
Reclamantul se plânge de o atingere a dreptului lui la un proces echitabil într-un termen rezonabil, a principiului prezumției de nevinovăție și a drepturilor apărării lui. Invocă art. 6 §§1, 2 și 3 b) din Convenție, ale căror părți relevante se citesc după cum urmează
:
„
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra otemeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei. (...)
2.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este presupusă nevinovată până când vinovăția lui a fost legal stabilită.
3.
Orice inculpat are dreptul în special la
:
(...)
b)
de a dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării lui
(...)
"
a)
În măsura în care reclamantul se plânge că a fost condamnat în absența unor probe care să concludă vinovăția lui și a fost privat de posibilitatea de a se apăra, Curtea estimă că grievurile reclamantului trebuie examinate sub unghiul regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 din Convenție, ținând cont și de cerințele paragrafelor 2 și 3 ale acestui articol. Ea reamintește că prezumția de nevinovăție pe care o consacră §2 și diversele drepturi pe care §3 le enumeră în termeni neexhaustivi, constituie elemente, printre altele, ale noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, în special, hotărârile Deweer c.
Belgia din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli c.
Elveția din 25
martie 1983, seria A nr.
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
Franța din 10
februarie 1995, seria A nr.
308, p.
16, § 35, Pullar c.
Regatul Unit din 10
iunie 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997,
Recueil
1997-II, p.
464, § 30 ), și că garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, asigurat pe plan general, de §1. Din acest motiv, estimă că este potrivit să examineze grievurile reclamantului sub unghiul celor două texte combinate.
Curtea reamintește că problema privind modul în care procedura s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, după cum sunt enunțate la art. 6 § 1 din Convenție, trebuie soluționată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în ansamblul ei. Curtea face trimitere în acest sens la jurisprudența constantă a organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo c.
Spania din 6
decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). De altfel, nu intră în competența Curții să-și substituie propria apreciere a faptelor și probelor aceleia din instanțele interne, sarcina ei fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate în mod care să garanteze un proces echitabil (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârile Edwards c.
Regatul Unit din 16
decembrie 1992, seria A nr.
247-B, pp. 34 și 35, §
34, și Mantovanelli c.
Franța din 18
martie 1997,
Recueil
1997-II, pp.
436-437, §
34). De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, chestiune care cade deci, în primul rând, sub dreptul intern și jurisdicțiile naționale (a se vedea hotărârile Schenk c.
Elveția din 12
iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și
García Ruiz c. Spania
[MC], nr. 30544/96, §
Reclamantul estimează că a fost condamnat, în absența unor probe demonstrând vinovăția lui, și că a fost privat de posibilitatea de a administra anumite probe care ar fi furnizat informații importante.
Curtea observă că jurisdicțiile spaniole au declarat reclamantul vinovat pentru faptele care i-au fost reproșate, estimând că falsificase documente pentru a obține rehabilitarea anumitor titluri nobile, și considerând că aceste documente aveau caracter public din cauza scopului lor de a fi încorporate într-un dosar administrativ pentru a crea o aparență de legalitate și pentru a provoca prejudiciu unor terțe.
Pentru a concluziona condamnarea reclamantului, Curtea observă că, au fost luate în considerare probe cum ar fi rapoarte de expertiză care concluzioneaza că documentele și arborii genealogici furnizați de reclamant au caracter fals, precum și mărturile preoților cărora li s-au atribuit aceste documente și ale căror semnături și ștampile apuse fusesera falsificate, mărturile unor clienți ai reclamantului care cereau să le fie rehabilitate titlurile litigioase, documente găsite în cursul percheziți la domiciliul și spațiile profesionale ale reclamantului, etc.
Curtea observă că Tribunalul Constituțional s-a referit la inadmisibilitatea anumitor mijloace de apărare decretate de
Audiencia Provincială
pe baza unei decizii motivate și rezonabile, din cauza lipsei conexiunii între probele propuse și faptul pe care intenționau să-l dovedească, caracterului lor non-necesare și pentru a evita mai departe întârzieri inutile în procedură, având în vedere că reclamantul nu fusese privat de dreptul lui de a se apăra.
