cererei nr. 61133/00
prezentată de Francisco LOPEZ SOLE Y MARTIN DE VARGAS
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), ședință din 4 decembrie 2001 în cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza,
președinte,
MM. M. Pellonpää,
dna V. Strážnická,
MM. R. Maruste,
judecători,
și de M. M. O'Boyle,
grefier de secție,
Având în vedere petiția sus-menționată introdusă pe 24 iulie 2000 și înregistrată pe 22 septembrie 2000,
După deliberații, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, Francisco López Sole y Martín de Vargas, este un cetățean spaniol, născut în 1948 și rezident la Madrid. Este reprezentat în fața Curții de dna Emilio Gines Santidrian, avocat la Madrid.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul, avocat expert în dreptul nobiliar, a inițiat proceduri vizând reabilitarea, pentru el însuși, soția sa, fiul și alți rude, a titlurilor nobile cum ar fi, printre altele, ducatul de Baños, comitatul de Avelino și baronia de Calonge, precum și succesiunea administrativă a comitatului de Trivento. Diputación de la Grandeza, Consiliul de Stat și Secția Afacerilor de Grață a Ministerului Justiției s-au manifestat în favoarea celor trei reabilitări și a succesiunii comitatului de Trivento, aceasta din urmă acordată direct reclamantului, rapoartele Diputación de la Grandeza și Consiliului de Stat nefiind necesare în acest caz.
Pe 8 iunie 1985, procuratura a inițiat o procedură penală împotriva reclamantului și a altor persoane pentru falsificare de înscrisuri, la care s-au alăturat, ca acuzatori particulari, Luis Ma P. și Sixto M.
Pe 13 ianuarie 1986, Audiencia Provincial a emis o ordonanță de inculpare împotriva MM. González-Doria și Figueroa Melgar. Reclamantul nu figura în aceasta.
Printr-o ordonanță din 27 ianuarie 1989, judecătorul de instrucție a închis instruirea explicând motivele pentru care aceasta se extinsese atât de mult și a remis dosarul la Audiencia Provincial.
Cu toate acestea, pe 8 octombrie 1990, în urma intrării în vigoare a legii organice 7/1988 din 28 decembrie 1988, Audiencia Provincial a remis din nou dosarul judecătorului de instrucție pentru a proceda la modificările procedurale prevăzute de lege.
Printr-o ordonanță din 27 mai 1991, judecătorul de instrucție a acordat un termen de cinci zile pentru ca părțile să ceară deschiderea fazei orale și să formalizeze memoriile în acuzație sau să ceară netrimiterea în judecată. Procuratura a cerut atunci ca să aibă loc noi mijloace de probă, în urma cărora a îndreptat și acuzația împotriva reclamantului.
Pe 22 februarie 1994, reclamantul a susținut, în fața Audiencia Provincial, că faptele care i se impun sunt prescrise și s-a plâns de durata excesivă a procedurii. A observat că procedura penală în cauză nu a fost diligentată împotriva lui decât din 1991, în urma intrării în vigoare a legii organice 7/1988 din 28 decembrie 1988. Numele său nu figurase până atunci nici în ordonanța de inculpare nici în ordonanța de închidere a instruirii și redirijare la Audiencia Provincial pentru deschiderea fazei orale. Printr-o decizie din 1 martie 1995, Audiencia Provincial a declarat că nu era cazul prescripției solicitate, precizând că termenul de prescripție trebuia să fie calculat de la data ultimei infracțiuni constatate. La o dată nespecificată, reclamantul a cerut și recuzarea experților F. și H., decan și consilier juridic, respectiv, ai Diputación de la Grandeza, din cauza « interesului lor în cauză » și a « dușmăniei manifeste », și a Santiago P., pentru motiv de rudenie.
Printr-o decizie din 16 noiembrie 1995, Audiencia Provincial a respins cererea de recuzare a lui F. și H., a acceptat-o pe cea a unui al treilea expert, Santiago P., fratele plângătorului, și a solicitat Diputación de la Grandeza un al treilea raport de expertiză pe același subiect și fără participarea expertului recuzat. Decizia a făcut referință la lipsa de conexitate între dușmania invocată – din cauza întrebării preferinței bărbatului în raport cu femeia în succesiunea nobilă – și obiectul expertiței.
În fața Audiencia Provincial, în cursul dezbaterilor orale, reclamantul a susținut că faptele care i se impun sunt prescrise și s-a plâns de durata procedurii.
Printr-o decizie din 10 martie 1997, Audiencia Provincial a observat că dreptul la proces echitabil într-un termen rezonabil nu a fost respectat cu strictețe, dar a estimat că o mare parte din întârzieri era datorată comportamentului părților. A precizat totuși că hotărârea ar trebui, dacă este cazul, să includă o referință expresă în acest sens. Cu privire la prescripția invocată, Audiencia Provincial a observat că, în măsura în care delictele imputate reclamantului aveau caracter continuu, termenul de trei ani la care se referă nu poate fi calculat decât de la data prezentării ultimului din documentele în cauză.
Printr-o hotărâre din 5 mai 1997 a Audiencia Provincial din Madrid, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare și amenzi, pentru delict continuu de falsificare de înscrisuri, și să plătească o indemnizație de 5 milioane de pesete părții adverse, pentru confecționarea de documente care ar permite rudelor sale să acceseze diverse titluri nobile care nu le reveneau în mod legitim. I-a fost interzis și exercitarea profesiei de avocat pe durata pedepsei.
