SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64417/01 prezentată de Anastasios TERZIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 6 decembrie 2001 într-o cameră compusă din Tulkens președinta dnii C.L Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 decembrie 2000 și înregistrată la 9 ianuarie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul Anastasios Terzis este un resortisant grec, născut în 1937 și rezident la Eginio Pierias. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Nikopoulos, avocat la Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, se pot rezuma după cum urmează. Din 1983 până în 1988, reclamantul a fost președinte al consiliului de administrație al celor două societăți textile. La 20 noiembrie 1989, consiliul de administrație al uneia dintre aceste societăți a constatat nereguli în contabilitatea acesteia și a depus o plângere împotriva reclamantului. La data de 3 iunie 1991, reclamantul a prezentat în fața instanței judecătorești din statul de judecată și a negat acuzațiile de abuz de bunuri sociale (în valoare de 100 035 415 drachmes) și de a abuzat de încredere (în valoare de 9 800 000 drachmes). : Obligațiile care i-au fost impuse au constat în interzicerea ieșirii teritoriului și în transferul a 15 000 000 drachmes (Decizia 9/1991). La 10 martie 1992, camera de acuzare a instanței judecătorești a decis să-l trimită pe reclamant înapoi în instanță în fața instanței judecătorești judecătorești judecătorești în justiție, compusă din trei membri, menținând în vigoare decizia 9/1991 a instanței judecătorești. La 19 iulie 1993, reclamantul a introdus în fața camerei de judecată o acțiune împotriva hotărârii judecătorului judecătoresc din 3 iunie 1991. La 24 august 1993, camera de judecată a respins recursul. La 6 aprilie 1994, în urma unei noi acțiuni a reclamantului, camera de acuzare a consimțit să reducă suma de 8 000 000 drachmes. La acea dată, a fost amânată la 13 noiembrie 1995, apoi la 23 februarie 1996 și 31 mai 1996 în care a avut loc. În aceeași zi, instanța de apel penal l-a judecat pe reclamant vinovat de infracțiunile de care era acuzat și l-a condamnat la o pedeapsă de 12 ani și șase luni (judecată 1527-1528/1996). Reclamantul a fost deja reținut începând cu 18 aprilie 1996, în executarea altor hotărâri judecătorești. La 31 mai 1996, reclamantul a formulat un apel împotriva hotărârii 1527-1528/1996 în fața instanței judecătorești judecătorești judecătorești judecătorești judecătorești judecătorești judecătorești, compusă din cinci membri și a declarat că recursul are efect suspensiv, dar instanța de apel a respins această cerere la 16 septembrie 1996. La 18 decembrie 1996, instanța de apel a primit o cerere din partea reclamantului de a fi eliberat sub condiție condiționată din motive de sănătate și până la tribunal. La data stabilită inițial la 17 martie 1997, a fost amânată la data de 5 mai 1997 și apoi la data de 20 octombrie 1997, 10 decembrie 1997, 5 iunie 1998, 2 aprilie 1999 și 15 octombrie 1999. La acea dată, aceasta a început, dar a fost suspendată și amânată la data de 17 martie 2000 și la data de 23 iunie 2000. Cu toate acestea, reclamantul a fost reținut, în perioada 23 iunie 2000 - 6 noiembrie 2000, pentru alte fapte, în executarea unei hotărâri (971/2000) a instanței judecătorești în justiție, compusă din cinci membri. Recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală conține următoarele dispoziții relevante: art. 533 alineatul (2) Persoanele aflate în custodia provizorie și apoi plătite (...) au dreptul de a solicita despăgubiri (...), în cazul în care a fost stabilit în cursul procedurii în care nu au comis infracțiunea pentru care au fost deținute (...) art. 535 alineatul (1) În cazul în care o persoană a fost reținută temporar, în mod intenționat sau ca urmare a unei abateri grave, aceaceasta este răspunzătoare pentru propria deținere (...). Pretenția de a fi despăgubită pentru o detenție provizorie care nu este justificată poate să nu fie acceptată, dacă actul pentru care a fost făcută instrucțiunea a fost foarte necinstit sau imoral sau dacă este evident că persoana care a fost reținută în mod provizoriu a intenționat să comită o infracțiune.