PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64417/01 prezentate de Anastasios TERZIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 17 octombrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președintele C.L. Rozakis Bonello Levits Botomarova Kovler Steiner, judecători Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 22 decembrie 2000, având în vedere decizia parțială din 6 decembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, domnul Anastasios Terzis, este un resortisant grec, născut în 1937 și rezident în Eginio Pierias. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul D. Nikopoulos, avocat în Salonic. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Din 1983 până în 1988, reclamantul era președintele consiliului de administrație al celor două societăți textile. La 20 noiembrie 1989, consiliul de administrație al uneia dintre aceste societăți a constatat nereguli în contabilitatea acesteia și a depus o plângere împotriva reclamantului. La data de 13 mai 1991, reclamantul s-a prezentat în fața procurorului la 3 iunie 1991, în fața tribunalului corecțional sesizat cu cauza și a negat acuzațiile de abuz de bunuri sociale (în valoare de 100 035 415 drachmes) și de abuz de încredere (în valoare de 9 800 Depoziția reclamantului a continuat în fața procurorului la 7 iunie 1991 și a fost amânată până la 14 iunie, data la care reclamantul a solicitat o amânare pentru că avocatul său participa la greva din barou. La 10 iulie 1991, procurorul l-a lăsat pe reclamant în libertate sub supraveghere judiciară. : Obligațiile care i-au fost impuse au constat în interzicerea ieșirii teritoriului și în detenția a 15 000 000 de drahmes (Decizia 9/1991). Procurorul din apropierea tribunalului corecțional a transmis cazul procurorului în apropierea tribunalului judecătoresc, care l-a transmis la rândul său camerei de judecată a Tribunalului de apel din Atena la 25 noiembrie 1991. La 10 martie 1992, camera de acuzare a instanței judecătorești a decis să-l trimită pe reclamant înapoi în instanță în fața instanței judecătorești judecătorești judecătorești în justiție, compusă din trei membri, menținând în vigoare decizia 9/1991 a instanței judecătorești. La 19 iulie 1993, reclamantul a introdus în fața camerei de judecată o acțiune împotriva hotărârii judecătorului judecătoresc din 3 iunie 1991. La 24 august 1993, camera de acuzare a respins recursul. La 6 aprilie 1994, în urma unei noi acțiuni a reclamantului, camera de acuzare a consimțit să reducă suma de 8 000 000 drahme. La tribunalul de apel penal a fost stabilită la 14 februarie 1994, dar a fost amânată la 13 noiembrie 1995, din cauza participării avocatului reclamantului la greva baroului da. La 9 martie 1994, reclamantul sesizează din nou camera de acuzare a instanței de apel cu privire la o cerere de reducere a sumei Ö Õ Õ Õ ï . Camera de acuzații a primit parțial cererea la 6 aprilie 1994. La 13 noiembrie 1995, avocații reclamantului au solicitat o nouă amânare, deoarece clientul lor era judecat în fața unei alte instanțe de apel și majoritatea martorilor erau prezenți acolo. Tribunalul de apel penal a amânat în instanță la 23 februarie 1996, apoi din cauza faptului că reclamantul era bolnav, la 31 mai 1996 unde a avut loc. În aceeași zi, instanța penală l-a judecat pe reclamant vinovat de infracțiunile de care era acuzat și l-a condamnat la o pedeapsă de 12 ani și șase luni (judecata 1527-1528/1996). Reclamantul era deja reținut începând cu 18 aprilie 1996, în executarea altor hotărâri judecătorești. La 31 mai 1996, reclamantul a formulat un apel împotriva hotărârii 1527-1528/1996 în fața Tribunalului de apel criminal din Etta, compus din cinci membri, și a solicitat ca recursul să aibă un efect suspensiv, dar instana de apel a respins această cerere la 16 septembrie 1996. La 18 decembrie 1996, instanța de apel a primit o cerere din partea reclamantului de a fi eliberat sub condiție condiționată din motive de sănătate și până la tribunal. Land, stabilită inițial la 17 martie 1997, a fost amânată la 5 mai 1997 (pentru ca doi martori să poată fi prezenți) și apoi la 20 octombrie 1997 (din cauza absenței unui martor), 10 decembrie 1997 (pentru ca doi martori să fie citați și să fie depuse anumite dovezi), 