Audiencia Provincial a luat în considerare, pentru a concluziona condamnarea reclamantului, rapoartele de expertiză emise de Diputación permanente și Consejo de la Grandeza al Spaniei și alte expertieze care concluzionează asupra caracterului fals al certificatelor furnizate, falsificate de reclamant, precum și la numeroase indicii, și anume vizitele frecvente ale reclamantului la Villapedre și faptul că doar acesta și soția sa aveau relații cu preotul și Directorul școlii San José de Villapedre, erorile, cunoscute de reclamant, din copacii genealogici ai soției sale, mărturisirea preotului din biserica satului citat, care a precizat că reclamantul însuși copiase originalele din cartea parohiei și expediase certificatele, deoarece avea dificultăți în mecanografia, nu citise bine scrisul din cartea, și că reclamantul îi acordase încredere, etc., precum și declarațiile în audință ale experților F. și H.
Pentru aprecierea comiterii unui delict continuu, Audiencia Provincial a luat în considerare existența unui plan și a unui singur scop, omogenitatea modusului operandi, identitatea subiectului activ și faptul că diferitele acțiuni au avut loc în același context temporal, sau într-un context apropiat care nu face independente aceste acțiuni. Astfel, reclamantul, între 1980 și 1985, a încercat să reabiliteze titlurile nobile în cauză și, în acest scop, a creat documente false, cum ar fi certificatele de « merite » atribuite preoților din diferitele școli și biserici, elaborate respectiv pe 27 și 20 octombrie 1981 și 19 mai 1984, și prezentate în diverse dosare de reabilitare a titlurilor nobile, certificatele de botez și căsătorie, și altele.
Reclamantul a depus un recurs în casație. Printr-o hotărâre din 4 decembrie 1998, Tribunalul Suprem a respins recursul. S-a referit, printre altele, la dovezi evidente care concluzionează asupra caracterului fals al documentelor cum ar fi declarațiile preoților sau încărcați ecleziastici, precum și la comparație simplă a certificatelor prezentate cu documentele originale și la caracterul anumitor mijloace de probă propuse de reclamant declarate inadmisibile de Audiencia Provincial. Tribunalul Suprem a observat de asemenea că recuzarea individuală a experților nu fusese prezentată formal de reclamant la momentul potrivit, dar a precizat că oricum, alte expertiete efectuate permiteau să se concluzioneze, prin ele însele, asupra falsurilor « masive » al unui mare număr de documente în cauză.
Reclamantul a sesizat apoi Tribunalul Constituțional cu un recurs de amparo, menționând durata excesivă a procedurii. Printr-o decizie din 10 februarie 2000, înalta instanță a respins recursul, ca fiind lipsit de temeiu constituțional. Cu privire la plângerea privind respingerea cererii de recuzare, înalta instanță a estimat neîntachiate de arbitraritate motivele Audiencia Provincial din decizia sa din 16 noiembrie 1995. Acestea din urmă se refereau la lipsa de conexitate între dușmania invocată de reclamant (din cauza întrebării preferinței bărbatului în raport cu femeia în succesiunea nobilă) și obiectul expertiței, precum și la imparțialitatea pretinsă a acestei expertiete. Audiencia Provincial a observat, de altfel, că caracterul fals al documentelor prezentate pentru a obține titlurile nobile reclamate nu depindea în niciun fel, după cum a observat Tribunalul Suprem, de expertiza în cauză.
Cu privire la atingerea presupusă a principiului prezumției de nevinovăție și la presupusa absență de răspuns de către Audiencia Provincial la toate pretențiile reclamantului, înalta instanță a observat că condamnarea acestuia a fost stabilită pe baza unor indici multipli, suficienți pentru a concluziona asupra caracterului fals al documentelor utilizate pentru a revendica titlurile nobile în cauză și care arătau că reclamantul era autorul acestor falsuri, din cauza rapoartelor de expertiază care au fost prezentate, declarațiilor celor care ar fi trebuit să stabilească certificatele litigioase și interesului personal al reclamantului însuși, care dorea să vadă titlurile acordate membrilor familiei sale, precum și vizitele efectuate de el însuși la locurile de unde proveneau aceste certificatele și contactele personale întreținute. Înalta instanță a concluzionat că prezumția de nevinovăție a reclamantului fusese datornic respectată, precum și dreptul său la echitatea procedurii, convingerea organelor judiciare asupra vinovăției fiind dedusă rațional și logic.
Cu privire la plângerea reclamantului privind aplicarea retroactivă a dispozițiilor penale nefavorabile, Tribunalul Constituțional a observat că, pentru a demonstra continuitatea delictului pentru care a fost acuzat, era suficient să se aprecieze existența unor false certificatelor de merite confecționate în 1984, considerate în ansamblul lor, fără ca presupusa prescripție invocată la momentul introducerii plângerii penale să poată intra în considerare.
Cu privire la plângerea privind durata procedurii, Tribunalul Constituțional a observat că reclamantul nu o invocase în fața judecătorului de instrucție și s-a referit la complexitatea cauzei, la numărul martorlor, la întrebările suscitate și la necesitatea de a proceda la redactarea unui nou raport de expertiție de către Diputación de la Grandeza din cauza recuzării experților.
