IQUIOUSSEN c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

25.05.2023

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

IQUIOUSSEN c. FRANCE (CtEDO, 2023)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 37550/22 Hassan IQUIOSSSEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secțiunea a cincea, care are loc la 25 mai 2023 într-un comitet compus din Stephanie Morou-Vikström , președinta Lado Chanturia, Mattias Guyomar , judecători și Sophie Piquet, graffière de secțiune f.f. cererea n 37550/22 împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant marocan, dl Hassan Iquioussen, născut în 1964, reprezentat de domnul L. Simon, avocată la Saint-Mandé, a sesizat Curtea la 29 septembrie 2022 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( OBIECTIVUL AFACERII Reclamantul, de cetățenie marocană, avea reședința în Franța de la naștere, cu un permis de rezident din 1982 până la expirarea ultimului său permis de ședere la 2 iunie 2022. Acesta este căsătorit cu o compatriotă în situație legală pe teritoriul francez cu care a avut cinci copii și șaisprezece nepoți, de cetățenie franceză. La 23 iunie 2022, comisia de expulzare a Lillei sesizată după inițierea unei proceduri de expulzare, a dat, după audierea reclamantului, un aviz favorabil expulzării sale. La data de 29 iulie 2022, ministrul lanului și-a asumat, în temeiul articolelor L. 631-3, L. 632-1, L. 632-2, L. Ecuador-4, R. 632-2 și R. 632-3-632 8 din Codul de intrare și ședere a străinilor și a dreptului de azil (CESEDA), un ordin de expulzare și retragere a permisului de ședere al reclamantului. În aceeași zi, ministrul la Õ a luat un decret care stabilește Marocul ca țară de destinație. La 29 iulie 2022, judecătorul pentru libertăți și detenție, sesizat de prefect, a autorizat o vizită la domiciliu la adresa reclamantului, pentru a asigura prezența sa și pentru a notifica o decizie de detenție sau, în cazul în care plecarea sa ar fi posibilă, pentru a-l conduce înapoi la frontieră. La 4 august 2022, reclamantul a introdus o acțiune pentru excesul de putere de a anula decretele ministeriale din 29 iulie 2022 în fața Tribunalului Administrativ din Paris. La 4 august 2022, Curtea (judecată permanentă) a decis să nu accepte cererea de măsură provizorie a reclamantului de suspendare a expulzării sale către Maroc de către autoritățile franceze. La 5 august 2022, executarea hotărârilor din 29 iulie 2022 a fost suspendată de judecătorul Tribunalului Administrativ din Paris sesizat la 2 august 2022, pe baza articolului L. 521-2 din Codul de Justiție administrativă. La 25 august 2022, reclamantul s-a deplasat în Belgia. La data de 30 august 2022, instanța din statul membru în cauză a emis o hotărâre a instanței administrative și a respins cererea de suspendare a executării de către reclamant a executării deportului. La 31 august 2022, procurorul general al Republicii Adjuncte la Tribunalul Judiciar din Valenciena va elibera un mandat european de arestare care să îl vizeze pe reclamant pentru fapte de despărțire la: executarea unei hotărâri de expulzare. 11. La 21 octombrie 2022, Camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Hainaut, divizia din Tournai (Belgia) a refuzat executarea mandatului european de arestare. La 15 noiembrie 2022, camera de acuzare a Tribunalului de Primă Instană din Mons (Belgia) a confirmat hotărârea din 21 octombrie 2022. 12. La 15 noiembrie 2022, Oficiul Străinilor din Regatul Belgiei l-a invitat pe reclamant să părăsească teritoriul, fără întârziere de plecare voluntară, și i-a acordat o interdicție de intrare pe o perioadă de trei ani. În aceeași zi, acesta din urmă a făcut, de asemenea, obiectul unei decizii de rejudecare la frontiera franceză cu menținerea în acest scop. În lipsa unui răspuns din partea autorităților franceze la cererea de preluare și pentru a nu prelungi în mod nejustificat detenția reclamantului, la 16 decembrie 2022, la 16 decembrie 2022, Oficiul Străinilor a decis redeschiderea sa la frontiera marocană cu menținerea în acest scop. 13. Din elementele furnizate la cererea Curții de către avocatul reclamantului reiese că, la 13 ianuarie 2023, acesta a fost îndepărtat de autoritățile belgiene către Maroc și că acesta a locuit acolo de atunci 14. Pe lângă art. 3 din Convenție, reclamantul susține că expulzarea sa în Maroc îl face să sufere un risc de tratament contrar acestei dispoziții din cauza presupuselor sale critici împotriva Regelui Marocului și din cauza faptului că presa își conduce propria persoană 15. Pe lângă art. 6 din Convenție, acesta susține că declarațiile ministrului afacerilor interne și ale purtătorului de cuvânt al guvernului, înainte de a ajunge la tribunal în fața Consiliului de Stat, constituiau presiuni asupra judecătorilor de natură să pună sub semnul întrebării independența și imparțialitatea acestora. 