15 mai 1998 (din cauza faptului că reclamantul era bolnav), 5 iunie 1998 (din cauza supraîncărcării rolului în această zi), 15 februarie 1999. La acea dată, instanța de apel criminală a respins recursul ca fiind nefondat pentru anumite acuzații și din motive de prescriere în ceea ce privește altele. La 1 martie 1999, reclamantul a adresat o cerere de anulare a procedurii în fața instanței de apel criminală, compusă din cinci membri, cu condiția ca aceasta să respingă cererea ca nefondată. Curtea de apel a acceptat cererea în aceeași zi și a fixat la tribunal la data de 2 aprilie 1999. La acea dată, ea a amânat în instanță la data de 15 octombrie 1999, pentru a cita doi martori și d La acea dată, Tribunalul a început, dar a fost întrerupt și continuat la 23 iunie 2000 printr-o hotărâre (970/2000) din 23 iunie 2000, instanța de apel criminală, compusă din cinci membri, l-a reținut pe reclamant. Cu toate acestea, reclamantul a fost reținut în perioada 23 iunie 2000 - 6 noiembrie 2000, pentru alte fapte, în executarea unei hotărâri (971/2000) a Tribunalului de apel penal, compusă din cinci membri. Recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. GRIEF Invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii. ÎN În acest sens, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Guvernul susține că, din 10 martie 1992, data la care camera de acuzare și-a prezentat hotărârea de trimitere a reclamantului în instanță, la 23 iunie 2000, data la care a fost pronunțată hotărârea, autoritățile judiciare nu au făcut nicio întârziere. Perioada cuprinsă între 3 iunie 1991, când reclamantul a fost prezentat în fața procurorului, și 10 martie 1992, a fost indispensabilă pentru ca procurorul să examineze dosarul și să-și întocmească propunerea și pentru ca camera de judecată să decidă să retrimită sau nu acuzatul în instanță și, de asemenea, ar trebui să se țină seama de perioada de vacanță judiciară (1 iulie - 15 septembrie 1991). În ziua de 13 noiembrie 1995 a fost cea mai scurtă amânare care putea fi acordată la acea vreme, întrucât rolul tribunalelor era ocupat din cauza grevei baroului, iar cazurile care aveau prioritate erau cele în care infracțiunile riscă să fie comise. Greva baroului dura, cu întreruperi, între 23 ianuarie 1989 și 30 iunie 1994 și anumite perioade au fost deosebit de lungi, în special cele de la 20 mai 1992 la 7 iulie 1992 și de la 30 octombrie 1992 la 8 martie 1993. Având în vedere cele de mai sus, guvernul susține că procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță, care a durat 28 de luni, nu a fost excesivă. În fața instanței de apel criminal, compusă din cinci membri, amânările din 17 martie 1997, 5 mai 1997 și 20 octombrie 1997 și 10 decembrie 1997 s-au datorat necesității de a cita martori și de a prezenta anumite documente, iar reclamantul a consimțit la aceasta. În cele din urmă, noua procedură în fața tribunalului de apel criminal, compusă din cinci membri, a durat paisprezece luni și a fost amânată de trei ori, dintre care una a fost suspendată la cererea reclamantului. Recurentul susține că răspunderea exclusivă pentru durata procedurii revine autorităților judiciare care au permis ca o perioadă de doi ani, opt luni și șapte zile să se încheie între data la care a fost prezentat în fața procurorului și data la care a fost stabilit la tribunalul de apel penal, că o perioadă de un an, opt luni și 27 de zile se încheie între 17 februarie 1994 și 13 noiembrie 1995 și că o perioadă de nouă luni și 17 zile se încheie între data cererii de recurs și data la care a fost stabilită data la 17 martie 1997. Reclamantul acordă, de asemenea, instanței de apel infracționale responsabilitatea pentru necompamentarea martorilor aflați în întreținere și necesitatea de a amâna de patru ori sentința pentru o perioadă de un an, o lună și douăzeci și nouă de zile. De asemenea, reproșează instanței de apel penal, compusă din cinci membri, că a amânat încuviințarea prevăzută pentru 5 iunie 1998 până la 15 februarie 1999. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
64417/01
présentée par Anastasios TERZIS
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
17 octobre 2002 en une chambre composée de
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
M.