(...) art. 536 La cererea orală a persoanei soluționate, instanța care a examinat cauza se pronunță cu privire la obligația de a-și exercita obligația de a-și exercita dreptul la o astfel de hotărâre în același timp cu verdictul. Totuși, această instanță poate, de asemenea, pronunța din oficiu o astfel de hotărâre (...) Cu toate acestea, decizia privind obligația de a plăti despăgubiri nu poate fi contestată separat; aceaceasta este anulată în cazul în care decizia privind problema principală a instanței penale este infirmată. art. 537 Oricine a suferit un prejudiciu poate, într-o etapă ulterioară, să sesizeze aceeași instanță cu privire la o cerere de despăgubire. În acest caz, cererea trebuie prezentată procurorului judiciar al acestei instanțe în termen de 48 de ore de la pronunțarea hotărârii în ședință publică (...). GRIFS Invochează art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. Invocând art. 5 alin. (5), 6 alin. (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că instanța nu i-a acordat nicio despăgubire, după ce a achitat-o. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge că perioada dintre arestarea sa și judecata de primă instanță și în timpul căreia făcea obiectul unui control judiciar deosebit de sever era excesivă. În acest sens, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. 5 alin. (5) (dreptul la despăgubire), 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil) și 13 (dreptul la o cale de atac eficientă) din Convenție. El subliniază că, între judecata de primă instanță care îl condamnă la o pedeapsă de reținere și punerea sa în libertate din motive de sănătate, a fost privat de libertate timp de șase luni. Tribunalul de apel penal, care l-a achitat, a făcut să dispară motivul pentru care a fost întemnițat și a dat naștere în beneficiul său unui drept la despăgubire, în conformitate cu art. 533 și în conformitate cu Codul de procedură penală. Cu toate acestea, instanțele grecești nu se pronunță niciodată din oficiu, ca în speță, asupra unui astfel de drept, resping în principiu orice cerere în această privință și nu sunt obligate să reamintească celor interesați existența acestui drept și modalitățile de exercitare a acestuia. Reclamantul susține că dispozițiile articolului 533 din Codul de procedură penală nu au fost aplicate în mod corespunzător în cazul său și că unul dintre motive a fost condamnarea sa, în aceeași zi, pentru alte infracțiuni. Prin urmare, a declarat că a fost privat de orice despăgubiri, prin necunoașterea articolului 5 alineatul (5) din convenție, și de accesul la o instanță, încălcând articolele 6 alineatul (1) și 13. Curtea constată că art. 536 din Codul de procedură penală prevede că, la cererea orală a persoanei soluționate, instanța care a examinat cauza se pronunță cu privire la obligația de a lua o hotărâre în legătură cu o astfel de hotărâre, în același timp cu verdictul. Cu toate acestea, această instanță poate, de asemenea, pronunța din oficiu o astfel de hotărâre. La rândul său, art. 537 din același cod prevede că persoana care a suferit un prejudiciu poate, într-o etapă ulterioară, să sesizeze aceeași instanță cu privire la o cerere de despăgubire, cu condiția ca cererea să fie prezentată în termen de 48 de ore de la pronunțarea hotărârii în instanță publică. Cu toate acestea, din dosar nu reiese că reclamantul a prezentat o astfel de cerere fie în instanță, fie ulterior, în conformitate cu aceste articole și, prin urmare, nu este conform cu cerința de epuizare a căilor de atac interne. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. În cele din urmă, reclamantul invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, care dispune de orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezența persoanei respective în instanță. Reclamantul subliniază că, între data examinării și a plasării sale sub control judiciar, la 3 iunie 1991, și cea a hotărârii de primă instanță, la 31 mai 1996, a trecut o perioadă de cinci ani. Or, el susține că o astfel de perioadă, în timpul căreia obligațiile impuse în temeiul controlului judiciar nu au încetat să aplice, depășește cu mult termenul rezonabil pe parcursul căruia ar fi trebuit judecat și subliniază, de asemenea, cuantumul excesiv al ÖVAG, disproporționat cu resursele sale. Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu a fost reținut în perioada menționată anterior. Instanța pronunțată în instanță îl plasează imediat sub control judiciar, care include interdicția de ieșire de pe teritoriu și reținerea unui loc de muncă în raport cu resursele acestuia. Prin urmare, Curtea consideră că art. 5 alin. (3) nu se aplică în speță. În consecință, rezultă că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 3 și trebuie respins în conformitate cu art.
de la requête n° 64417/01
présentée par Anastasios TERZIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
6 décembre 2001 en une chambre composée de
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2000 et enregistrée le 9 janvier 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Anastasios Terzis, est un ressortissant grec, né en 1937 et résidant à Eginio Pierias. Il est représenté devant la Cour par M
e
D.
