ANAGNOSTOPOULOS contre la GRECE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54589/00 prezentate de Dionysios AANGNOSTOPOULOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima secțiune), care are loc la 24 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinta C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Vajić dnii Kovler Zagrebelsky, judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 3 ianuarie 2000 și înregistrată la 2 februarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, Dionysios Anagnostopoulos, este un cetățean american, născut în 1945 și rezident în Atena. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Dimitrakopoulos, avocat în Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1991, un colaborator al reclamantului i-a oferit un transfer din care reiese că a depus suma de 8 000 000 de drahmes în contul unei societăți anonime (reprezentată de solicitant) la o agenție a Băncii Naționale a Greciei. Cu toate acestea, câteva zile mai târziu, directorul băncii l-a informat pe reclamant că traficul era fals și că, prin urmare, banca considera că această sumă nu fusese niciodată depusă în contul menționat anterior. Reclamantul a emis apoi două cecuri personale pentru a acoperi suma și a invitat banca să-i restituie cecul fals. Banca i-a răspuns că cecul era pierdut. Reclamantul a introdus apoi o acțiune împotriva băncii prin care solicita restituirea cecului sau plata sumei corespunzătoare. La rândul său, la trei ani de la data faptelor și la doi ani de la introducerea acțiunii reclamantului, banca a depus o plângere împotriva sa pentru utilizarea unor falsuri. Reclamantul a fost chemat în fața magistratului instructor opt luni mai târziu. După ce a avut acces la dosar, reclamantul a constatat că anumite documente, în special cecul menționat anterior, erau false. La 10 ianuarie 1994, reclamantul a depus o plângere împotriva unor angajați ai băncii pentru falsificare și utilizare falsă și s-a constituit, de asemenea, parte civilă și a solicitat 15 000 GRD pentru daune morale. Angajații băncii au fost chemați în fața magistratului instructor în 1998, după patru ani de la depunerea plângerii și după cinci ani de la comiterea infracțiunilor. Potrivit reclamantului, după încheierea audierii, magistratul instructor a înaintat cazul procurorului districtual în vederea urmăririi penale, dar fără a-l invita pe reclamant să contrasemneze încheierea examinării preliminare, în lipsa de conștiență a dispozițiilor relevante ale Codului de procedură penală. 101.127/1998, procurorul din apropierea tribunalului corecțional din Etta a decis să trimită angajații în fața tribunalului corecțional pentru a fi judecați pentru infracțiunea de falsificare comisă în iunie 1993. La 20 mai 1998, aceștia au introdus o acțiune împotriva acestei decizii, în fața procurorului în fața instanței judecătorești care a infirmat această decizie. Ca urmare a acestei decizii, procurorul din apropierea tribunalului corecțional daléta a înaintat cauza în fața camerei de judecată a tribunalului corecțional, astfel încât acesta să decidă cu privire la trimiterea inculpaților în instanță. La 21 decembrie 1998, camera de acuzare a tribunalului corecțional da 5885/1998) că, întrucât infracțiunile incriminate fuseseră comise de angajați în iunie 1993, acestea erau reglementate de prescripția prevăzută în art. 111, 112 și 113 din Codul penal. La 16 iunie 1999, reclamantul a introdus recurs împotriva Deciziei nr. 5885/1998 în fața camerei de acuzare a instanței de judecată. La 19 octombrie 1999, aceasta a confirmat decizia menționată anterior. ; aceasta a arătat că infracțiunile erau prevăzute chiar și înainte de introducerea cauzei în fața camerei de judecată de primă instanță și că aceasta a pus pe bună dreptate capăt urmăririi penale a inculpaților (Decizia nr. 2401/1999). Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile relevante din Codul penal se citesc astfel Art. 111 1. Actul pedepsitabil dispare odată cu prescrierea. (...) (3) Actele sunt prescrise după cinci ani. (...) art. 112 Termenul de prescripție începe de la data comisiei pentru actul pedepsit. art. 113 Termenul de prescripție se amână atâta timp cât urmărirea penală nu poate începe sau continua în conformitate cu legea. Termenul de prescripție se amână în perioada în care procedura este în curs și până când hotărârea de condamnare a pârâtului devine definitivă. (...) În conformitate cu art. 65 alineatul (1) din Codul de procedură penală, instanța penală nu se pronunță asupra părții civile atunci când decide să nu dea în judecată sau când își asumă răspunderea pentru orice motiv. În aceste cazuri, care includ, de asemenea, încetarea urmăririi penale din motive de prescripție, partea civilă nu își pierde dreptul la despăgubiri, deoarece poate sesiza instanțele civile; acestea vor examina bunul întemeiat al cauzei fără ca acestea să fie legate de hotărârea instanțelor penale. Instanța penală poate, de asemenea, să trimită partea civilă în fața instanțelor civile în cazul în care consideră că pretenția nu este lichidată și dacă cererea depășește suma de 15 000 GRD. În sfârșit, partea civilă se poate retrage în fața instanțelor penale și își poate continua acțiunea în fața instanțelor civile. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatele (1), (2) și (3) din convenție, în legătură cu procedura în care a fost parte civilă și în care inculpații, deținuți în instanță, nu au fost judecați din motive de prescripție care au avut loc din cauza comportamentului autorităților de urmărire penală. Recurentul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul invită Curtea să respingă cererea pentru nu El subliniază că, după Decizia nr. 5885/1998 a camerei de judecată a tribunalului corecțional, reclamantul putea și trebuia să sesizeze instanțele civile pentru a-și exercita pretențiile pentru prejudiciul suferit. Curtea consideră că această excepție ridică întrebări strâns legate de cele pe care va trebui să le examineze dacă se dovedește necesar să se pronunțe asupra existenței încălcării articolului 6. În ceea ce privește bunul întemeiat, guvernul subliniază că dreptul individual al părții civile care intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție este pretenția civilă introdusă în fața instanței penale. Faptul că partea civilă susține acuzația nu extinde obiectul procesului penal și nu creează dreptul părții civile de a-l vedea pe acuzat sancționat penal. Hotărârea camerei de judecată conform căreia infracțiunile care au fost acuzate au fost reglementate de prescripție nu a dus la pierderea pretențiilor civile ale reclamantului împotriva inculpaților, deoarece acesta avea dreptul de a introduce o acțiune civilă în fața instanțelor civile. Prin urmare, reclamantul avea acces deplin și efectiv la o instanță pentru a solicita suma pe care o solicitase în momentul constituirii părții civile și pentru orice altă sumă pe care dorea să o revendice în conformitate cu rezerva pe care o emitese în momentul constituirii părții civile. De asemenea, el a putut, dacă a constatat o întârziere în procedura penală, să se retragă de la partea civilă și să introducă o acțiune în fața instanțelor civile. În cele din urmă, guvernul susține că cauza recurentului se află în afara domeniului de aplicare al convenției, din cauza modicității sumei solicitate. Reclamantul susține că atitudinea autorităților judiciare competente a fost deliberată, deoarece inculpații erau angajați ai unei bănci controlate de statul membru și că aceaceasta este dovada faptului că plângerea depusă împotriva sa a fost foarte rapidă. Mai mult decât atât, el subliniază că, mai devreme sau mai târziu, infracțiunile de falsificare și de utilizare a unor falsuri au fost considerate drept infracțiuni, indiferent de suma incriminată și prescrisă după 15 ani. Cu toate acestea, printr-o lege nr. 2408/1996, aceste infracțiuni au fost considerate infracțiuni (în cazul în care suma incriminată era mai mică de 25 000 000 GRD), iar perioada de prescripție s-a redus automat la cinci ani. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că litigiul referitor la dreptul de acces la o instanță ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond Curtea constată că reclamantul nu precizează în cererea sa în ce constă încălcarea celor două paragrafe ale articolului 6. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din convenție, aceste obiecțiuni trebuie, prin urmare, respinse ca fiind în mod vădit nefondate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului trasă din art. 6 alineatul (1) din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Françoise Tulkens Grefier Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 54589/00