C.L.
Rozakis
,
M.
G.
Bonello
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
M.
S.
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 décembre 2000,
Vu la décision partielle du 6 décembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Anastasios Terzis, est un ressortissant grec, né en 1937 et résidant à Eginio Pierias. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
De 1983 à 1988, le requérant était président du conseil d’administration des deux sociétés de textile. Le 20 novembre 1989, le conseil d’administration de l’une de ces sociétés constata des irrégularités dans la comptabilité de celle-ci et porta plainte contre le requérant.
Mis en cause le 13 mai 1991, le requérant comparut, le 3 juin 1991, devant le procureur près le tribunal correctionnel saisi de l’affaire et nia les accusations d’abus de biens sociaux (pour un montant de 100
035
415
drachmes) et d’abus de confiance (pour un montant de 9
800
000 drachmes). La déposition du requérant se poursuivit devant le procureur le 7 juin 1991 et fut reportée au 14 juin, date à laquelle le requérant demanda un ajournement car son avocat participait à une grève du barreau d’Athènes. Le 10 juillet 1991, le procureur laissa le requérant en liberté sous contrôle judiciaire
: les obligations qui lui étaient imposées consistaient en l’interdiction de sortie du territoire et le versement d’un cautionnement d’un montant de 15
000
000 drachmes (décision 9/1991).
Le procureur près le tribunal correctionnel transmit le dossier au procureur près la cour d’appel, qui le transmit à son tour à la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes le 25 novembre 1991.
Le 10 mars 1992, la chambre d’accusation de la cour d’appel décida de renvoyer le requérant en jugement devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, composée de trois membres, et maintint en vigueur la décision 9/1991 du juge d’instruction.
Le 19 juillet 1993, le requérant introduisit devant la chambre d’accusation de la cour d’appel un recours contre la décision du juge d’instruction, du 3 juin 1991
; il demandait la réduction de la somme déposée comme cautionnement. Le 24 août 1993, la chambre d’accusation rejeta le recours. Le 6 avril 1994, suite à un nouveau recours du requérant, la chambre d’accusation consentit à réduire le montant du cautionnement à 8
000
000 drachmes.
L’audience devant la cour d’appel criminelle fut fixée au 14 février 1994, mais fut ajournée au 13 novembre 1995, en raison de la participation de l’avocat du requérant à la grève du barreau d’Athènes.
Le 9 mars 1994, le requérant saisit à nouveau la chambre d’accusation de la cour d’appel d’une demande tendant à faire baisser le montant du cautionnement. La chambre d’accusation accueillit partiellement la demande le 6 avril 1994.
Le 13 novembre 1995, les avocats du requérant demandèrent un nouvel ajournement car leur client était jugé devant une autre cour d’appel et la plupart des témoins se trouvaient là. La cour d’appel criminelle ajourna l’audience au 23 février 1996, puis en raison du fait que le requérant était malade, au 31 mai 1996 où elle eut lieu. Le même jour, la cour d’appel criminelle jugea le requérant coupable des infractions dont il était accusé et le condamna à une peine de réclusion de douze ans et six mois (jugement
1527-1528/1996). Le requérant était déjà détenu depuis le 18
avril 1996, en exécution d’autres décisions judiciaires.
Le 31 mai 1996, le requérant introduisit un appel contre le jugement 1527-1528/1996 devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, composée de cinq membres, et demanda que l’appel ait un effet suspensif, mais la cour d’appel rejeta cette demande le 16 septembre 1996.
Le 18 décembre 1996, la cour d’appel accueillit une demande du requérant d’être mis en liberté sous condition pour des raisons de santé et jusqu’à l’audience devant cette cour.
L’audience, initialement fixée au 17 mars 1997, fut ajournée au 5 mai 1997 (afin que deux témoins puissent comparaître) puis aux 20 octobre 1997 (en raison de l’absence d’un témoin), 10 décembre 1997 (afin que deux témoins soient cités à comparaître et que certains éléments de preuve soient déposés), 15 mai 1998 (en raison du fait que le requérant était malade), 5 juin 1998 (en raison de la surcharge du rôle ce jour), 15 février 1999. A cette date, la cour d’appel criminelle rejeta l’appel comme mal fondé pour certains chefs d’accusation et pour cause de prescription quant à certains autres.
