F.L. împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25639/94) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care un resurțător al acestui stat, d-l F. L. („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 8 septembrie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care este avocat, a acționat de sine stătător în fața organelor Convenției. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l U. Leanza și coagentul, d-l V. Esposito.

Reclamantul invoca în special că nu putuse obține plata sumelor care i se cuveneau și că nu putea sesiza nicio instanță pentru a recupera creanța sa.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 25 noiembrie 1999, Curta a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND I.

Printr-un decret ministerial din 12 iulie 1984, această societate fusese plasată în lichidare administrativă (liquidazione coatta amministrativa) sub conducerea unui commissioner. În acea perioadă, reclamantul era creditor al societății Colombo pentru suma de 89 242 987 lire italiene.

Pe 22 iulie 1991, comissarul depune la registratura tribunalului civil din Roma starea creanțelor. Din acest document rezultă că reclamantul era un creditor privilegiat pentru suma indicată mai sus.

La o dată neprecizată, reclamantul fusese informat al depunerii stării creanțelor prin corespondență recomandată. Nu făcu nicio opunere.

Pe 1 februarie 1994, reclamantul adresează o scrisoare ministrului industriei semnalând întârzieri acumulate de comissar în procedura de lichidare administrativă a societății Colombo și cerând explicații.

Conform ultimelor informații furnizate de Guvern pe 29 ianuarie 2001, la acea dată lichidarea administrativă era încă în curs din cauza existenței a mii de proceduri pendante la care compania de asigurări Colombo era parte. Reclamantul nu obținuse niciun plată în favoarea sa. II.

În cursul procedurii de lichidare administrativă, nici un creditor nu poate introduce în fața jurisdicțiilor civile cereri individuale în execuție tindând să atace direct patrimoniul societății debitoare (articolele 201 și 51 din legea falimentului). Orice creană, chiar și privilegiată, trebuie mai întâi verificată conform procedurii stabilite în articolele 207 și 209 din legea falimentului, care, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează: „În termen de o lună de la numire, comisarul lichidator comunică fiecărui creditor (...) suma valorii creanței sale rezultând din documentele contabile ale întreprinderii (...). În termen de cincisprezece zile de la primirea comunicării susmentionate, creditorii (...) pot adresa comisarului observații sau cereri." „(...) În termen de nouăzeci de zile (...) comisarul redactează o stare a creanțelor acceptate și respinse (...) și o depune la registratura tribunalului (...). Ca urmare a depunerii la registratură, starea creanțelor devine executorie."

Comisarul (comisarii) se încarcă apoi de lichidarea activului (articolele 210 și 211 din legea falimentului) și de repartizarea creditorilor a sumelor obținute (art. 212 din legea falimentului). Creanțele care dispun de un drept de preemțiune, numite privilegiate, sunt plătite în prioritate. Creditorii chirografari sunt satisfăcuți din restul activului. Conform principiului egalității creditorilor (par condicio creditorum), aceștia din urmă participă la repartizarea activului și sunt plătiți proporțional cu valoarea creanțelor lor respective (articolele 52, primul alineat și 111, 3 din legea falimentului).

Conform articolului 213 din legea falimentului, bilanțul final al lichidării și planul de repartizare creditorilor sunt depuse la registratura tribunalului. În termen de douăzeci de zile de la comunicarea acestei depuneri, creditorii au posibilitate să conteste bilanțul și planul de repartizare în fața tribunalului civil (§2 al articolului 213 precitat). PE DREPT I.

Guvernul susține că procedura de lichidare administrativă a unei companii de asigurări nu poate fi terminată într-un scurt interval de timp. Înainte de a proceda la repartizarea definitivă a activului, comisarul trebuie aștepte încheierea tuturor numeroaselor proceduri civile pendante în care compania de asigurări este parte. Trebuie de asemenea să recupereze toate creanțele acesteia de la debitorii societății. Într-adevăr, spre deosebire de procedura de faliment, lichidarea administrativă permite introducerea sau continuarea proceselor în materie de asigurare obligatorie a vehiculelor cu motor. Este vorba de mai multe mii de diferenții, în care daunele sunt rambursate de un fond de garanție. Acest fond poate apoi substitui persoane daunate pentru a obține plata de la compania de asigurări în lichidare. Rezultă că înainte de încheierea ultimului proces în materie de asigurare obligatorie, comisarul lichidator nu poate ști suma care trebuie înscrisă în pasiv și nu poate în consecință încheia procedura de lichidare. Durata acesteia este deci direct condiționată de lungimea altor proceduri judiciare.