Pe 1 decembrie 2000, reclamantul a beneficiat de o măsură de grație care a redus la două treimi durata pedepsei de privare de libertate de trei ani care i fusese infligite, sub condiția de a nu mai comite delict în mod intenționat pe restul pedepsei de executat.
Invocând art. 6 §§ 1 și 2 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost condamnat doar pe baza rapoartelor de expertiție prezentate de cei doi experți pe care încercase să-i recuze, din cauza dușmăniei manifeste. În schimb, experții pe care el însuși i-a propus nu au fost luați în considerare, iar rapoartele lor au fost puse deoparte în absența oricărei motivări de către Audiencia Provincial.
El consideră că aceasta atentează dreptul la echitatea procedurii, la respectarea principiului contradictorului și la principiul prezumției de nevinovăție. Se plânge de asemenea de durata procedurii penale diligentate împotriva lui.
Invocând art. 7 al Convenției, reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru aplicarea retroactivă a legilor în vigoare și estimează că, oricum, aceste fapte erau prescrise atunci când procedura penală a fost diligentată împotriva lui în 1985. Insistă asupra absenței de continuitate între aceste documente și cele din 1984 și invocă art. 7 al Convenției, ale cărei părți relevante sunt redactate după cum urmează:
« 1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional.
»
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge că i-a fost împiedicat exercitarea profesiei de avocat timp de trei ani și a fost obligat să plătească o indemnizație de 5 milioane de pesete părții adverse. Se plânge că aceasta a antrenat nu doar o pierdere a veniturilor sale, ci și pierderea clientelei pe care o constituise pe parcursul a douăzeci de ani de experiență profesională într-un birou specializat în dreptul nobiliar.
1.
Reclamantul se plânge de o atingere a dreptului la echitatea procedurii, la respectarea principiului contradictorului și la principiul prezumției de nevinovăție. Se plânge de asemenea de durata procedurii penale diligentate împotriva lui.
Dispozițiile invocate se citesc după cum urmează:
« 1.
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) cu privire la întemeiere oricărei acuzații în materie penală adresate împotriva ei. (...)
2.
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită în mod legal.
»
a)
Cu privire la plângerile reclamantului privind faptul de a fi condamnat doar pe baza rapoartelor de expertiție prezentate de cei doi experți pe care încercase să-i recuze, la nerespectarea principiului contradictorului, precum și la o atingere a principiului prezumției de nevinovăție, Curtea consideră că plângerile reclamantului trebuie examinate din unghiul regulii generale a paragrafului 1 al articolului 6 al Convenției, ținând cont de cerințele paragrafului 2 al acestui articol. Reamintește că prezumția de nevinovăție pe care o consacră §2 constituie un din elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală (a se vedea, în special, hotărârile Deweer contra Belgiei din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 30, § 56, Minelli contra Elveției din 25 martie 1983, seria A nr. 62, p. 15, § 27, Allenet de Ribemont contra Franței din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35, Pullar contra Regatului Unit din 10 iunie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-III, p. 796, § 45, și Foucher contra Franței din 18 martie 1997, Recueil 1997-II, p. 464, § 30). De aceea consideră potrivit să examineze plângerile reclamantului din unghiul ambelor texte combinate.
Curtea reamintește că chestiunea de a ști dacă o procedură s-a derulat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, după cum sunt enunțate la art. 6 § 1 al Convenției, trebuie să fie rezolvată pe baza unei aprecieri a procedurii în cauză considerată în ansamblul său. Curtea se referă la jurisprudența constantă a organelor Convenției (a se vedea, de exemplu, hotărârea Barbera, Messegué și Jabardo contra Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). De altfel, nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria apreciere a faptelor și dovezilor aceleia a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate în așa fel încât să se garanteze un proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Edwards contra Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34 și 35, § 34 și Mantovanelli contra Franței din 18 martie 1997, Recueil 1997-II, pp. 436-437, § 34). De altfel, deși Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care se încadrează, prin urmare, în primul rând, dreptului intern și instanțelor naționale (a se vedea hotărârile Schenk contra Elveției din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46 și García Ruiz contra Spaniei [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
Reclamantul estimează că a fost condamnat, în absența dovezilor care să demonstreze vinovăția sa, și că i-a fost refuzată posibilitatea de a administra anumite dovezi care ar fi furnizat informații importante.
Curtea observă că instanțele spaniole au declarat reclamantul vinovat al faptelor care i se impun, estimând că falsificase documente pentru a obține reabilitarea anumitor titluri nobile și considerând că aceste documente aveau caracter public din cauza scopului lor de a fi încorporate într-un dosar administrativ pentru a crea o aparență de legalitate și provocând prejudiciu unor terți.
Curtea observă că, pentru a concluziona condamnarea reclamantului, au fost luate în considerare dovezi cum ar fi rapoarte de expertizie care concluzionează asupra caracterului fals al certificatelor și copacilor genealogici furnizați de reclamant, precum și numeroși indici, și anume vizitele frecvente ale reclamantului la Villapedre, faptul că doar acesta și soția sa aveau relații cu preotul și Directorul Școlii San José de Villapedre, mărturiile preoților cărora li se atribuiau aceste documente și ale căror semnături și timbre aplicate fusesera falsificate, și interesul personal al reclamantului însuși, care dorea să vadă titlurile acordate membrilor familiei sale.
