- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Delmonte și Badano împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CONCLUZII DELMONTE ȘI BADANO c. ITALIA (Căutările nr. 44408/98 și 48525/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În acest caz, cauza Delmonte și Badanoc. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S.
Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și de domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află două instanțe îndreptate împotriva Republicii Italiene, ale căror resortisanți italieni, dnii Giovanni Luigi Delmonte, Pietro Badano și Riccardo Badano, respectiv cei din Republica Italiană, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 13 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( 1999 în temeiul art. 34 din Convenție. Prima cerere a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44408/98, iar a doua la 2 iunie 1999 sub numărul de dosar 48525/99.
Dl G.L. Delmonte este reprezentat de dl C. Coffaro, avocat la Asti, dnii P. și E. Badano sunt reprezentați de dl Navarra, avocat la Genova. este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a anexat cele două cereri și le-a declarat admisibile la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 7 ianuarie 1991, reclamanții și alte trei persoane au atribuit dnii G.L. și GP. și compania de asigurări S. în fața tribunalului din Asti pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decesului dlui B., soție, fiica și, respectiv, sora reclamanților, care au avut loc din cauza unui accident de circulație.
La 23 aprilie 1991, unul dintre reclamanți a depus un document la dosar. După două audieri, printr-o ordonanță din 3 octombrie 1991 judecătorul a aprobat audierea părților și a martorilor și a ordonat depunerea la grefa raportului poliției privind accidentul. La 6 decembrie 1991, compania de asigurări a prezentat o ofertă de tranzacție. La 20 decembrie 1991 a avut loc audierea părților și a martorilor. Pe 3 aprilie și 19 iunie 1992 a continuat audierea martorilor. La 19 octombrie 1992, președintele tribunalului, care funcționa ca judecător pentru punerea în funcție, a amânat cauza la 9 februarie 1993. Această audiere a avut loc la 12 februarie 1993 din cauza mutației judecătorului de punere în funcție.
În ziua următoare, părțile au solicitat o rejudecare. La 25 mai 1993 audierea martorilor a continuat. La 24 septembrie 1993, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 25 februarie 1994. Această audiere a fost amânată din oficiu la 27 februarie 1994. ianuarie 1995 din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. În ziua următoare, unul dintre reclamanți a vărsat un document la dosar. La 26 mai 1995, judecătorul a amânat cauza 24 noiembrie 1995 din cauza grevei avocaților. La acea dată, judecătorul a fixat la inaugurare pentru prezentarea concluziilor la 8 martie 1996. Această audiere a fost amânată din oficiu la 28 iunie 1996, deoarece judecătorul de punere în funcțiune era în concediu.
La 13 decembrie 1996, inculpații au vărsat documente la dosar. După o audiere, printr-o ordonanță din 18 martie 1997 judecătorul a fixat cinstii la data de 10 aprilie 1998. În acea zi, instanța a declarat încetarea procedurii din cauza decesului domnului G.L. Pe 6 octombrie 1998, reclamanții au reluat procedura, iar la 15 octombrie 1998 președintele Tribunalului a stabilit încuviințarea pledoariilor la 10 decembrie 1999. La 7 decembrie 1998, în urma atribuirii cauzei în fața colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cauze (sezione stralcio), președintele a numit un nou judecător pentru punerea în aplicare. , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorarii, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/1995), în scopul de a absorbi în fața instanțelor civile cauzele pendinte.
La 19 ianuarie 1999, instanța de punere în aplicare a stabilit o audiere în vederea unui regulament amiabil la 20 decembrie 2000. Data acestei audieri a fost înaintată la 26 ianuarie 2000. La data respectivă, judecătorul a pronunțat în mod deliberat cauza. Prin hotărârea din 11 august 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 14 septembrie 2000, judecătorul a admis la cererea reclamanților. în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 7 ianuarie 1991 și a fost încheiată la 14 septembrie 2000. 13. Prin urmare, a durat mai mult de nouă ani și opt luni pentru o instanță.
14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Reclamantul, dl Delmonte, solicită 197 686 322 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 24 000 000 000 ITL și pentru prejudiciile pe care le-ar fi suferit din punct de vedere moral, în timp ce reclamanții dnii Badano cer 200 000 de franci francezi fiecare pentru prejudicii materiale și morale pe care le-ar fi suferit.
18. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se dea 14 000 EUR fiecărui reclamant pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 19. Dl Delmonte solicită 7 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții și a dlui Delmonte. Badano solicită 14 280 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 7 000 000 ITL pentru cele efectuate în fața Curții.