Le 1
er
mars 1999, le requérant déposa une requête tendant à faire annuler la procédure devant la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, pour autant qu’elle rejetait l’appel comme mal fondé. La cour d’appel accueillit la demande le jour même, et fixa l’audience au 2 avril 1999. A cette date, elle ajourna l’audience au 15 octobre 1999, afin de citer deux témoins et d’ordonner la production de certains documents. A cette date, l’audience débuta, mais fut interrompue et ajournée au 17 mars 2000 à la demande de l’avocat du requérant. A cette date, l’audience commença mais fut interrompue et continua le 23 juin 2000.
Par un arrêt (970/2000) du 23 juin 2000, la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, acquitta le requérant.
Toutefois, le requérant fut à nouveau détenu, du 23 juin 2000 au 6
novembre 2000, pour d’autres faits, en exécution d’un arrêt (971/2000) de la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres. Le pourvoi du requérant contre cet arrêt est encore pendant devant la Cour de cassation.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure.
Le requérant allègue un dépassement du «
délai raisonnable
» garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement soutient que du 10 mars 1992, date à laquelle la chambre d’accusation rendit sa décision renvoyant le requérant en jugement, au 23 juin 2000, date de l’arrêt de la cour d’appel criminelle, aucun retard n’est imputable aux autorités judiciaires. La période entre le 3 juin 1991, lorsque le requérant comparut devant le procureur, et le 10 mars 1992, fut indispensable afin que le procureur étudie le dossier et rédige sa proposition et afin que la chambre d’accusation décide de renvoyer ou non l’accusé en jugement. Il faudrait aussi tenir compte de la période des vacances judiciaires (du 1
er
juillet au 15 septembre 1991). L’ajournement de l’audience au 13 novembre 1995 était le plus court qui pouvait être accordé à cette époque, car le rôle des tribunaux était chargé en raison de la grève du barreau et les affaires qui avaient priorité étaient celles dans lesquelles les infractions risquaient d’être prescrites. La grève du barreau dura, avec des interruptions, du 23 janvier 1989 au 30 juin 1994 et certaines périodes furent particulièrement longues, en particulier celles du 20 mai 1992 au 7
juillet 1992 et du 30 octobre 1992 au 8 mars 1993.
Compte tenu des éléments susmentionnés, le Gouvernement soutient que la procédure devant le tribunal de première instance, qui dura vingt-huit mois, n’était pas excessive. Du reste, l’ensemble des ajournements devant cette juridiction fut accordé suite à des demandes du requérant ou de son conseil. Devant la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, les ajournements des 17 mars 1997, 5 mai 1997 et 20 octobre 1997 et 10
décembre 1997 étaient dus à la nécessité de citer des témoins et de produire certains documents et le requérant y a consenti. Enfin, la nouvelle procédure devant la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, dura quatorze mois et l’audience fut ajournée à trois reprises dont une à la demande du requérant.
Le requérant soutient que la responsabilité exclusive pour la longueur de la procédure incombe aux autorités judiciaires qui ont permis qu’une période de deux ans, huit mois et sept jours s’écoule entre la date où il a comparu devant le procureur et celle de l’audience fixée devant la cour d’appel criminelle, qu’une période d’un an, huit mois et vingt-sept jours s’écoule entre le 17 février 1994 et l’audience 13 novembre 1995 et qu’une période de neuf mois et dix-sept jours s’écoule entre la date de l’appel et l’audience fixée au 17 mars 1997. Le requérant attribue aussi à la cour d’appel criminelle la responsabilité pour la non-comparution des témoins à charge et la nécessité d’ajourner à quatre reprises l’audience pour une durée d’un an, un mois et vingt-neuf jours. Il reproche aussi à la cour d’appel criminelle, composée de cinq membres, d’avoir ajourné l’audience prévue pour le 5 juin 1998 au 15 février 1999.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Françoise
Tulkens
Greffier adjoint
Présidente