Curtea observă că Tribunalul Constituțional s-a referit la inadmisibilitatea anumitor mijloace de probă în apărare decreate de Audiencia Provincial pe baza unei decizii motivate și rezonabile, din cauza principală a caracterului lor non-necesar.
Cu privire în particular la recuzarea experților și, pe lângă faptul că nu fusese prezentată formal de reclamant în mod individualizat la momentul potrivit, Curtea observă că oricum, alte expertiete efectuate permiteau să se concluzioneze, prin ele însele, asupra caracterului fals al unui mare număr de documente în cauză și observă că Audiencia Provincial declarat în decizia sa din 16 noiembrie 1995 absența de conexitate între dușmania invocată și obiectul expertiței.
Curtea reamintește la această privință că aprecierea dovezilor revine, în primul rând și în mod prioritar, responsabilității instanței de judecată. Ea estimează, în lumina celor de mai sus, că convingerea organelor judiciare asupra vinovăției reclamantului era bazată pe elementele de probă la acuzare produse în audință și din care au dedus vinovăția. Aceste elemente de probă au fost produse, în plus, în respectarea drepturilor fundamentale și a garanțiilor de procedură legale și constituționale – egalitate, apropiere, publicitate și contradictorietat.
Curtea constată, în particular, că Tribunalul Suprem s-a pronunțat, la stadiul cassației, asupra dovezilor examinate de Audiencia Provincial, printr-o hotărâre amplu motivată. Curtea nu este competentă să depășească această constatare nici să reexamineze dovezile nici să revizuiască sau înlocuiască organele judiciare interne în interpretarea elementelor de probă pe care s-a bazat condamnarea. Curtea nu observă nicio nerespectare a drepturilor apărării reclamantului imputabilă instanțelor în cauză, reclamantul avînd o procedură contradictorie. Faptul că a fost condamnat la ieșirea acestei proceduri, nu saurait fi suficient pentru a concluziona la o încălcare a dispozițiilor Convenției invocate de el.
Curtea reamintește că nu este datoria sa să substituie instanțele interne. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale și, în special, a instanțelor judiciare, să interpreteze faptele și legislația internă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Bulut contra Austriei din 22 februarie 1996, Recueil 1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre contra Spaniei din 19 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2955, § 31 și Edificaciones March Gallego S.A. din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 33) și nu va substitui propria apreciere a faptelor și a dreptului cu a lor în absența arbitrarității (a se vedea, printre altele, hotărârea Tejedor García contra Spaniei din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, p. 2796, § 31). Este, în principiu, responsabilitatea instanțelor interne de a veghea la aceasta în derularea propriilor proceduri.
În lumina principiilor dezvoltate de jurisprudența organelor Convenției, Curtea consideră că nimic în dosar nu permite să se detecteze o aparență de încălcare de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 6 al Convenției.
Ținând cont de cele de mai sus, Curtea consideră că petiția este vădit nefondat și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
b)
Cu privire la plângerea privind durata procedurii, în starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și judecă necesar să comunice această parte a cererei guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 3 b) al regulamentului seu.
2.
Reclamantul se plânge că a fost condamnat prin aplicarea retroactivă a legilor în vigoare și estimează că, oricum, aceste fapte erau prescrise atunci când procedura penală a fost diligentată împotriva lui în 1985. Insistă asupra absenței de continuitate între aceste documente din urmă și cele din 1984 și invocă art. 7 al Convenției, ale cărei părți relevante sunt redactate după cum urmează:
« 1.
Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform dreptului național sau internațional.
»
Curtea observă că, pentru a aprecia comiterea unui delict continuu, Audiencia Provincial a luat în considerare existența unui plan și a unui singur scop, omogenitatea modusului operandi, identitatea subiectului activ și faptul că diferitele acțiuni au avut loc în același context temporal sau într-un context apropiat care nu face independente aceste acțiuni. La această privință, după cum a precizat Tribunalul Constituțional, aplicarea retroactivă a dispozițiilor penale nefavorabile nu poate intra în considerare în măsura în care reclamantul, între 1980 și 1985, a încercat să reabiliteze titlurile nobile în cauză și, în acest scop, a elaborat, printre altele, false certificatelor de « merite », între 20 și 27 octombrie 1981 și 19 mai 1984. Curtea observă, de altfel, că în decizia sa din 1 martie 1995, Audiencia Provincial a reamintit că data de la care trebuiau calculate termenele de prescripție era cea a ultimei infracțiuni comise.
Curtea consideră că instanțele interne au pronunțat decizii pe baza legislației în vigoare și consideră, la această privință, că nu apare că ar fi arătat arbitraritate în interpretarea prescripției nici în aprecierea existenței unui delict continuu nici, în general, în interpretarea și aplicarea legislației procedurale spaniole. Faptul că reclamantul a fost condamnat pentru un asemenea delict la ieșirea unei proceduri cum ar fi cea în cest caz, nu sufice în sine pentru a concluziona la o încălcare a dispozițiilor invocate ale Convenției. Nimic în dosar nu permite în realitate să se detecteze o aparență oricărei încălcări de către instanțele spaniole a drepturilor recunoscute la art. 7 al Convenției.
3.
Reclamantul se plânge în continuare că i-a fost împiedicat exercitarea profesiei de avocat timp de trei ani și a consecințelor financiare ale condamnării sale, și anume pierderea clientelei sale, precum și indemnizația pe care a fost obligat să o plătească și invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, ale căror părți relevante prevăd după cum urmează:
« Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi privată de proprietatea sa decât din cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. (...)