Nikopoulos, avocat à Thessalonique.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
De 1983 à 1988, le requérant était président du conseil d’administration des deux sociétés de textile. Le 20 novembre 1989, le conseil d’administration de l’une de ces sociétés constata des irrégularités dans la comptabilité de celle-ci et porta plainte contre le requérant.
Le 3 juin 1991, le requérant comparut devant le juge d’instruction saisi de l’affaire et nia les accusations d’abus de biens sociaux (pour un montant de 100
035
415 drachmes) et d’abus de confiance (pour un montant de 9
800
000 drachmes). Le juge d’instruction laissa le requérant en liberté sous contrôle judiciaire
: les obligations qui lui étaient imposées consistaient en l’interdiction de sortie du territoire et le versement d’un cautionnement d’un montant de 15
000
000 drachmes (décision 9/1991).
Le 10 mars 1992, la chambre d’accusation de la cour d’appel décida de renvoyer le requérant en jugement devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, composée de trois membres, et maintint en vigueur la décision 9/1991 du juge d’instruction.
Le 19 juillet 1993, le requérant introduisit devant la chambre d’accusation de la cour d’appel un recours contre la décision du juge d’instruction, du 3 juin 1991
; il demandait la réduction de la somme déposée comme cautionnement. Le 24 août 1993, la chambre d’accusation rejeta le recours. Le 6 avril 1994, suite à un nouveau recours du requérant, la chambre d’accusation consentit à réduire le montant du cautionnement à 8
000
000 drachmes.
L’audience devant la cour d’appel criminelle était fixée au 14 février 1994. A cette date, elle fut ajournée au 13 novembre 1995 puis au 23 février 1996 et 31 mai 1996 où elle eut lieu. Le même jour, la cour d’appel criminelle jugea le requérant coupable des infractions dont il était accusé et le condamna à une peine de réclusion de douze ans et six mois (jugement 1527-1528/1996). Le requérant était déjà détenu depuis le 18 avril 1996, en exécution d’autres décisions judiciaires .
Le 31 mai 1996, le requérant introduisit un appel contre le jugement 1527-1528/1996 devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, composée de cinq membres et demanda que l’appel ait un effet suspensif, mais la cour d’appel rejeta cette demande, le 16 septembre 1996.
Le 18 décembre 1996, la cour d’appel accueillit une demande du requérant d’être mis en liberté sous condition pour des raisons de santé et jusqu’à l’audience devant cette cour.
L’audience, initialement fixée au 17 mars 1997, fut ajournée au 5 mai 1997 puis aux 20 octobre 1997, 10 décembre 1997, 5 juin 1998, 2 avril 1999 et 15 octobre 1999. A cette date, elle débuta, mais fut interrompue et ajournée au 17 mars 2000 et au 23 juin 2000.
Par un arrêt (970/2000) du 23 juin 2000, la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, acquitta le requérant.
Toutefois, le requérant fut à nouveau détenu, du 23 juin 2000 au 6
novembre 2000, pour d’autres faits, en exécution d’un arrêt (971/2000) de la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres. Le pourvoi du requérant contre cet arrêt est encore pendant devant la Cour de cassation.
B.
Le droit interne pertinent
Le code de procédure pénale contient les dispositions pertinentes suivantes
:
Article 533 § 2
«
Les personnes placées en détention provisoire puis acquittées (...) ont le droit de demander réparation (...), s’il a été établi au cours de la procédure qu’elles n’avaient pas commis l’infraction pénale pour laquelle elles avaient été détenues (...)
»
Article 535 § 1
«
1.
L’Etat n’est nullement dans l’obligation d’indemniser une personne qui (...) a été placée en détention provisoire si celle-ci, volontairement ou à la suite d’une faute lourde, s’est rendue responsable de sa propre détention (...).
2.
La prétention d’être indemnisé pour une détention provisoire qui n’est pas justifiée peut ne pas être admise, si l’acte pour lequel il y a eu instruction était très malhonnête ou immorale ou s’il ressort que celui qui a été détenu provisoirement s’apprêtait à commettre une infraction.(...)