Curtea reamintește în acest sens că aprecierea probei cade, în primul rând și în mod prioritar, sub responsabilitatea jurisdicției de judecată. Ea estimează, ținând cont de ceea ce precede, că convingerea organelor judiciare cu privire la vinovăția reclamantului era bazată pe elemente de probă a acuzării prezentate la ședință, din care au dedus vinovăția. Aceste elemente de probă au fost prezentate, de altfel, în respectul drepturilor fundamentale și al garanțiilor de procedură legale și constituționale – egalitate, apropiere, publicitate și contradicție.
Curtea constată, în special, că Instanța Supremă s-a pronunțat, la etapa recursului, asupra probelor examinate de
Audiencia Provincială,
printr-o hotărâre pe larg motivată. Curtea nu este competentă să meargă dincolo de această constatare, nici să reexamineze probele nici să revizuiască sau să înlocuiască organele judiciare interne în interpretarea elementelor de probă pe care condamnarea s-a bazat. Curtea nu observă nici o încălcare a drepturilor apărării reclamantului imputabilă jurisdicțiilor interesate, reclamantul având beneficii o procedură contradictorie. Faptul că a fost condamnat la sfârșitul acestei proceduri, nu ar putea fi suficient pentru a concluziona la o încălcare a dispozițiilor Convenției invocate de el.
Curtea reamintește că nu-i aparține să-și substituie jurisdicțiile interne. Este în principal responsabilitatea autorităților naționale, și în special a curților și tribunalelor, să interpreteze faptele și legislația internă (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârile Bulut c.
Austria din 22
februarie 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Spania din 19 decembrie 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, și Edificaciones March Gallego S.A. din 19 februarie 1998,
Recueil
1998-I, p.
290, § 33), și nu-și va substitui propria apreciere a faptelor și dreptului celei a lor în absența arbitrarului (a se vedea, printre altele, hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, §
31). Este, în principiu, responsabilitatea jurisdicțiilor interne de a veghea la aceasta în desfășurarea propriilor lor proceduri.
La lumina principiilor dezvoltate de jurisprudența organelor Convenției, Curtea estimă că nimic în dosar nu permite detectarea unei aparențe de încălcare de către jurisdicțiile spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 din Convenție.
Ținând cont de ceea ce precede, Curtea estimă că petiția este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
b)
Cu privire la grievul derivat din absența tribunalului independent și imparțial, Curtea constată că reclamantul omisese, în cadrul procedurii în fața Tribunalului Constituțional, să ridice în mod expres sau chiar în substanță grievul pe care îl prezintă Curții și nu satisfăcuse deci condiția de epuizare a căilor de atac interne, stabilită de articolul
35
§
1 din Convenție. Urmează că acest griev trebuie respins în aplicarea articolului
35
§
4.
c)
Cu privire la grievul derivat din durata procedurii, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității lui și judecă necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât, în conformitate cu articolul
54
§
3
b) din regulamentul ei.
3.
Reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru o infracțiune de falsificare a unui document în timp ce documentele în cauză aveau caracter privat și nu aveau
animus iniuriandi
, elemente necesare pentru a constitui infracțiunea în cauză. Invocă art. 7 din Convenție, a cărei parte relevantă este redactată după cum urmează
:
„
1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional.
"
Curtea observă că cauza prezentă fusese examinată în cadrul unei proceduri contradictorii de organe judiciare, care fondaseră în drept deciziile lor. Constată că reclamantul se limitează la a-și arăta dezacordul cu caracterul public al documentelor litigioase deoarece, dacă ar fi fost considerate private, infracțiunea de falsificare nu ar putea fi conformată. Cu toate acestea, Curtea estimează că tribunalele interne și-au rendat deciziile pe baza legislației în vigoare și consideră, în această privință, că nu apare că ar fi manifestat arbitrariu în interpretarea caracterului public al documentelor în cauză, nici în aprecierea existenței unui prejudiciu pentru terțe, elemente, conform legislației penale spaniole, necesare pentru a constitui infracțiunea de falsificare a unui document. Faptul că reclamantul fusese condamnat pentru o asemenea infracțiune la sfârșitul unei proceduri cum este aceasta, nu suficient în sine pentru a concluziona la o încălcare a dispozității invocate a Convenției. Nimic în dosar nu permite într-adevăr detectarea unei vreo aparențe de încălcare de către jurisdicțiile spaniole a dreptului recunoscut la art. 7 din Convenție.