»
Curtea observă că pierderile financiare și altele de care se plânge reclamantul nu constituie o atingere a respectării bunurilor sale, ci fac parte din pedeapsa care i-a fost infligită din cauza comiterii unui delict pentru care a fost găsit vinovat. Chiar și dacă ar fi existat o atingere la respectarea bunurilor sale, aceasta ar găsi justificarea sa în a doua fază a paragrafului 1 al acestei dispozițiuni. Rezultă că această plângere trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Amână
examinarea plângerii reclamantului privind durata procedurii;
Declară
petiția inadmisibilă pentru rest.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte
de la requête n° 61133/00
présentée par Francisco LOPEZ SOLE Y MARTIN DE VARGAS
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 décembre 2001 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
J.
Makarczyk
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
R.
Maruste
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et
de
Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 juillet 2000 et enregistrée le 22 septembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Francisco López Sole y Martín de Vargas, est un ressortissant espagnol, né en 1948 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M
e
Emilio Gines Santidrian, avocat à Madrid.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, avocat expert en droit nobiliaire, entama des procédures tendant à voir réhabiliter, pour lui-même, son épouse, son fils et d’autres parents, des titres nobiliaires tels que, entre autres, le duché de Baños, le comté d’Avelino et la baronnie de Calonge, ainsi que la succession administrative du comté de Trivento. La
Diputación de la Grandeza
, le Conseil d’Etat et la Section des affaires de Grâce du ministère de la Justice se manifestèrent en faveur des trois réhabilitations et de la succession du comté de Trivento, cette dernière accordée directement au requérant, les rapports de la
Diputación de la Grandeza
et du Conseil d’Etat n’étant pas nécessaires en l’espèce.
Le 8 juin 1985, le ministère public diligenta une procédure pénale à l’encontre du requérant et d’autres personnes pour faux en écriture, à laquelle se joignirent, en tant qu’accusateurs particuliers, Luis M
a
M.
Le 13 janvier 1986, l
’Audiencia Provincial
rendit une ordonnance d’inculpation contre MM. González-Doria et Figueroa Melgar. Le requérant n’y figurait pas.
Par une ordonnance du 27 janvier 1989, le juge d’instruction clôtura l’instruction expliquant les raisons pour lesquelles elle s’était tant étendue, et remit le dossier à
l’Audiencia Provincial.
Toutefois, le 8 octobre 1990, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi organique 7/1988 du 28 décembre 1988, l
’Audiencia Provincial
remit à nouveau le dossier au juge d’instruction afin de procéder aux modifications procédurales prévues par la loi.
Par une ordonnance du 27 mai 1991, le juge d’instruction accorda un délai de cinq jours pour que les parties demandent l’ouverture de la phase orale et formulent les mémoires en accusation ou demandent le non-lieu. Le ministère public demanda alors que de nouveaux moyens de preuve eussent lieu, à la suite desquels, il dirigea aussi l’accusation contre le requérant.
Le 22 février 1994, le requérant fit valoir, devant l’
Audiencia Provincial
, que les faits qui lui étaient imputés étaient prescrits, et se plaignit de la durée excessive de la procédure. Il notait que la procédure pénale en cause ne fut diligentée contre lui qu’à partir de 1991, à la suite de l’entrée en vigueur de la loi organique 7/1988 du 28 décembre 1988. Son nom ne figurait en effet jusque-là ni dans l’ordonnance d’inculpation ni dans l’ordonnance de clôture de l’instruction, et renvoi à l’
Audiencia Provincial
pour l’ouverture de la phase orale. Par une décision du 1
er
mars 1995,
l’Audiencia Provincial
déclara qu’il n’y avait pas lieu à la prescription sollicitée, précisant que le délai de prescription devait être calculé à partir de la date de la dernière infraction constatée. A une date non précisée, le requérant demanda aussi la récusation des experts F. et H., doyen et conseil juridiques, respectivement, de la
Diputación de la Grandeza
, en raison de leur «
intérêt dans l’affaire
» et de l’«
inimitié manifeste
», et de Santiago P., pour raison de parenté.
Par une décision du 16 novembre 1995, l
’Audiencia Provincial
rejeta la demande en récusation de F. et H., accepta celle d’un troisième expert, Santiago P., frère du plaignant, et sollicita de la
Diputación de la Grandeza
un troisième rapport d’expertise sur le même objet et sans l’intervention de l’expert récusé. La décision se référa au manque de connexité entre l’inimitié alléguée – en raison de la question de la préférence de l’homme par rapport à la femme dans la succession nobiliaire – et l’objet de l’expertise.
Devant l’
Audiencia Provincial
, lors des débats oraux, le requérant fit valoir que les faits qui lui étaient imputés étaient prescrits, et se plaignit de la durée de la procédure.
Par une décision du 10 mars 1997, l’
Audiencia Provincial
nota que le droit à un procès équitable dans un délai raisonnable n’avait pas été strictement respecté, mais estima qu’une bonne partie des retards était due au comportement des parties. Elle précisa toutefois que l’arrêt devrait, le cas échéant, inclure une référence expresse à cet égard. Concernant la prescription alléguée, l’
Audiencia Provincial
nota que, dans la mesure où les délits imputés au requérant avaient un caractère continu, le délai de trois
ans auquel il fait référence ne peut être calculé qu’à partir de la date de présentation du dernier des documents en cause.