Guvernul observă totuși că în speța de față imposibilitatea de a plăti creanța reclamantului nu era datorită duratei procedurii, ci insuficienței activului realizat. Suma globală a datoriilor societății Colombo depășeste într-adevăr douăzeci de miliarde de lire italiene. La această sumă trebuie adăugate interesele și sumele care vor fi cerute de fondal garanție. Activul companiei, în schimb, este constituit dintr-o lichiditate de aproximativ 350 de milioane de lire și anumiți imobili a căror valoare se ridică la aproximativ un miliard și cinci sute de milioane de lire și care, în pofida numeroaselor încercări de vânzare la licitație, nu au putut fi vânduți. Ținând seama de faptul că o parte din activ trebuie utilizată pentru a plăti costurile procedurii și că alți creditori au prioritate asupra reclamantului, creanța acestuia din urmă probabil nu va putea fi plătită.

Reclamantul consideră că din cauza duratei deraisonable a acesteia, ingerința cu dreptul de proprietate este disproporționată. Subliniază că existența numeroaselor proceduri la care societatea Colombo este parte nu poate justifica durata globală a procedurii de lichidare. Într-adevăr, dacă aceste diferite proceduri ar fi fost conduse cu diligența necesară, s-ar fi încheiat de mult timp.

Reclamantul observă în sfârșit că insuficiența activului pentru a satisface creanța sa este în principal datorată faptului că societatea Colombo fusese autorizată a continua activitatea în pofida situației financiare dificile. A. Asupra existenței unui „bun" în sensul articolului 1

Conform jurisprudenței organelor Convenției, un câștig viitor constituie un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă câștigul fusese achiziționat sau fă obiectul unei creanțe exigibile (hotărâre Ambruosi c. Italia din 19 octombrie 2000, nepublicată, § 20; vezi de asemenea Størksen c. Norvegia, cererea nr. 19819/92, decizie a Comisiei din 5 iulie 1994, Decizii și rapoarte (DR) 78-B, pp. 88-89 și 94-95).

În speța de față, Curta observă că reclamantul lucrase ca avocat al societății Colombo și că comisarul lichidator recunoscuse, în starea creanțelor, existența creanței reclamantului (paragrafele 8 și 10 mai sus). În aceste circumstanțe, Curta consideră că reclamantul este titularul unui „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. B. Asupra existenței unei ingerințe

Curta consideră că s-a dovedit o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 o garantează. Într-adevăr, ca urmare a adoptării procedurii de lichidare administrativă, „bunul" acestuia a fost gestionat de un organ al Statului și interesat a găsit, pentru o anumită perioadă, în imposibilitate de a pretinde plata creanței sale. C. Regula aplicabilă 26. art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (hotărâre James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, și Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 44, CEDO 1999-V): prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua frază al aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia norme, care vizează situații particulare de atingeri la dreptul de proprietate, trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (hotărâre Air Canada c. Regatul Unit din 5 mai 1995, seria A nr. 316-A, p. 15, § 30).

Curta observă că nu s-a dovedit în speța de față nici o expropiere de fapt nici un transfer de proprietate, deoarece dreptul reclamantului de a recupera creanța nu fusese niciodată pus în îndoială. Aplicarea procedurii de lichidare administrativă se analizează ca o reglementare a utilizării bunurilor. Al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică deci în speța. D. Respectul condițiilor celui de-al doilea alineat 1. Scopul ingerinței

Curta recunoaște că procedura de lichidare administrativă vizează a asigura o gestionare echitabilă a bunurilor întreprinderii în lichidare, în vederea garantării unei protecții identice pentru toți creditorii. Rezultă că ingerința în cauză urmăreau un scop legitim în conformitate cu interesul general, și anume o bună administrare a justiției și protecția drepturilor altora. 2. Proporționalitatea ingerinței

Curta amintește că o măsură de ingerință, în special una al cărei examen cade sub al doilea paragraf al articolului 1, trebuie să asigure un „echilibru drept" între imperativele interesului general și cele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, deci și în al doilea alineat: trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curta recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora sunt legitimizate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărâri Chassagnou și alții c. Franța [MC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III, și Immobiliare Saffi c. Italia, citat mai sus, § 49).

Curta consideră că un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi în lichidare nu este critiquabil în sine, ținând seama în particular de marja de apreciere autorizată de al doilea alineat al articolului 1. Cu toate acestea, un asemenea sistem duce cu sine riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă privind posibilitatea de a recupera bunurile și trebuie deci să prevadă anumite garanții de procedură pentru a se asigura că implementarea sistemului și impactul acestuia asupra dreptului de proprietate al particulilor nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia, citat mai sus, § 54).