4.
Reclamantul se plânge de faptul că percheziți la domiciliul lui și în spațiile profesionale nu au fost conforme cu legea și invocă art. 8 din Convenție, a cărei parte relevantă dispune după cum urmează
:
„
1.
Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiare, al domiciliului și corespondenței sale. (...)
"
Curtea observă în primul rând că reclamantul nu s-a plâns în nici un fel, în fața Tribunalului Constituțional, de o vreo încălcare a dreptului lui la viața privată, domiciliu și corespondență, în felul că nu epuizase căile de atac interne cum cere art. 35 din Convenție. A ridicat desigur acest griev, în fața Instanței Supreme în cadrul recursului lui în casație, insistând asupra faptului că anumite pagini din documentele confiscate nu fuseseră ștampilate, numerotate și semnate de cancelaria tribunalului de instrucție, ceea ce l-ar fi privat de dreptul lui de a se apăra. Curtea observă că Instanța Supremă se referise la respectarea absolută a legalității în percheziți, efectuate în prezența grefierului și a altor funcționari ai tribunalului, martorilor și judecătorului, și concluzionează că defectul material invocat nu plasase cu nici un fel pe reclamant în situație de imposibilitate de a se apăra. Chiar presupunând că grievul ar putea fi examinat sub unghiul articolului 6 din Convenție, Curtea estimează că reclamantul nu demonstrat cum aceste nereguli procedurale comise ar fi adus atingere dreptului lui la o protecție jurisdicțională efectivă de către jurisdicții. Urmează că acest griev trebuie respins ca evident neîntemeiată, în aplicarea articolului
35
§§
3 și
4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Decide
, ținând cont de circumstanțele excepționale ale cauzei, redeschiderea examinării cererei
;
Amână
examinarea grievului reclamantului privind durata procedurii
;
Declară
petiția inadmisibilă pentru rest.
Michael
O'Boyle
Nicolas
Bratza
Grefier
Președinte
de la requête n° 59072/00
présentée par Fernando GONZALEZ DORIA DURAN DE QUIROGA
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 décembre 2001 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
J.
Makarczyk
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et
de
oyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 avril 2000 et enregistrée le 18 juillet 2000,
Vu la décision d’irrecevabilité du 11 avril 2001,
Vu la lettre du requérant datée du 28 mai 2001, par laquelle il sollicite la réinscription de la requête au rôle de la Cour,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
FAIT
Le requérant, Fernando González Doria Durán de Quiroga, est un ressortissant espagnol, né en 1938 et résidant à Almendralejo (Badajoz).
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, avocat expert en droit nobiliaire, entama des procédures tendant à voir réhabiliter, pour lui-même et pour des parents, ainsi que pour ses clients, des titres nobiliaires.
Le 8 juin 1985, le ministère public diligenta une procédure pénale à l’encontre du requérant et d’autres personnes pour faux en écriture. Des accusateurs particuliers se joignirent ensuite à la procédure.
Le 8 novembre 1985, une perquisition eut lieu au domicile du requérant et dans ses locaux professionnels.
Le 10 octobre 1985, le juge d’instruction de Madrid décida de placer le requérant en prison provisoire, en raison des délits de faux en écriture et escroquerie qui lui étaient imputés. Le 9 juin 1985, ce même juge avait toutefois refusé la demande effectuée par le ministère public en ce sens.
Le 13 janvier 1986, le juge rendit une ordonnance d’inculpation et confirma la prison provisoire du requérant.
Le 21 février 1986, le requérant demanda au juge d’instruction que la procédure fût déclarée nulle, en raison du non-respect de la légalité dans les documents saisis lors des perquisitions à son domicile et dans ses locaux professionnels. Sa demande fut rejetée en date du 30 mai 1987. Le requérant fit appel, devant l’
Audiencia Provincial
qui, par une décision du 3 juin 1988, confirma la décision attaquée et rejeta la demande en nullité. Le requérant fait valoir que M. Serrano était l’un des magistrats qui faisaient partie de la chambre du tribunal qui rejeta son appel.
Par une ordonnance du 27 janvier 1989, le juge d’instruction clôtura l’instruction, expliquant les raisons pour lesquelles cette dernière s’était autant étendue, et remit le dossier à l’
Audiencia Provincial
.