»
Article 536
«
1.
Sur demande orale de la personne acquittée, la juridiction qui a examiné l’affaire statue sur l’obligation de l’Etat d’indemniser l’intéressé en rendant, en même temps que le verdict, une décision distincte.
Toutefois, cette juridiction peut aussi rendre d’office une telle décision (...)
2.
La décision relative à l’obligation d’indemnisation de l’Etat ne peut être contestée séparément; elle est toutefois annulée lorsque la décision portant sur la question principale de l’instance pénale est infirmée.
»
Article 537
«
1.
Quiconque a subi un préjudice peut, à un stade ultérieur, saisir la même juridiction d’une demande en réparation.
2.
En ce cas, la demande doit être présentée au procureur de cette juridiction dans les quarante-huit heures suivant le prononcé du jugement en audience publique (...).
»
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
2.
Invoquant les articles 5 § 5, 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la cour d’appel criminelle ne lui accorda aucune indemnité, après l’avoir acquitté.
3.
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la période entre son arrestation et le jugement de première instance et pendant laquelle il faisait l’objet d’un contrôle judiciaire particulièrement sévère, était excessive.
1.
Le requérant allègue un dépassement du «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
2.
Le requérant allègue une violation des articles 5 § 5 (droit à réparation), 6 § 1 (droit à un procès équitable) et 13 (droit à un recours effectif) de la Convention.
Il souligne qu’entre le jugement de première instance le condamnant à une peine de réclusion et sa mise en liberté pour des raisons de santé, il a été privé de sa liberté pendant six mois. L’arrêt de la cour d’appel criminelle, qui l’a acquitté, a fait disparaître la raison pour laquelle il a été emprisonné et a fait naître à son profit un droit à indemnité, conformément à l’article 533 et suivant du code de procédure pénale. Toutefois, les juridictions grecques ne se prononcent jamais d’office, comme en l’espèce, sur un tel droit, rejettent en principe toute demande à cet égard et ne sont pas obligés à rappeler aux intéressés l’existence de ce droit et les modalités de son exercice. Le requérant soutient que les dispositions de l’article 533 et suivant du code de procédure pénale n’ont pas été appliquées comme il fallait dans son cas et qu’une des raisons pour cela était sa condamnation, le même jour, pour d’autres infractions. Par conséquent, il allègue qu’il a été privé de toute indemnité, en méconnaissance de l’article 5 § 5 de la Convention, et d’un accès à un tribunal, en violation des articles 6 § 1 et 13.
La Cour note que l’article 536 du code de procédure pénale prévoit que sur demande orale de la personne acquittée, la juridiction qui a examiné l’affaire statue sur l’obligation de l’Etat d’indemniser l’intéressé en rendant, en même temps que le verdict, une décision distincte. Toutefois, cette juridiction peut aussi rendre d’office une telle décision. De son côté, l’article 537 du même code dispose que celui qui a subi in préjudice peut, à un stade ultérieur, saisir la même juridiction d’une demande en réparation, à condition que la demande soit présentée dans les quarante-huit heures suivant le prononcé du jugement en audience publique.
Or il ne ressort pas du dossier que le requérant ait présenté une telle demande soit à l’audience soit ultérieurement, conformément à ces articles et partant, il ne s’est pas conformé à l’exigence de l’épuisement des voies de recours internes.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
3.
Enfin, le requérant allègue une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
Le requérant souligne qu’entre la date de sa mise en examen et de son placement sous contrôle judiciaire, le 3 juin 1991, et celle du jugement de première instance, le 31 mai 1996, s’est écoulée une période de cinq ans. Or il prétend qu’une telle période, pendant laquelle les obligations imposées en vertu du contrôle judiciaire n’ont pas cessé de s’appliquer, dépasse de beaucoup le délai raisonnable pendant lequel il aurait dû être jugé. Il souligne aussi le montant excessif du cautionnement, disproportionné avec ses ressources.
La Cour note que le requérant n’a pas été détenu pendant la période susmentionnée. Le juge d’instruction le plaça immédiatement sous contrôle judiciaire, qui comprenait l’interdiction de sortie du territoire et le versement d’un cautionnement qu’il estimait proportionné aux ressources de celui-ci. Par conséquent, la Cour estime que l’article 5 § 3 ne s’applique pas en l’espèce.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35
§
3 et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Erik
Fribergh
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente