- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Cheltuieli de judecată
Piccinin împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CERININ c. ITALIA (Cercetarea nr. 5197/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINIF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Piccinin c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P.
Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul Adelia Piccinin ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 9 decembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 5397/99.
Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA sa la 31 ianuarie 1985, domnul C. a adresat reclamanta în fața Tribunalului din Pordenone pentru a stabili și a stabili limitele dintre teritoriul său și cel al recurentei, precum și pentru a declara existența unei delegări de trecere. Cele trei audieri care au avut loc între această dată și 9 octombrie 1985 s-au referit la cererea recurentei de punere în discuție a municipiului Prata di Pordenone, care a fost ordonată de judecător la această ultimă audiere. Dintre cele patru audieri stabilite între 22 ianuarie 1986 și 12 martie 1986, una a fost amânată la cererea dlui Prata di Pordenone.
C., una a fost din oficiu și două au vizat legătura dintre prezenta cauză și o altă pendinte între M.C. și municipalitatea Prata. Din cele șase audieri stabilite între 16 aprilie 1986 și 24 iunie 1987, două au fost depuse la audierea martorilor, două depuneri de memorii și două au fost retrimise la cererea celorlalte părți - fără a se opune recurentei.
noiembrie 1987, părțile au solicitat admiterea altor martori și judecătorul și-a rezervat decizia; printr-o ordonanță în afara ședinței din 24 noiembrie 1987, al cărei text a fost depus la grefă la 30 noiembrie 1987, judecătorul a acceptat această cerere și a fixat la ședința următoare la 11 februarie 1988. Cu toate acestea, la acea dată, judecătorul a constatat că ordonanța nu fusese notificată municipiului și a reportat cauza la 12 mai 1988. Între timp, la 18 ianuarie 1988, recurenta depunea la grefă o cerere de integrare a listei martorilor conținută în ordonanța din 24 noiembrie 1987. ; printr-o ordonanță în afara audierii din aceeași zi, judecătorul a acceptat această cerere. La 5 februarie 1988, M. C. a opus această ultimă ordonanță în fața camerei competente a Tribunalului; printr-o decizie din 25 februarie 1988, camera a respins opoziția menționată.
Dintre cele 11 audieri stabilite între 12 mai 1988 și 21 martie 1991, opt au avut loc la audierea martorilor, o depunere de memorii, una a fost amânată la cererea dnei C., iar una a fost din oficiu. La 3 iulie 1991, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 27 noiembrie 1991. Cu toate acestea, la acea dată, reclamanta a depus un memoriu și a fost înmânată la 29 ianuarie 1992. La tribunalul redeschis la 29 ianuarie 1992. Prin ordonanța din 16 iunie 1993, tribunalul a numit un expert și a stabilit pentru jurămîntul acestuia din urmă la 27 octombrie 1993. Cele trei audieri care au avut loc între 20 aprilie 1994 și 6 aprilie 1995 au vizat convocarea expertului - dintre care una a fost predată din cauza absenței acestuia din urmă.
La 2 iunie 1995, cauza a fost amânată la 21 noiembrie 1995, pentru că în acea zi avocații făceau grevă Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 9 octombrie 1996, ca urmare a două trimiteri din oficiu. Din cele patru audieri stabilite între 4 februarie 1997 și 3 noiembrie 1998, trei au ajuns la competență și unul a fost dat în judecată din oficiu. La următoarea rejudecare a fost stabilită la 5 mai 1999; cu toate acestea, a fost restantă din oficiu la 14 iulie 1999. 2000, la cererea părților, judecătorul a stabilit la data de 12 iulie 2000 că, în urma mutației judecătorului, această audiere nu are loc. Ședințele din 7 iunie 2000 și din 8 noiembrie 2000 au fost ținute la locul de muncă, iar judecătorul l-a rejudecat la data de 6 iunie 2001 și după data de 17 octombrie 2001 în așteptarea depunerii raportului de competență.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Recurenta nu a prezentat nicio cerere de despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Recurenta solicită, de asemenea, o sumă nespecificată pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 77 § 2 și 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE PICCININ c. ITALIE (Requête n° 51697/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Piccinin c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Adelia Piccinin (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51697/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001. EN FAIT
Le 31 janvier 1985, M me C. assigna la requérante devant le tribunal de Pordenone afin d’établir et de tracer les limites entre son terrain et celui de la requérante, ainsi que de faire déclarer l’inexistence d’une servitude de passage.
La mise en état de l’affaire commença le 8 mars 1985. Les trois audiences qui se tinrent entre cette date et le 9 octobre 1985 concernèrent la demande de la requérante de mise en cause de la municipalité de Prata di Pordenone, qui fut ordonnée par le juge à cette dernière audience. Des quatre audiences fixées entre le 22 janvier 1986 et le 12 mars 1986, une fut reportée à la demande de M me C., une le fut d’office et deux concernèrent la jonction de la présente affaire avec une autre pendante entre M me C. et la municipalité de Prata. Des six audiences fixées entre le 16 avril 1986 et le 24 juin 1987, deux concernèrent l’audition de témoins, deux le dépôt de mémoires et deux furent renvoyées à la demande des autres parties - sans opposition de la requérante. A l’audience du 4 novembre 1987, les parties demandèrent l’admission d’autres témoins et le juge réserva sa décision ; par une ordonnance hors audience du 24 novembre 1987, dont le texte fut déposé au greffe le 30 novembre 1987, le juge fit droit à cette demande et fixa l’audience suivante au 11 février 1988. Toutefois, à cette date, le juge constata que l’ordonnance n’avait pas été notifiée à la municipalité et reporta l’affaire au 12 mai 1988.
Entre-temps, le 18 janvier 1988, la requérante avait déposé au greffe une demande visant à intégrer la liste de témoins contenue dans l’ordonnance du 24 novembre 1987 ; par une ordonnance hors audience du même jour, le juge avait fait droit à cette demande. Le 5 février 1988, M me C. avait fait opposition de cette dernière ordonnance devant la chambre compétente du tribunal ; par une décision du 25 février 1988, la chambre avait rejeté ladite opposition.
Des onze audiences fixées entre le 12 mai 1988 et le 21 mars 1991, huit concernèrent l’audition de témoins, une le dépôt de mémoires, une fut reportée à la demande de Mme C. et une le fut d’office. Le 3 juillet 1991, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 27 novembre 1991 ; toutefois, à cette date, la demanderesse déposa un mémoire et l’audience fut remise au 29 janvier 1992. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 28 avril 1993. Par une ordonnance hors audience du 16 juin 1993, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa pour le serment de ce dernier l’audience du 27 octobre 1993.
Les trois audiences qui eurent lieu entre le 20 avril 1994 et le 6 avril 1995 concernèrent la convocation de l’expert - dont une fut remise en raison de l’absence de ce dernier. Le 2 juin 1995, l’affaire fut ajournée au 21 novembre 1995, car ce jour-là les avocats faisaient grève ; toutefois, cette audience ne se tint que le 9 octobre 1996, suite à deux renvois d’office. Des quatre audiences fixées entre le 4 février 1997 et le 3 novembre 1998, trois concernèrent l’expertise et une fut renvoyée d’office. L’audience suivante fut fixée au 5 mai 1999 ; toutefois, elle fut reportée d’office au 14 juillet 1999. A l’audience du 8 mars 2000¸ à la demande des parties le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 12 juillet 2000. Suite à la mutation du juge cette audience ne se tint pas. Les audiences du 7 juin 2000 et du 8 novembre 2000, furent consacrées à l’expertise et le juge renvoya l’affaire d’abord au 6 juin 2001 et après au 17 octobre 2001 en attendant le dépôt du rapport d’expertise. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 31 janvier 1985 et la procédure était encore pendante au 17 octobre 2001.
Elle avait à cette date duré plus de seize ans et huit mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante n’a présenté aucune demande de réparation au titre des dommages matériel et moral. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. B. Frais et dépens
La requérante demande également un montant non précisé pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président