Toutefois, le 8 octobre 1990, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi organique 7/1988 du 28 décembre 1988, la chambre de l
’Audiencia Provincial
dont M. Serrano faisait partie, renvoya le dossier au juge d’instruction pour qu’il procédât aux modifications procédurales prévues par la loi.
Le 27 mai 1991, le juge accorda alors un délai de cinq jours aux parties pour qu’elles demandent l’ouverture de la phase orale et formulent des mémoires en accusation ou demandent le non-lieu. Le ministère public sollicita que de nouveaux moyens de preuve eussent lieu, à la suite desquels, il dirigea aussi l’accusation contre d’autres personnes.
Le 13 juillet 1992, le requérant fit valoir, devant la commission permanente du Conseil général de la magistrature, que les délais excessifs de la procédure lui portaient préjudice. Il réitéra sa plainte les 10 décembre 1993 et 9 juin 1994.
Le 20 mai 1996, le requérant sollicita que certains moyens de preuve, dont une expertise, fussent effectués, ainsi que la comparution des témoins à décharge. Par une décision du 20 mai 1996, la chambre de l
’Audiencia Provincial
,
dont M. Serrano faisait partie, refusa de pratiquer certains des moyens de preuve proposés par le requérant. Le 29 mai 1996, il se plaignit de cette décision et du fait qu’un tel refus le privait de ses possibilités de se défendre.
Lors des débats oraux, le requérant fit valoir que les faits qui lui étaient imputés étaient prescrits, et se plaignit de la durée excessive de la procédure. Par une décision du 10 mars 1997, la chambre de l’
Audiencia Provincial
,
dont M. Serrano faisait partie, nota effectivement que le droit à un procès équitable dans un délai raisonnable n’avait pas été strictement respecté, mais estima qu’une bonne partie des retards était due au comportement des parties. Elle précisa toutefois que l’arrêt devrait, le cas échéant, inclure une référence expresse à cet égard. Concernant la prescription alléguée, l’
Audiencia Provincial
nota que, dans la mesure où les délits de faux et d’escroquerie imputés au requérant avaient un caractère continu, le délai de trois ans auquel il faisait référence ne pouvait être calculé qu’à partir de la date de présentation du dernier des documents en cause.
Par un arrêt du 5 mai 1997, l
’Audiencia Provincial
de Madrid, composée, entre autres, de M. Serrano, condamna le requérant à une peine de quatre
ans d’emprisonnement et à des amendes, pour délits continus de faux en écriture et escroquerie, et à verser des indemnisations d’un montant total de 987 512 aux victimes. Il fut aussi interdit d’exercer sa profession d’avocat pendant la durée de la peine.
L’
Audiencia Provincial
confirma d’emblée le caractère public, et non privé, comme le requérant le prétendait, des documents en cause, dans la mesure où ils avaient pour unique finalité d’être incorporés à un dossier administratif afin de créer une apparence de légalité et provoquer un préjudice à des tiers. Le délit de faux en écriture était donc correctement défini. L’
Audiencia Provincial
prit en compte, pour conclure à la condamnation du requérant, les rapports d’expertise émis par la
Diputación permanente de la Grandeza
d’Espagne, ainsi que d’autres expertises, concluant au caractère faux des certificats et des arbres généalogiques fournis par le requérant afin d’obtenir la réhabilitation des titres en cause, des témoignages des prêtres des diverses églises et paroisses, auxquels on attribua ces documents, et dans lesquels le requérant avait falsifié la signature et les tampons apposés, des témoignages de certains des clients du requérant qui avaient réclamé les titres litigieux, des documents trouvés lors des perquisitions qui eurent lieu au domicile et dans les locaux professionnels du requérant, etc.
Pour apprécier la commission d’un délit continu, l
’Audiencia Provincial
constata l’existence d’un plan et d’un seul propos, l’homogénéité du
modus operandi
, l’identité du sujet actif, et le fait que les différentes actions ont eu lieu dans un même contexte temporaire, ou dans un contexte proche qui ne rend pas indépendantes ces actions. Ainsi, le requérant, entre 1980 et 1985, tenta de réhabiliter les titres nobiliaires en cause et, à cette fin, créa de faux documents
tels que certificats de «
mérites
» attribués à des prêtres, de faux arbres généalogiques, des certificats de mariage, et autres.
