AFFAIRE LOPRIORE c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA LOPRIORĂ c. ITALIA (Recuperarea nr. 51668/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Lopriore c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Arnaldo Loperiore ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 29 decembrie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 6 octombrie 1999 sub numărul dosarului 51668/99. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA sa la 15 aprilie 1981, dl P. și dl C. l-au numit pe reclamant în fața instanței din Pisa pentru a obține restituirea unui imobil ca urmare a neexecutării unui contract preliminar de vânzare. La data de 19 aprilie 1982, părțile au depus la dosar documente și la data de 12 iulie 1982 judecătorul a acceptat audierea martorilor reclamanților. La 6 noiembrie 1982, judecătorul a amânat cazul la 6 decembrie. 1982 în vederea unei eventuale soluționări amiabile. În ziua următoare, avocatul reclamantului a renunțat la mandatul său. La 15 ianuarie 1983, un nou avocat s-a constituit pentru reclamant și la audierea acestuia din urmă și a avut loc martori. După trei audieri, printr-o ordonanță din 19 iunie 1983, judecătorul a aprobat audierea martorilor și a dlui P. și a dlui C. solicitate de reclamant la 8 martie 1982. În iulie 1983, reclamanții au depus o plângere împotriva ordonanței din 19 iunie 1983. Prin ordonanța din 16 februarie 1984, instanța a respins reclamația reclamanților și a amânat cauza la 10 martie 1984. Cele patru audieri care au avut loc între 16 aprilie 1984 și 27 octombrie 1984 au dus la audierea martorilor. În martie 1985, judecătorul a anulat cazul la 24 iunie 1985. Această audiere a fost amânată din oficiu la 21 octombrie 1985. După două audieri, printr-o ordonanță din 20 aprilie 1986, judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 31 mai 1986. După o trimitere pentru a examina raportul de experiență depus între timp la grefă, la 24 aprilie 1986. La 9 martie 1987, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 18 mai 1987. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 20 februarie 1992, Tribunalul a declarat nulitatea împuternicirii date de reclamant celui de-al doilea avocat al său și, prin urmare, nulitatea tuturor actelor realizate de acesta din urmă și a respins cererile părților. La 15 februarie 1993, domnul P. și M. C. au făcut apel la tribunalul din Florența pentru a pune în funcțiune cazul a început pe 26 mai 1993. După trei audieri, pe 7 În februarie 1995, consilierul de punere în funcțiune a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 16 mai 1995. În ziua următoare, judecătorul a amânat cazul la 17 octombrie 1995 din cauza grevei avocaților. La 12 decembrie 1997 a avut loc o rejudecare. Prin intermediul unei ordonanțe din aceeași zi, instanța de apel a redeschis punerea în funcțiune și a fixat audierea părților la 20 decembrie 1997. Ianuarie 1998. Această audiere a fost amânată la 24 februarie 1998 pentru că în acea zi avocatul reclamantului a fost grevă. Lanț de pledoarii a avut loc la 27 martie 1998. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 6 iunie 1998, curtea de apel a făcut dreptul la cererea domnului P. și a domnului M. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 aprilie 1981 și s-a încheiat la 6 iunie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 17 ani și o lună pentru două instanțe. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 5 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 35 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se dea reclamantului suma solicitată, și anume 17 500 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 17 500 (70 mii cinci cenți) EUR pentru pagubă morală și 500 (cinci cenți) EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE LOPRIORE c. ITALIE

(Requête n° 51668/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Lopriore c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Arnaldo Lopriore («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 6

octobre

1999 sous le numéro de dossier 51668/99. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 15 avril 1981, M. P. et M

me

C. assignèrent le requérant devant le tribunal de Pise afin d’obtenir la restitution d’un immeuble suite à la non-exécution d’un contrat préliminaire de vente.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 16 novembre 1981. Après une audience, le 8

mars 1982 le requérant demanda l’audition de témoins, de M. P et de M

me

C. Le 19

avril 1982, les parties versèrent des documents au dossier et le 12 juillet 1982 le juge admit l’audition des témoins des demandeurs. Le 6 novembre 1982, le juge ajourna l’affaire au 6

décembre

1982 en vue d’un éventuel règlement amiable. Le jour venu, l’avocat du requérant renonça à son mandat. Le 15 janvier 1983, un nouvel avocat se constitua pour le requérant et l’audition de ce dernier et des témoins eut lieu. Après trois audiences, par une ordonnance du 19

juin

1983, le juge admit l’audition des témoins et de M. P. et M

me

C. demandée par le requérant le 8

mars 1982. Le 25

juillet 1983, les demandeurs présentèrent une réclamation à l’encontre de l’ordonnance du 19

juin 1983. Par une ordonnance du 16

février 1984, le tribunal rejeta la réclamation des demandeurs et ajourna l’affaire au 10 mars 1984. Les quatre audiences qui se tinrent entre le 16

avril 1984 et le 27 octobre 1984 concernèrent l’audition des témoins. Après une audience, le 11

mars 1985 le juge ajourna l’affaire au 24 juin 1985. Cette audience fut reportée d’office au 21

octobre 1985. Après deux audiences, par une ordonnance du 20

avril

1986, le juge nomma un expert, qui prêta serment le 31 mai 1986. Après un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise entre-temps déposé au greffe, le 24

janvier 1987 le requérant se déclara prêt à parvenir à un règlement amiable. Le 9 mars 1987, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 18 mai 1987. L’audience de plaidoiries, fixée au 21

janvier

1988, fut reportée d’office à trois reprises jusqu’au 19

décembre

1991.

5.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20 février 1992, le tribunal déclara la nullité de la procuration donnée par le requérant à son deuxième avocat et, par conséquent, la nullité de tous les actes accomplis par ce dernier et rejeta les demandes des parties.

6.

Le 15 février 1993, M. P. et M

me

C. interjetèrent appel devant la cour d’appel de Florence. La mise en état de l’affaire commença le 26 mai 1993. Après trois audiences, le 7

février 1995 le conseiller de la mise en état fixa la date pour la présentation des conclusions au 16 mai 1995. Le jour venu, le juge ajourna l’affaire au 17 octobre 1995 en raison de la grève des avocats. L’audience de plaidoiries se tint le 12 décembre 1997. Par une ordonnance du même jour, la cour d’appel rouvrit la mise en état et fixa l’audition des parties au 20

janvier 1998. Cette audience fut reportée au 24 février 1998 car ce jour-là l’avocat du requérant faisait grève. L’audience de plaidoiries eut lieu le 27 mars 1998. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6

juin 1998, la cour d’appel fit droit à l’appel de M. P. et M

me

C.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 15 avril 1981 et s’est terminée le 6

juin 1998.

10.

Elle a donc duré plus de dix-sept ans et un mois pour deux instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 5 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 35 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée à savoir 17 500 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 17 500 (dix-sept mille cinq cents) euros pour dommage moral et 500 (cinq cents) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président