AFFAIRE GIACOMO ET GIANFRANCO ROTA c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GIACOMO ȘI GIANFRANCO ROTA c. ITALIA (solicitarea nr. 51704/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Giacomo și Gianfranco Rota c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F emerari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, dnii Giacomo și Gianfranco Rota, care au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 februarie 1997 și 30 decembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Hotărârea a fost înregistrată la 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51704/99. Reclamanții sunt reprezentați de domnul R. Vico și F. Uggetti, avocați la Bergamo. Guvernul italian (atmosfera este reprezentată de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La 15 decembrie 1987, reclamanții au fost repartizați de domnul I în fața instanței judecătorești din Bergamo, care a vizat să fie repusă în posesia dreptului său de trecere pe un teren, iar punerea în aplicare a cauzei a început la 27 ianuarie 1988. Martie 1988 și 27 iunie 1989, una a fost amânată pentru a permite părților din D a încerca să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului și patru aci au dus la audierea martorilor. La data de 16 aprilie 1990 a fost dat în judecată la 23 aprilie 1990 La data respectivă, judecătorul a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 10 octombrie 1990. Cu toate acestea, această ședință a fost amânată mai întâi din oficiu la 31 octombrie 1990 și apoi la cererea dlui I. la 6 februarie 1991. În ziua următoare, în fața camerei competente a fost stabilită la 30 octombrie 1991. printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 11 februarie 1991. În noiembrie 1991, judecătorul a acceptat cererea dlui I. I. La 16 ianuarie 1992, reclamanții au răspuns la apel în fața Tribunalului din Bergamo. La 23 aprilie 1992 a început punerea în aplicare a cauzei. La 17 decembrie 1992, judecătorul a fixat ședința de prezentare a concluziilor la 27 ianuarie 1994. La acea dată, mai multe pledoarii în fața camerei competente au fost stabilite la 20 aprilie 1995. Cu toate acestea, această ultimă ședință nu a avut loc decât la 2 mai 1996, din cauza a două trimiteri din oficiu. Printr-o ordonanță în afara ședinței din 12 iulie 1996, al cărei text a fost depus la gref în aceeași zi, tribunalul redeschide la lit. (a) și a admis martori și a fixat la tribunal la data de 14 octombrie 1998 pentru audierea acestora din urmă. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 25 noiembrie 1999, după o trimitere din oficiu. După două retrimiteri din oficiu, tribunalul a primit recursul interjat de către reclamanți la 8 iunie 2000 printr-o hotărâre din 6 iulie 2000, al cărei text a fost depus la grefa din 12 octombrie 2000, în care Tribunalul a primit recursul interjat de către reclamanți. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 15 decembrie 1987 și s-a încheiat la 12 octombrie 2000. Prin urmare, a durat aproape 12 ani și 10 luni pentru două instanțe. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 14 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și, prin urmare, acordă 750 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l DE ACEASTA, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 14 000 (14 mii) de euro pentru daune morale și 750 (șapte sute cincizeci) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GIACOMO ET GIANFRANCO ROTA c. ITALIE

(Requête n° 51704/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Giacomo et Gianfranco Rota c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Giacomo et Gianfranco Rota («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme les 17 février 1997 et 30 décembre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51704/99. Les requérants sont représentés par M

es

R. Vico et F. Uggetti, avocats à Bergame. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 15 décembre 1987, les requérants furent assignés par M. I. devant le juge d’instance de Bergame. Ce dernier visait à être remis dans la possession de son droit de passage sur un terrain.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 27 janvier 1988. Des cinq audiences fixées entre le 9

mars 1988 et le 27 juin 1989, une fut reportée afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend et quatre concernèrent l’audition de témoins. L’audience prévue au 16

avril 1990 fut renvoyée d’office au 23 avril 1990

; à cette date, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 10 octobre 1990. Cette audience fut toutefois reportée d’abord d’office au 31 octobre 1990 et ensuite à la demande de M. I. au 6 février 1991. Le jour venu, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 30 octobre 1991. Par un jugement du 4

novembre

1991, dont le texte fut déposé au greffe le 11

novembre 1991, le juge fit droit à la demande de M. I.

5.

Le 16 janvier 1992, les requérants interjetèrent appel devant le tribunal de Bergame. La mise en état de l'affaire commença le 23 avril 1992. Le 17

décembre

1992, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 27

janvier

; toutefois, cette dernière audience ne se tint que le 2

mai 1996, en raison de deux renvois d’office. Par une ordonnance hors audience du 12 juillet 1996, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal rouvrit l’instruction, admit des témoins et fixa l’audience du 14 octobre 1998 pour l’audition de ces derniers.

6.

L'audience de présentation des conclusions eut lieu le 25

novembre

1999, après un renvoi d’office. Après deux renvois d’office, l’audience de plaidoiries eut lieu le 8 juin 2000.

7.

Par un jugement du 6 juillet 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 12

octobre

2000, le tribunal accueillit l’appel interjeté par les requérants.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 15 décembre 1987 et s’est terminée le 12 octobre 2000.

11.

Elle a donc duré presque douze ans et dix mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Les requérants réclament 100 000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice

moral qu’ils auraient subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 14

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Les requérants demandent également plus de 5 761 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et accorde donc 750 EUR à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 14 000 (quatorze mille) euros pour dommage moral et 750 (sept cent cinquante) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président