- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 23 octombrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Altomonte împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ALTOMONTE c. ITALIA (solicitarea nr. 48421/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINIF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Altomonte c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Fuhrmann Kūris Tulkens domnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L.
Early grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, Rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o instanță îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Antonino Altonte ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 22 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 28 mai 1999 sub numărul de dosar 48421/99. Reclamantul este reprezentat de M. V. Acardo și D. Condello, avocați la Reggio de Calabria.
Guvernul italian ( o) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 septembrie 2000. La 14 septembrie 1992, reclamantul a atribuit asigurări sociale în fața judecătorului de judecată din Reggio de Calabria, care era judecător al muncii, pentru a obține plata unei indemnizații de invaliditate. Prima ședință a avut loc la 17 martie 1993, când judecătorul a ordonat o expertiză medicală. Ședința din 26 mai 1993 a fost exmatriculată deoarece expertul nu fusese prezent. Acesta a depus jurământul la 29 septembrie 1993 și judecătorul i-a acordat 60 de zile pentru depunerea raportului său. Ședința din 30 martie 1994 a fost amânată din cauza mutației judecătorului și următoarele trei (15 februarie, 5 aprilie 1995 și 26 martie 1996) în așteptarea depunerii raportului de expertiză.
La 27 iunie 1996, împiedicarea judecătorului a dus la o nouă amânare la 13 martie 1997. La 11 iulie 1996, reclamantul a solicitat judecătorului să devanseze data ședinței care a avut loc la 28 noiembrie 1996. La acea dată părțile au prezentat concluziile lor și judecătorul a trimis cauza la 28 ianuarie 1997, apoi la 25 septembrie 1997, la 30 aprilie 1998 și încă la 21 ianuarie 1999. Obstacolul judecătorului a determinat amânarea ședinței la 23 septembrie 1999. Conform informațiilor furnizate de solicitant, procedura sa se încheie printr-o hotărâre din 24 septembrie 1999. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 septembrie 1992 și a fost încheiată la 24 septembrie 1999 și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani pentru o instanță.
Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 70 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Procedură și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 7 203 400 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 de ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
DE CES, CURȚA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ALTOMONTE c. ITALIE (Requête n° 48421/99) ARRÊT STRASBOURG 23 octobre 2001 DÉFINITIF 23/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Altomonte c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , MM. K. Jungwiert , K. Traja , juges , M me M. del Tufo, juge ad hoc, et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonino Altomonte (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 28 mai 1999 sous le numéro de dossier 48421/99. Le requérant est représenté par M es V. Accardo et D. Condello, avocats à Reggio de Calabre. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000. EN FAIT
Le 14 septembre 1992, le requérant assigna la sécurité sociale devant le juge d'instance de Reggio de Calabre, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir le versement d'une indemnité d'invalidité.
La première audience eut lieu le 17 mars 1993 quand le juge ordonna une expertise médicale. L'audience du 26 mai 1993 fut renvoyée car l'expert n'avait pas comparu. Celui-ci prêta serment le 29 septembre 1993 et le juge lui accorda 60 jours pour le dépôt de son rapport. L'audience du 30 mars 1994 fut reportée en raison de la mutation du juge et les trois suivantes (15 février, 5 avril 1995 et 26 mars 1996) en attendant le dépôt du rapport d’expertise. Le 27 juin 1996, l'empêchement du juge causa un nouveau report au 13 mars 1997. Le 11 juillet 1996, le requérant demanda au juge d'avancer la date de l'audience qui se tint le 28 novembre 1996. A cette date les parties présentèrent leurs conclusions et le juge renvoya l'affaire au 28 janvier 1997, puis au 25 septembre 1997, au 30 avril 1998 et encore au 21 janvier 1999. L'empêchement du juge a causé le report de l'audience au 23 septembre 1999.
Selon les informations fournies par le requérant, la procédure s’est terminée par un jugement du 24 septembre 1999. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
La période à considérer a débuté le 14 septembre 1992 et s’est terminée le 24 septembre 1999.
Elle a donc duré plus de sept ans pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
11. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 7 203 400 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . T.L. Early J.-P. Costa Greffier adjoint Président