Concernant la durée de la procédure, l’
Audiencia Provincial
estima que cette dernière avait fait l’objet de retards, mais qu’ils n’avaient pas porté atteinte au droit à un procès équitable dans un délai raisonnable. Elle se référa à la compensation qui aurait lieu lors de la fixation de la peine aux faits de la cause, tenant compte du mal que la peine inflige au condamné et la mal que se dernier a causé, ainsi que d’autres facteurs comme le fait d’être repenti moralement et la capacité de commettre à nouveau ces délits.
Le 27 mai 1997, le requérant se pourvut en cassation.
Par un arrêt du 4 décembre 1998, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi. Pour ce qui est du grief du requérant tiré du défaut de timbre, numérotation et signature de chacune des pages des documents saisis lors des perquisitions qui eurent lieu à son domicile et dans ses locaux professionnels, le Tribunal se référa au respect absolu de la légalité dans les perquisitions, comme le requérant le reconnaît, effectuées en présence du greffier et d’autres fonctionnaires du tribunal, des témoins et du juge, et considéra que le défaut matériel allégué ne saurait faire conclure à la nullité demandée par le requérant, puisqu’un tel défaut ne l’a aucunement placé dans une situation d’impossibilité de se défendre.
Pour ce qui est da la durée de la procédure, le Tribunal suprême observa que le délai avait été, certes, excessif, mais qu’il était dû à la complexité de l’instruction et au comportement des accusés, et notait que cette question ne pouvait être tranchée qu’à travers une demande de grâce ou au moyen d’une réclamation d’indemnisation pour mauvais fonctionnement de la justice.
Quant aux autres motifs invoqués par le requérant, le Tribunal suprême fit siens les arguments du tribunal
a quo
. Il écarta par ailleurs, comme sortant du cadre du procès, les considérations du requérant relatives à l’évolution historique des titres nobiliaires et à sa considération par la Constitution.
Le 2 janvier 1999, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
.
Par une décision du 13 octobre 1999, notifiée le 7 novembre 1999, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours comme étant dépourvu de fondement constitutionnel.
Tribunal constitutionnel estima que l’
Audiencia Provincial
avait déclaré irrecevables certains moyens de preuve à décharge sur la base d’une décision motivée et raisonnable, se référant en effet à l’absence de connexion entre les preuves proposées et le fait qu’elles prétendaient prouver, au fait qu’elles n’étaient pas nécessaires puisque le caractère faux des documents pouvait être prouvé par d’autres moyens, et aux retards que l’administration de moyens de preuve si complexes pouvait entraîner dans la procédure, et conclut que le requérant ne s’était pas vu privé de son droit de se défendre.
Pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, le Tribunal constitutionnel se référa à la complexité de la cause, étant donné le nombre et les caractéristiques des documents examinés, et au comportement du requérant, pris en compte par les juridictions, qui aurait allongé la procédure au moyen des demandes d’administration de certaines preuves.
Concernant le grief tiré du principe de légalité, le Tribunal constitutionnel nota que l’interprétation du caractère public des documents en cause relevait des juridictions internes, qu’elle n’était pas arbitraire, et que cette considération était indépendante du principe de non-discrimination pour raison de naissance, allégué par le requérant et consacré par la Constitution.
Le 15 décembre 2000, le requérant bénéficia d’une mesure de grâce qui réduisit la peine de privation de liberté de quatre ans qui lui avait été infligée, à la moitié de la peine qui lui restait à accomplir, sous condition de ne plus commettre de délit de façon intentionnelle pendant ce laps de temps.
1.
Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 b) de la Convention, le requérant se plaint
:
a)
de ce qu’il a été condamné en l’absence de preuves suffisantes pour conclure à sa culpabilité et a, par contre, été privé de la possibilité de se défendre, dans la mesure où les moyens de preuve qu’il avait lui-même proposés furent déclarés irrecevables par l’
Audiencia Provincial.
Le requérant se réfère à l’absence alléguée de vérification des livres et aux déclarations contradictoires de certains témoins.
b)
qu’il n’a pas eu droit à un tribunal indépendant et impartial, du fait que l’un des juges faisant partie du tribunal de fond était déjà intervenu lors de la phase d’instruction.
c)
de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre, dans la mesure où trois ans s’écoulèrent entre.