16. Pe langa art. 8 din Conventie, el se plange de efectele expulzarii sale in timp ce el s-a nascut si a trait intotdeauna in Franta, tara in care si-a construit intreaga viata privata si familia. 17. Pe lângă articolele 9 și 10 din Convenție, el susține că cuvintele care i-au fost reproșate și care stau la baza expulzării sale nu fac apel la crimă, discriminare și violență și, prin urmare, susține că beneficiază de protecție în virtutea libertăților de conștiință și de exprimare. 18. În afara unghiului articolului 13 coroborat cu art. 8 din Convenție, se plânge de lipsa unei acțiuni suspensive împotriva În primul rând, în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 3 și 8 din convenție, Curtea subliniază în primul rând că autoritățile franceze nu au luat o decizie de expulzare a reclamantului către Regatul Belgiei. În continuare, aceasta arată că, în urma plecării sale voluntare către Belgia, reclamantul a făcut obiectul unei decizii din culpă către Maroc, luată de către Oficiul Străinilor din Regatul Belgiei. Această decizie a fost pusă în aplicare, iar reclamantul a fost într-adevăr îndepărtat către Maroc, unde își are reședința de atunci. Având în vedere că reclamantul a făcut în mod voluntar pe teritoriul belgian și nu a depus o cerere de azil, prezenta cerere de azil trebuie să fie diferită de cazurile de retribuție indirectă în cadrul aplicării Regulamentului Dublin (M.S. c. Belgia și Grecia [GC], n 3096/09, §§ 342-343, CEDH 2011, precum și trimiterile menționate în acesta 20. În al doilea rând, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, decizia unui stat contractant de a returna o persoană și a fortiori trimiterea în sine poate ridica o problemă în temeiul articolului 3 și, prin urmare, să angajeze răspunderea statului în cauză în temeiul convenției, atunci când sunt motive serioase și dovedite de a crede că, în cazul în care îl trimitem înapoi în țara de destinație, există un risc real de a fi supus unui tratament contrar acestei dispoziții. În cazul în care o responsabilitate se află sau poate fi angajată pe teritoriul convenției, aceaceasta este cea a statului contractant care trimite, de la șeful unui act care are drept rezultat direct de la o persoană la rele tratamente interzise sau la alte încălcări ale Convenției ( Nasr și Ghali c. Italia, 44883/09, §§ 242-245, 23 februarie 2016). În aceste condiții, Curtea consideră că presupusele încălcări ale articolelor 3 și 8 din Convenție ca urmare a expulzării reclamantului și a trimiterii sale în Maroc nu sunt imputabile autorităților statului pârât. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (a) Cu privire la obiecțiunile întemeiate pe articolele 9 și 10 din Convenția privind obiecțiunile întemeiate pe articolele 9 și 10 din Convenție, Curtea amintește că recurentul are obligația de a epuiza acțiunea în anulare împotriva decretelor ministeriale privind expulzarea, retragerea cardului de rezident și stabilirea țării de destinație (a se vedea în acest sens Lounis c. Franța (dec.), nr. 49137/99, 25 aprilie 2002, A.S. c. France , n 46240/15, § 84, 19 aprilie 2018, a se vedea a echo , în special în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 3 din Convenție și pe art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție, De Souza Ribeiro c. Franța [GC], n 22689/07, §§ 82-83, CEDH 2012). Or, această acțiune de fond este în prezent în fața Tribunalului Administrativ din Paris. Curtea apreciază că, spre deosebire de ceea ce impune art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne nu au fost epuizate, procedura la origine a chestiunilor în litigiu pe teritoriul Convenției fiind încă în curs de desfășurare. Prin urmare, această parte a cererii este inadmisibilă. Pe t u ț iiul întemeiat pe art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție 23. art. 13 nu se aplică decât în cazul în care reclamantul poate susține în mod susținut că a fost victima unei încălcări a unui alt drept prevăzut de Convenție (Boyle și Rice c. Regatul Unit, 27 aprilie 1988, § 52, seria A n 131). În acest caz, Curtea a concluzionat că tîlcul întemeiat pe art. 8 din Convenție este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § a) (a se vedea alin. 20 de mai sus). Curtea apreciază că obiecțiunile reclamantului întemeiate pe art. 6 din convenție nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții (Maauuia c. Franța [GC], nr 39652/98, § 40 CEDH 2000 X). Prin urmare, acestea sunt incompatibile cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 Õ 3 litera (a). 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 iunie 2023. Sophie Piquet Stephanie Morou-Vikström Modulul adjunctiv f.f. președinte