Par un arrêt du 5 mai 1997 de l
’Audiencia Provincial
de Madrid, le requérant fut condamné à une peine de 3 ans d’emprisonnement et à des amendes, pour délit continu de faux en écriture, et à verser une indemnisation de 5 millions de pesetas à la partie adverse, pour avoir confectionné des documents qui permettraient à des parents d’accéder à divers titres nobiliaires qui ne leur revenaient pas légitimement. Il fut aussi interdit d’exercer sa profession d’avocat pendant la durée de la peine.
L’
Audiencia Provincial
prit en compte, pour conclure à la condamnation du requérant, les rapports d’expertise émis par la
Diputación permanente
et le
Consejo de la Grandeza
d’Espagne, et d’autres expertises concluant au caractère faux des certificats fournis, falsifiés par le requérant, ainsi qu’à de nombreux indices, à savoir les fréquentes visites du requérant à Villapedre, et au fait que seul ce dernier et son épouse eurent des rapports avec le prêtre et le Directeur de l’école de San José de Villapedre, les erreurs, connues par le requérant, dans les arbres généalogiques de son épouse, le témoignage du prêtre de l’église du village cité, qui précisa que le requérant lui-même avait copié les originaux des livres de la paroisse et expédié les certificats, puisqu’il avait des difficultés pour écrire à la machine, ne lisait pas bien l’écriture des livres, et que le requérant lui avait fait preuve de confiance, etc., ainsi que les déclarations à l’audience des experts F. et H.
Pour apprécier la commission d’un délit continu, l
’Audiencia Provincial
prit en compte l’existence d’un plan et d’un seul propos, l’homogénité du
modus operandi
, l’identité du sujet actif, et le fait que les différentes actions ont eu lieu dans un même contexte temporaire, ou dans un contexte proche qui ne rend pas indépendantes ces actions. Ainsi, le requérant, entre 1980 et 1985, tenta de réhabiliter les titres nobiliaires en cause et, à cette fin, créa de faux documents,
tels que certificats de «
mérites
» attribués aux prêtres des différentes écoles et églises, élaborés respectivement les 27 et 20 octobre 1981 et 19 mai 1984, et présentés dans divers dossiers de réhabilitation des titres nobiliaires, certificats de baptème et mariage, et autres.
Le requérant se pourvut en cassation. Par un arrêt du 4 décembre 1998, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi. Il se référa, entre autres, aux preuves évidentes concluant au caractère faux des documents tels que les dépositions des prêtres ou chargés éclésiastiques, ainsi que la simple comparaison des certificats présentés avec les documents originaux, et au caractère de certains moyens de preuve proposés par le requérant déclarés irrecevables par l’
Audiencia Provincial
. Le Tribunal suprême observa également que la récusation individuelle des experts n’avait pas été formellement présentée par le requérant au moment voulu, mais précisa qu’en toute état de cause, les autres expertises effectuées permettaient de conclure, par elles-mêmes, au faux «
massif
» du grand nombre de documents en cause.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
, faisant état de la durée excessive de la procédure. Par une décision du 10 février 2000, la haute juridiction rejeta le recours, comme étant dépourvu de fondement constitutionnel. Pour ce qui est du grief tiré du rejet de la demande en récusation, la haute juridiction estima non entachés d’arbitraire les motifs de
l’Audiencia Provincial
dans sa décision du 16
novembre 1995. Ces derniers avaient trait au manque de connexité entre l’inimitié invoquée par le requérant (en raison de la question de la préférence de l’homme par rapport à la femme dans la succession nobiliaire) et l’objet de l’expertise, ainsi qu’à la partialité alléguée de cette expertise. L’
Audiencia Provincial
nota, par ailleurs, que le caractère de faux dans les documents présentés pour se voir accorder les titres nobiliaires réclamés ne dépendait aucunement, comme l’a relevé le Tribunal suprême, de l’expertise en cause.
Pour ce qui est de l’atteinte alléguée du principe de la présomption d’innocence et de la prétendue absence de réponse par l’
Audiencia Provincial
à toute les prétentions du requérant, la haute juridiction nota que la condamnation de ce dernier avait été établie sur la base de multiples indices, suffisants pour conclure au caractère faux des documents utilisés pour réclamer les titres nobiliaires en cause, et qui montraient que le requérant était l’auteur de ces faux, en raison des rapports d’expertise soumis, des dépositions de ceux qui auraient dû établir les certificats litigieux, et de l’intérêt personnel du requérant même, qui souhaitait voir accorder ces titres aux membres de sa famille, ainsi que des visites effectuées par lui-même aux lieux d’où procédaient lesdits certificats et les contacts personnels maintenus. La haute juridiction conclut que la présomption d’innocence du requérant avait été dûment respectée, ainsi que son droit à l’équité de la procédure, la conviction des organes judiciaires sur la culpabilité ayant été déduite rationnellement et logiquement.
Pour ce qui est du grief du requérant tiré de l’application rétroactive des dispositions pénales défavorables, le Tribunal constitutionnel nota que, pour démontrer la continuité du délit pour lequel il a été accusé, il suffisait d’apprécier l’existence de faux certificats de mérites confectionnés en 1984, considérés dans leur ensemble, sans que la prétendue prescription alléguée au moment de l’introduction de la plainte pénale puisse entrer en ligne de compte.
Pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, le Tribunal constitutionnel nota que le requérant ne l’avait pas invoqué devant le juge d’instruction, et se référa à la complexité de la cause, le nombre des témoins, les questions suscitées et la nécessité de procéder à la rédaction d’un nouveau rapport d’expertise par la
Diputación de la Grandeza
en raison de la récusation des experts.
Le 1
er
décembre 2000, le requérant bénéficia d’une mesure de grâce qui réduisit aux deux tiers la durée de la peine de privation de liberté de trois
ans qui lui avait été infligée, sous condition de ne plus commettre de délit de façon intentionnelle pendant le restant de la peine à accomplir.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été condamné uniquement sur la base des rapports d’expertise présentés par les deux experts qu’il avait tenté de récuser, en raison d’inimitié manifeste. En revanche, les experts qu’il avait lui-même proposés, n’ont pas été pris en compte, et leurs expertises ont été écartées en l’absence de toute motivation par l’
Audiencia Provincial.
Il estime que cela porte atteint au droit à l’équité de la procédure, au respect du principe du contradictoire et au principe de la présomption d’innocence. Il se plaint aussi de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre.
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint qu’il a été condamné pour un délit continu de faux en écriture sur la base de documents datés de 1979 à 1981, alors que ce délit continu ne fut inclus dans l’article 69 du code pénal que par le biais de la réforme opérée par la loi organique de 25 juin 1983. Il fait valoir que les documents datés des années 1980 et 1981 étaient déjà prescrits lorsque la procédure pénale fut diligentée à son encontre en 1985, et insiste en tout état de cause sur l’absence de continuité entre ces derniers documents et ceux de 1984.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint qu’il a été empêché d’exercer sa profession d’avocat pendant trois ans, et contraint de verser une indemnité de 5 millions de pesetas à la partie adverse. Il se plaint que ceci a entraîné non seulement une perte de ses revenus, mais aussi la perte de la clientèle qu’il avait constituée pendant ses vingt ans d’expérience professionnelle au sein d’un cabinet spécialisé en droit nobiliaire.
1.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à l’équité de la procédure, au respect du principe du contradictoire et au principe de la présomption d’innocence. Il se plaint aussi de la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre.
Les dispositions invoquées se lisent comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
2.
Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
a)
Pour ce qui est des griefs du requérant tirés du fait d’avoir été condamné uniquement sur la base des rapports d’expertise présentés par les deux experts qu’il avait tenté de récuser, du non-respect du principe du contradictoire, ainsi que d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence, la Cour estime que les griefs du requérant doivent être examinés sous l’angle de la règle générale du paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention, tout en ayant présent à l’esprit les exigences du paragraphe
2 de cet article. Elle rappelle que la présomption d’innocence que le paragraphe 2 consacre, constitue un des éléments de la notion de procès équitable en matière pénale (voir, notamment, les arrêts Deweer c.
Belgique du 27 février 1980, série A n° 35, p. 30, § 56, Minelli c. Suisse du 25
mars 1983, série A n°
62, p.
15, §
27, Allenet de Ribemont c.
France du 10
février 1995, série A n°
308, p. 16, § 35, Pullar c.
Royaume-Uni du 10
juin 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III, p.
796, § 45, et Foucher c. France du 18 mars 1997,
Recueil
1997-II, p.
464, § 30 ). C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle des deux textes combinés.
La Cour rappelle que la question de savoir si une procédure s’est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles qu’énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d’une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante des organes de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt Barbera, Messegué et Jabardo c.
Espagne du 6
décembre 1988, série A n° 146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Edwards c.
Royaume-Uni du 16
décembre 1992, série A n°
247-B, pp. 34 et 35, §
34, et Mantovanelli c.
France du 18
mars 1997,
Recueil
1997-II, pp.
436-437, §
34). Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts Schenk c.
Suisse du 12
juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46, et
García Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, §
Le requérant estime qu’il a été condamné, en l’absence de preuves démontrant sa culpabilité, et qu’il a été privé de la possibilité d’administrer certaines preuves qui auraient fourni des informations importantes.
La Cour relève que les juridictions espagnoles ont déclaré le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés, estimant qu’il avait falsifié des documents afin d’obtenir la réhabilitation de certains titres nobiliaires, et considérant que ces documents avaient un caractère public en raison de leur finalité d’être incorporés à un dossier administratif afin de créer une apparence de légalité et provoquant un préjudice à des tiers.
La Cour relève que, pour conclure à la condamnation du requérant, furent pris en compte des preuves telles que des rapports d’expertise qui conclurent au caractère faux des certificats et des arbres généalogiques fournis par le requérant, ainsi que de nombreux indices, à savoir les visites fréquentes du requérant à Villapedre, au fait que seul ce dernier et son épouse eurent des rapports avec le prêtre et le Directeur de l’Ecole de San José de Villapedre, des témoignages des prêtres auxquels on attribua ces documents, et dont les signatures et les tampons apposés avaient été falsifiés, et à l’intérêt personnel du requérant même, qui souhaitait voir accorder ces titres aux membres de sa famille.
La Cour note que le Tribunal constitutionnel s’est référé à l’irrecevabilité de certains moyens de preuve à décharge décrétée par l’
Audiencia Provincial
sur la base d’une décision motivée et raisonnable, en raison principalement de leur caractère non nécessaire.