2.
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint qu’il a été condamné pour un délit de faux en écriture, alors que les documents en cause avaient un caractère privé et n’avaient pas d’
animus iniuriandi
, éléments nécessaires pour constituer le délit en cause. Il ajoute que, dans la mesure où aucune religion n’a le caractère d’étatique en Espagne, les documents et certificats issus des églises et paroisses ne peuvent pas être considérés comme publics.
3.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint du fait que les perquisitions à son domicile et dans ses locaux professionnels ne furent pas conformes à la loi, dans la mesure où les documents saisis ne furent pas tamponnés, numérotés et signés à chaque page.
1.
Par une décision du 11 avril 2001, la Cour a déclaré la requête irrecevable pour tardiveté. Toutefois, sur la base de nouveaux éléments fournis par le requérant le 28 mai 2001, qui démontraient qu’il avait saisi la Cour dans le délai de six mois prévu par l’article 35 de la Convention, et vu les circonstances de l’espèce, la Cour décide exceptionnellement de rouvrir l’examen de la requête.
2.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable dans un délai raisonnable, au principe de la présomption d’innocence et à ses droits de la défense. Il invoque l’article 6 §§1, 2 et 3 b) de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
(...)
»
a)
Dans la mesure où le requérant se plaint d’avoir été condamné en l’absence de preuves concluant à sa culpabilité, et a été privé de la possibilité de se défendre, la Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences des paragraphes 2 et 3 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que le paragraphe 2 consacre, et les divers droits que le paragraphe 3 énumère en des termes non exhaustifs, constituent des éléments, parmi d’autres, de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c.
Suisse du 25
mars 1983, série A n°
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
France du 10
février 1995, série A n°
308, p.
16, § 35, Pullar c.
Royaume-Uni du 10
juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p.
464, § 30 ), et que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable, assuré sur le plan général, par le paragraphe 1. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des deux textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Edwards c.
Royaume-Uni du 16
décembre 1992, série A n°
247-B, pp. 34 et 35, §
34, et Mantovanelli c.
France du 18
mars 1997,
Recueil
1997-II, pp.
436-437, §
34). Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts Schenk c.
Suisse du 12
juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46, et
García Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, §
Le requérant estime qu’il a été condamné, en l’absence de preuves démontrant sa culpabilité, et qu’il a été privé de la possibilité d’administrer certaines preuves qui auraient fourni des informations importantes.
La Cour relève que les juridictions espagnoles ont déclaré le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés, estimant qu’il avait falsifié des documents afin d’obtenir la réhabilitation de certains titres nobiliaires, et considérant que ces documents avaient un caractère public en raison de leur finalité d’être incorporés à un dossier administratif afin de créer une apparence de légalité et provoquer un préjudice à des tiers.
Pour conclure à la condamnation du requérant, la Cour note que, furent pris en compte des preuves telles que des rapports d’expertise qui conclurent au caractère faux des certificats et des arbres généalogiques fournis par le requérant, ainsi que des témoignages des prêtres auxquels on attribua ces documents et dont les signatures et les tampons apposés avaient été falsifiés, des témoignages de certains des clients du requérant qui avaient réclamé de se voir réhabiliter les titres litigieux, des documents trouvés lors des perquisitions qui eurent lieu au domicile et dans les locaux professionnels du requérant, etc.
La Cour note que le Tribunal constitutionnel s’est référé à l’irrecevabilité de certains moyens de preuve à décharge décrétée par l’
Audiencia Provincial
sur la base d’une décision motivée et raisonnable, en raison de l’absence de connexion entre les preuves proposées et le fait qu’elles prétendaient prouver, de leur caractère non nécessaire, et afin d’éviter encore de retards inutiles dans la procédure, étant donné que le requérant ne s’était pas vu privé de son droit de se défendre.
La Cour rappelle à cet égard que l’appréciation de la preuve ressort, en premier lieu et de façon prioritaire, de la responsabilité de la juridiction de jugement. Elle estime, au vu de ce qui précède, que la conviction des organes judiciaires sur la culpabilité du requérant était fondée sur les éléments de preuve à charge produits à l’audience, et dont ils ont déduit la culpabilité. Ces éléments de preuve ont été produits, en plus, dans le respect des droits fondamentaux et des garanties de procédure légales et constitutionnelles – égalité, proximité, publicité et contradiction.
