- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
- Dommage matériel - demande rejetée
Gianbattista Rossi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GIANBATTISTA ROSSI c. ITALIA (solicitarea nr. 51710/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Gianbatista Rossi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. F emerari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Gianbattista Rossi ( Cererea a fost înregistrată la 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51710/99.
Reclamantul este reprezentat de domnul Fumagalli, avocat la Bergamo. Guvernul italian ( mai mult de o lună) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. La 7 aprilie 1988, reclamantul l-a numit pe dl C. și compania sa de asigurări în fața instanței din Milano pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație, pe care l-a evaluat în 5 898 195 lire italiene. Din cele trei audieri stabilite între 14 decembrie 1988 și 25 octombrie 1989, una a vizat depunerea de memorii, punerea în discuție a unei societăți și una a fost amânată din oficiu. La 13 iunie 1990, părțile au solicitat admiterea martorilor și numirea unui expert, iar judecătorul și-a reținut decizia.
; printr-o ordonanță în afara instanței din 18 septembrie 1990, judecătorul a acceptat aceste cereri și a fixat la tribunalul următor la 13 martie 1991. Cu toate acestea, aceasta din urmă nu a avut loc decât la 30 octombrie 1991, din cauza unei trimiteri din oficiu. În ziua următoare, cauza a fost restantă mai întâi la 12 mai 1992 din cauza absenței expertului, apoi din oficiu până la 19 mai 1993. La acea dată, au fost audiați martori și judecătorul a numit un nou expert, care a depus jurământul la 29 septembrie 1993. După o altă audiere, care a avut loc la data de 17 mai 1994 judecătorul a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 24 ianuarie 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 2 octombrie 1997, instanța a respins cererea reclamantului.
ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 aprilie 1988 și s-a încheiat la 2 octombrie 1997; prin urmare, a durat aproape nouă ani și șase luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Reclamantul solicită 7 220 500 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 60 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 324 223 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 (doisprezece mii) EUR pentru daune morale și 1 500 (o mie cinci cenți) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE GIANBATTISTA ROSSI c. ITALIE (Requête n° 51710/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Gianbattista Rossi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Gianbattista Rossi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 27 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51710/99. Le requérant est représenté par M e A. Fumagalli, avocat à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001. EN FAIT
Le 7 avril 1988, le requérant assigna M. C. ainsi que sa compagnie d’assurances devant le tribunal de Milan afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation, qu’il évaluait en 5 898 195 lires italiennes.
La mise en état de l'affaire commença le 27 mai 1988. Des trois audiences fixées entre le 14 décembre 1988 et le 25 octobre 1989, une concerna le dépôt de mémoires, une la mise en cause d’une société et une fut reportée d’office. Le 13 juin 1990, les parties demandèrent l’admission de témoins et la nomination d’un expert et le juge réserva sa décision ; par une ordonnance hors audience du 18 septembre 1990, le juge fit droit à ces demandes et fixa l’audience suivante au 13 mars 1991. Toutefois, cette dernière n’eut lieu que le 30 octobre 1991, en raison d’un renvoi d’office. Le jour venu, l’affaire fut reportée d’abord au 12 mai 1992 à cause de l’absence de l’expert, ensuite d’office jusqu’au 19 mai 1993. A cette date, des témoins furent entendus et le juge nomma un nouvel expert, qui prêta serment le 29 septembre 1993. Après une autre audience, qui concerna l’expertise, le 17 mai 1994 le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 24 janvier 1995. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 24 avril 1997.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 2 octobre 1997, le tribunal rejeta la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 7 avril 1988 et s’est terminée le 2 octobre 1997.
Elle a donc duré presque neuf ans et six mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 7 220 500 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 60 000 000 ITL pour le préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 6 324 223 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 (douze mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président