présentée par Dionysios ANAGNOSTOPOULOS

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le 24

janvier 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

M.

C.L.

Rozakis

,

M.

G.

Bonello

,

M.

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 3

janvier 2000 et enregistrée le 2

février 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Dionysios Anagnostopoulos, est un ressortissant américain, né en 1945 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M

e

G. Dimitrakopoulos, avocat à Athènes.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1991, un collaborateur du requérant lui apporta une traite de laquelle il ressortait qu’il avait déposé la somme de 8

000

000

drachmes sur le compte d’une société anonyme (représentée par le requérant) auprès d’une agence de la Banque Nationale de Grèce. Toutefois, quelques jours plus tard, le directeur de la banque informa le requérant que la traite était fausse et que, par conséquent, la banque considérait que cette somme n’avait jamais été déposée sur le compte susmentionné. Le requérant émit alors deux chèques personnels afin de couvrir la somme et invita la banque à lui rendre le faux chèque. La banque lui répondit que le chèque était perdu. Le requérant introduisit alors une action contre la banque par laquelle il demandait la restitution du chèque ou le paiement du montant correspondant.

De son côté, trois ans après les faits et deux ans après l’introduction de l’action du requérant, la banque porta plainte contre lui pour usage de faux. Le requérant fut convoqué devant le magistrat instructeur huit mois plus tard. Ayant eu accès au dossier, le requérant constata que certaines pièces, notamment le chèque susmentionné, étaient fausses

; en effet, sur le dos du chèque figurait un faux tampon de la société représentée par le requérant et une fausse signature de celui-ci. Le 10 janvier 1994, le requérant porta plainte contre certains employés de la banque pour faux et usage de faux. Il se constitua aussi partie civile et sollicita 15

000

GRD pour dommage moral.

Les employés de la banque furent convoqués devant le magistrat instructeur en 1998, à savoir quatre ans après l’introduction de la plainte et cinq ans après les faits incriminés. Selon le requérant, après la fin de leur audition, le magistrat instructeur transmit le dossier au procureur aux fins de poursuite, mais sans inviter le requérant à contresigner la clôture de l’examen préliminaire, en méconnaissance des dispositions pertinentes du code de procédure pénale.

Par une décision n°

101.127/1998, le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes décida de déférer les employés devant le tribunal correctionnel pour être jugés du délit de faux commis en juin 1993. Le 20

mai 1998, ceux-ci interjetèrent appel contre cette décision, devant le procureur près la cour d’appel d’Athènes qui infirma cette décision.

Suite à cette décision, le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes introduisit l’affaire devant la chambre d’accusation du tribunal correctionnel afin que celui-ci décide du renvoi des accusés en jugement.

Le 21 décembre 1998, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel d’Athènes conclut (décision n°

5885/1998) que, comme les infractions incriminées avaient été commises par les employés en juin 1993, elles étaient couvertes par la prescription prévue aux articles 111, 112 et 113 du code pénal.

Le 16 juin 1999, le requérant interjeta appel contre la décision n°

5885/1998 devant la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes. Le 19 octobre 1999, celle-ci confirma la décision précitée

; elle releva que les infractions étaient prescrites même avant l’introduction de l’affaire devant la chambre d’accusation de première instance et que celle-ci avait à juste titre mit fin à la poursuite pénale des accusés (décision n° 2401/1999).

B.

Le droit et la pratique interne pertinent

Les dispositions pertinentes du code pénal se lisent ainsi

:

«

Article 111

(...)

(...)

»

«

Article 112

Le délai de prescription court à compter du jour de la commission de l’acte punissable.

»

«

Article 113

Le délai de prescription est reporté aussi longtemps que la poursuite pénale ne peut pas commencer ou continuer conformément à la loi.