La Cour constate, en particulier, que le Tribunal suprême s’est prononcé, au stade de la cassation, sur les preuves examinées par l’
Audiencia Provincial,
par
un arrêt amplement motivé. La Cour n’est pas compétente pour aller au-delà de cette constatation, ni pour réexaminer les preuves ni pour réviser ou remplacer les organes judiciaires internes dans l’interprétation des éléments de preuve sur lesquels la condamnation s’est fondée. La Cour ne relève aucune méconnaissance des droits de défense du requérant imputable aux juridictions concernées, le requérant ayant bénéficié d’une procédure contradictoire. Le fait qu’il ait été condamné à l’issue de cette procédure, ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions de la Convention invoquées par lui.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter les faits et la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Bulut c.
Autriche du 22
février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p.
290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, §
31). C’est, en principe, aux juridictions internes d’y veiller dans le déroulement de leurs propres procédures.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Pour ce qui est du grief tiré de l’absence du tribunal indépendant et impartial, la Cour constate que le requérant a omis, dans le cadre de la procédure devant le Tribunal constitutionnel, de soulever expressément ou même en substance le grief qu’il présente devant la Cour et n’a, dès lors, pas satisfait à la condition de l’épuisement des voies de recours internes, posée à l’article
35
§
1 de la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
c)
Concernant le grief tiré de la durée de la procédure, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
3.
Le requérant se plaint qu’il a été condamné pour un délit de faux en écriture alors que les documents en cause avaient un caractère privé et n’avaient pas d’
animus iniuriandi
, éléments nécessaires pour constituer le délit en cause. Il invoque l’article 7 de la Convention, dont la partie pertinente est libellée comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international.
»
La Cour observe que la présente affaire a été examinée dans le cadre d’une procédure contradictoire par des organes judiciaires, qui ont fondé en droit leurs décisions. Elle constate que le requérant se borne à montrer son désaccord avec le caractère public des documents litigieux puisque, s’ils avaient été considérés comme privés, le délit de faux en écriture ne pourrait pas être conformé. La Cour estime toutefois que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions en se fondant sur la législation en vigueur et considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas qu’ils aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation du caractère public des documents en cause, ni dans l’appréciation de l’existence d’un préjudice pour des tiers, éléments, selon la législation pénale espagnole, nécessaires pour constituer le délit de faux en écriture. Le fait que le requérant ait résulté condamné pour un tel délit à l’issue d’une procédure telle que celle de l’espèce, ne suffit en soi à conclure à une violation de la disposition invoquée de la Convention. Rien dans le dossier ne permet en effet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit reconnu à l’article 7 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint du fait que les perquisitions à son domicile et dans ses locaux professionnels ne furent pas conformes à la loi et invoque l’article 8 de la Convention, dont la partie pertinente dispose comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.(...)
»
La Cour observe en premier lieu que le requérant ne s’est aucunement plaint, devant le Tribunal constitutionnel, d’une quelconque violation de son droit à la vie privée, au domicile et à la correspondance, de sorte qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes comme l’exige l’article 35 de la Convention. Il a soulevé certes, ce grief, devant le Tribunal suprême dans le cadre de son pourvoi en cassation, insistant su ce que quelques pages des documents saisis n’avaient pas été timbrées, numérotées et signées par le greffe du tribunal d’instruction, ce qui l’aurait privé de son droit de se défendre. La Cour relève que le Tribunal suprême se référa au respect absolu de la légalité dans les perquisitions, effectuées en présence du greffier et d’autres fonctionnaires du tribunal, des témoins et du juge, et conclut que le défaut matériel allégué n’avait aucunement placé le requérant dans une situation d’impossibilité de se défendre. A supposer même que le grief puisse être examiné sous l’angle de l’article 6 de la Convention, la Cour estime que le requérant n’a pas montré en quoi ces irrégularités procédurales commises auraient porté atteinte à son droit à une protection juridictionnelle effective par les juridictions. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
, vu les circonstances exceptionnelles de l’espèce, la réouverture de l’examen de la requête
;
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président