Concernant en particulier la récusation des experts, et outre le fait qu’elle n’avait pas été formellement présentée par le requérant de façon individualisée au moment voulu, la Cour relève qu’en tout état de cause, les autres expertises effectuées permettaient de conclure, par elles-mêmes, au caractère faux du grand nombre de documents en cause, et note que l
’Audiencia Provincial
avait déclaré dans sa décision du 16 novembre 1995, l’absence de connexité entre l’inimitié invoquée et l’objet de l’expertise.
La Cour rappelle à cet égard que l’appréciation de la preuve ressort, en premier lieu et de façon prioritaire, de la responsabilité de la juridiction de jugement. Elle estime, au vu de ce qui précède, que la conviction des organes judiciaires sur la culpabilité du requérant était fondée sur les éléments de preuve à charge produits à l’audience, et dont ils ont déduit la culpabilité. Ces éléments de preuve ont été produits, en plus, dans le respect des droits fondamentaux et des garanties de procédure légales et constitutionnelles – égalité, proximité, publicité et contradiction.
La Cour constate, en particulier, que le Tribunal suprême s’est prononcé, au stade de la cassation, sur les preuves examinées par l’
Audiencia Provincial,
par
un arrêt amplement motivé. La Cour n’est pas compétente pour aller au-delà de cette constatation, ni pour réexaminer les preuves ni pour réviser ou remplacer les organes judiciaires internes dans l’interprétation des éléments de preuve sur lesquels la condamnation s’est fondée. La Cour ne relève aucune méconnaissance des droits de défense du requérant imputable aux juridictions concernées, le requérant ayant bénéficié d’une procédure contradictoire. Le fait qu’il ait été condamné à l’issue de cette procédure, ne saurait suffire à conclure à une violation des dispositions de la Convention invoquées par lui.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter les faits et la législation interne (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts Bulut c.
Autriche du 22
février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31, et Edificaciones March Gallego S.A. du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p.
290, § 33), et elle ne substituera pas sa propre appréciation des faits et du droit à la leur en l’absence d’arbitraire (voir, entre autres, l’arrêt Tejedor García c. Espagne du 16 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, §
31). C’est, en principe, aux juridictions internes d’y veiller dans le déroulement de leurs propres procédures.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention, la Cour estime que rien dans le dossier ne permet de déceler une apparence de violation par les juridictions espagnoles des droits reconnus à l’article 6 de la Convention.
Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b)
Pour ce qui est du grief tiré de la durée de la procédure, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint qu’il a été condamné par application rétroactive des lois en vigueur, et estime, qu’en tout état de cause, ces faits étaient prescrits lorsque la procédure pénale fut diligentée à son encontre en 1985. Il insiste sur l’absence de continuité entre ces derniers documents et ceux de 1984, et invoque l’article 7 de la Convention, dont la partie pertinente est libellée comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international.
»
La Cour relève que, pour apprécier la commission d’un délit continu, l
’Audiencia Provincial
a pris en compte l’existence d’un plan et d’un seul propos, l’homogenité du
modus operandi
, l’identité du sujet actif et le fait que les différentes actions ont eu lieu dans un même contexte temporaire, ou dans un contexte proche qui ne rend pas indépendantes ces actions. A cet égard, tel que l’a précisé le Tribunal constitutionnel, l’application rétroactive des dispositions pénales défavorables ne peut pas entrer en ligne de compte dans la mesure où le requérant, entre 1980 et 1985, tenta de réhabiliter les titres nobiliaires en cause et, à cette fin, élabora, entre autres, de
faux certificats de «
mérites
», entre les 20 et 27 octobre 1981 et 19 mai 1984. La Cour relève, par ailleurs que, dans sa décision du 1
er
mars 1995, l
’Audiencia Provincial
rappela que la date à partir de laquelle les délais de prescription devaient être calculés étaient celle de la dernière infraction commise.
La Cour estime que les tribunaux internes ont rendu leurs décisions en se fondant sur la législation en vigueur et considère, à cet égard, qu’il n’apparaît pas qu’ils aient fait montre d’arbitraire dans l’interprétation de la prescription ni dans l’appréciation de l’existence d’un délit continu ni, en général, dans l’interprétation et application de la législation procédurale espagnole. Le fait que le requérant a été condamné pour un tel délit à l’issue d’une procédure telle que celle en l’espèce, ne suffit en soi à conclure à une violation de la disposition invoquée de la Convention. Rien dans le dossier ne permet en effet de déceler une quelconque apparence de violation par les juridictions espagnoles du droit reconnu à l’article 7 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint encore qu’il a été empêché d’exercer sa profession d’avocat pendant trois ans, et des conséquences financières de sa condamnation, à savoir la perte de sa clientèle ainsi que l’indemnité qu’il a été condamné à verser, et invoque l’article 1 du Protocole n° 1, dont les parties pertinentes disposent comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. (...)
»
La Cour relève que les pertes financières et autres dont le requérant se plaint ne constituent pas une atteinte au respect de ses biens, mais font partie de la peine qui lui a été infligée en raison de la commission d’un délit pour lequel il a été trouvé coupable. A supposer même qu’il y ait eu atteinte au respect de ses biens, elle trouverait sa justification dans la deuxième phase du paragraphe 1 de cette disposition. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant concernant la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président