Le délai de prescription est reporté pendant la période où la procédure est en cours et jusqu’à ce que la décision condamnant l’accusé devienne définitive.

(...)

»

Selon l’article

65 §

1 du code de procédure pénale, la juridiction pénale ne se prononce pas sur la partie civile lorsqu’elle décide de ne pas poursuivre ou lorsqu’elle acquitte l’accusé pour quelque motif que ce soit. Dans ces cas, qui comprennent aussi la cessation des poursuites pénales pour cause de prescription, la partie civile ne perd pas son droit à réparation car elle peut saisir les juridictions civiles. Celles-ci examineront le bien fondé de l’affaire sans qu’elles soient liées par la décision des juridictions pénales. La juridiction pénale peut aussi renvoyer la partie civile devant les juridictions civiles si elle estime la prétention non liquidée et si la demande dépasse le montant de 15

000

GRD. Enfin, la partie civile peut se désister devant les juridictions pénales et poursuivre son action devant les juridictions civiles.

GRIEF

Le requérant allègue une violation de l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, en relation avec la procédure dans laquelle il était partie civile et où les accusés, déférés en jugement, n’ont pas été jugés pour cause de prescription survenue en raison du comportement des autorités de poursuite.

EN DROIT

1.

Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a)

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non

‑

épuisement des voies de recours internes. Il souligne qu’après la décision n°

5885/1998 de la chambre d’accusation du tribunal correctionnel, le requérant pouvait et devait saisir les juridictions civiles afin de faire valoir ses prétentions pour le dommage qu’il estimait avoir subi.

La Cour estime que cette exception soulève des questions étroitement liées à celles qu’elle devra examiner s’il se révèle nécessaire de statuer sur l’existence de la violation de l’article 6. Elle la joint donc au fond.

b)

Quant au bien fondé, le Gouvernement souligne que le droit individuel de la partie civile qui entre dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention est la prétention civile introduite devant la juridiction pénale. Le fait que la partie civile appuit l’accusation n’élargit pas l’objet du procès pénal et ne crée pas pour la partie civile un droit de voir l’accusé sanctionné pénalement. La décision de la chambre d’accusation selon laquelle les infractions incriminées étaient couvertes par la prescription n’a pas entraîné la perte des prétentions civiles du requérant contre les accusés, car celui-ci avait le droit d’introduire une action civile devant les juridictions civiles. Le requérant avait donc un accès entier et effectif à un tribunal pour réclamer la somme qu’il avait sollicitée lors de la constitution de partie civile et pour toute autre somme qu’il souhaitait revendiquer conformément à la réserve qu’il avait émise au moment de la constitution de la partie civile. Il pouvait également, s’il avait constaté un retard dans la procédure pénale, se désister de la partie civile et introduire une action devant les juridictions civiles.

Enfin, le Gouvernement soutient que le grief du requérant se situe en dehors du champ d’application de la Convention, en raison de la modicité de la somme sollicitée.

Le requérant soutient que l’attitude des autorités judiciaires compétentes était délibérée car les accusés étaient employés d’une banque contrôlée par l’Etat. Il en veut pour preuve le fait que l’instruction de la plainte portée contre lui fut très rapide. Il souligne en outre qu’avant 1996, les infractions de faux et d’usage de faux étaient qualifiées de crime quelque soit le montant incriminé et prescrites au bout de quinze ans. Toutefois, par une loi n°

2408/1996, ces infractions furent qualifiées de délit (si la somme incriminée était inférieure à 25

000

000

GRD) et la période de prescription se réduisit automatiquement à cinq ans.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que le grief relatif au droit d’accès à un tribunal pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant allègue aussi une violation de l’article 6 §§ 2 et 3 de la Convention.

La Cour note que le requérant ne précise pas dans sa requête en quoi consisterait la violation de ces deux paragraphes de l’article 6.

Il s’ensuit que ces griefs doivent dès lors être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Présidente