20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 1 500 EUR domnului Delmonte, 750 EUR domnului P. Badano și 750 EUR domnului R. Badano. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
PE CES MOTIVE, CURȚII, ÎN L mai mult de un an, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 14 000 EUR (14 000 EUR) pentru daune morale pentru fiecare reclamant și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru primul reclamant și 750 (șapte sute cincizeci) pentru fiecare dintre ceilalți doi reclamanți pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata respinsă cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE DELMONTE ET BADANO c. ITALIE (Requêtes n os 44408/98 et 48525/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Delmonte et Badano c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes dirigées contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Giovanni Luigi Delmonte, Pietro Badano et Riccardo Badano (« les requérants »), avaient saisi respectivement la Commission européenne des Droits de l’Homme les 13 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention ») et la Cour le 25 février 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention. La première requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44408/98 et la deuxième le 2 juin 1999 sous le numéro de dossier 48525/99. M. G.L. Delmonte est représenté par M e M.C. Coffaro, avocat à Asti, MM. P. et E. Badano sont représentés par M e M. Navarra, avocat à Gênes. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a joint les deux requêtes et les a déclarées recevables le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 7 janvier 1991, les requérants et trois autres personnes assignèrent MM. G.L. et G.P. et la compagnie d’assurances S. devant le tribunal d’Asti afin d’obtenir réparation des dommages subis suite au décès de M me B., respectivement femme, fille et sœur des requérants, survenu à cause d’un accident de la circulation.
La mise en état de l’affaire commença, après un renvoi d’office, le 12 mars 1991. Le 23 avril 1991, un des requérants versa un document au dossier. Après deux audiences, par une ordonnance du 3 octobre 1991 le juge admit l’audition des parties et de témoins et ordonna le dépôt au greffe du rapport de police concernant l’accident. Le 6 décembre 1991, la compagnie d’assurances présenta une offre de transaction. Le 20 décembre 1991 eut lieu l’audition des parties et des témoins. Les 3 avril et 19 juin 1992 continua l’audition des témoins. Le 19 octobre 1992, le président du tribunal, faisant fonction de juge de la mise en état, ajourna l’affaire au 9 février 1993. Cette audience se tint le 12 février 1993 en raison de la mutation du juge de la mise en état. Le jour venu, les parties demandèrent un renvoi. Le 25 mai 1993 l’audition des témoins continua.
Le 24 septembre 1993, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 25 février 1994. Cette audience fut reportée d’office au 27 janvier 1995 en raison de la mutation du juge de la mise en état. Le jour venu, un des requérants versa un document au dossier. Le 26 mai 1995, le juge ajourna l’affaire 24 novembre 1995 en raison de la grève des avocats. A cette date, le juge fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 8 mars 1996. Ladite audience fut reportée d’office au 28 juin 1996, car le juge de la mise en état était en congé. Le 13 décembre 1996, les défendeurs versèrent des documents au dossier. Après une audience, par une ordonnance du 18 mars 1997 le juge fixa l’audience de plaidoiries au 10 avril 1998. Ce jour-là, le tribunal déclara l’interruption de la procédure à cause du décès de M. G.L. Le 6 octobre 1998, les demandeurs reprirent la procédure et le 15 octobre 1998 le président du tribunal fixa l’audience de plaidoiries au 10 décembre 1999.
Le 7 décembre 1998, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Les sezioni stralcio , composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/1990 (tel que modifié par la loi n° 534/1995) afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles. Le 19 janvier 1999, le juge de la mise en état fixa une audience en vue d’un règlement amiable au 20 décembre 2000.
La date de cette audience fut avancée au 26 janvier 2000. A cette date, le juge mit l’affaire en délibéré.
Par un jugement du 11 août 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 14 septembre 2000, le juge fit droit à la demande des requérants. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 7 janvier 1991 et s’est terminée le 14 septembre 2000.
Elle a donc duré plus de neuf ans et huit mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant M. Delmonte réclame 197 686 322 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 24 000 000 ITL et au titre du préjudice moral qu’il aurait subi, tandis que les requérants MM. Badano réclament 200 000 francs français chacun au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer 14 000 euros (EUR) à chaque requérant au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
M. Delmonte demande 7 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour et MM. Badano demandent 14 280 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 7 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 3 000 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 1 500 EUR à M. Delmonte, 750 EUR à M. P. Badano et 750 EUR à M. R. Badano. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros) pour dommage moral à chaque requérant, et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) au premier requérant et 750 (sept cent cinquante) euros à chacun des deux autres requérants pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président