Or, Curta observă că sistemul italian suferă de o anumită rigiditate: într-adevăr, o dată ce procedura de lichidare administrativă este inițiată, nici un creditor nu poate introduce în fața jurisdicțiilor civile cereri individuale în execuție tindând să atace direct patrimoniul societății debitoare, orice creană, chiar și privilegiată, trebuind mai întâi verificată de comisarii lichidatori (§15 mai sus). Doar depunerea, de către aceștia, a bilanțului final al lichidării și a planului de repartizare deschide creditorilor posibilitatea de a contesta, în fața tribunalului civil, sumele care le-au fost acordate (§17 mai sus). De mai mult, creditorii nu dispun de niciun mijloc efectiv pentru a controla activitatea comisarilor lichidatori sau pentru a solicita îndeplinirea sarcinilor care le sunt încredințate.

Curta trebuie totuși să verifice dacă, ținând seama de starea financiară a societății Colombo și de circumstanțele particulare ale cauzei, durata procedurii de lichidare administrativă a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului.

Or, Guvernul indicase că datoriile societății Colombo depășeau cu mult activul companiei, constituit în principal din anumiți imobili a căror vânzare pare dificilă (§20 mai sus). Reclamantul nu contestă insuficiența activului pentru a satisface creanța sa, limitîndu-se la observația că această situație ar fi datorită faptului că compania de asigurări fusese autorizată a continua activitatea în pofida situației financiare dificile (§22 mai sus).

Ținând seama de cele de mai sus, Curta consideră că cauza principală a retardului în plata creanței reclamantului nu este lungimea sau natura procedurii de lichidare, ci mai degrabă lipsa resurselor financiare ale debitorului și dificultățile recuperării creanțelor, circumstanțe care nu pot fi puse în seama Statului. Acesta din urmă nu a încălcat deci, în speța, echilibrul care trebuie să existe în materia dintre protecția dreptului particulilor la respectul bunurilor lor și exigențele interesului general. Prin urmare, nu s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II.

Guvernul subliniază mai întâi că lichidarea administrativă este o procedură alternativă la faliment, special prevăzută pentru întreprinderi a căror activitate cade în sfera unui interes general (bănci, companii de asigurări, societăți cooperative). Lichidarea este gestionată de un commissioner care este numit de o autoritate administrativă. Împotriva actelor comissarului, se admite un recurs în fața instanței civile.

Guvernul subliniază apoi că reclamantul nu s-a opus stării creanțelor (§11 mai sus). Prin urmare, nu ar fi existat o „contestație" în sensul articolului 6 din Convenție și această dispoziție nu ar fi fost încălcată.

Reclamantul amintește că conform jurisprudenței Curții, art. 6 din Convenție se aplică procedurilor de execuție și susține că lichidarea administrativă ar fi comparabilă cu un proces de execuție. El de asemenea susține că nu poate sesiza nicio instanță pentru a recupera creanța sa în timp ce procedura administrativă este în curs. Reclamantul subliniază în sfârșit că acțiuni judiciare împotriva actelor comissarului au scopul de a supune aceste acte unui control de legalitate din partea tribunalelor. Cu toate acestea, ele nu permit obținerea plății creanțelor sau accelerarea procedurii de lichidare.

Curta observă că esența reclamației reclamantului poartă asupra imposibilității de a submite unei instanțe naționale, înainte de depunerea stării creanțelor, o cerere în plată a sumelor datorite sau de a contesta actele comissarului lichidator. Din acest motiv, consideră mai potrivit de a examina această reclamație sub unghiul obligației mai generale, pe care art. 13 din Convenție o pune pe statele pe umerii statului, de a oferi un recurs efectiv permițând de a se plânge de încălcări ale Convenției (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94). III.

Conform jurisprudenței Curții, art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se prevaleu de drepturi și libertăți ale Convenției, așa cum pot fi consacrate în el. Această dispoziție deci are ca efect a necesita, pentru reclamații pe care se poate estima că sunt „defandabile" în raport cu Convenția sau Protocoalele sale, un recurs intern autorizând instanța competentă națională să cunoască conținutul reclamației și a oferi reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Amploarea obligației rezultând din art. 13 variază în funcție de natura reclamației pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul necesar trebuie să fie „efectiv" atât în practică cât și în drept, și exercitarea nu trebuie să fie entravată de manieră nejustificată de acte sau omisiuni ale autorităților statului pârât (hotărâri Aydin c. Turcia din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 103, și Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 329-330, § 106; privind caracterul „defensabil" al reclamației bazate pe Convenție, vezi hotărârile Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

În speța, reclamantul avea o reclamație defensabilă sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Avea deci dreptul de a submite reclamația sa unei instanțe naționale capabile a-i oferi reparația corespunzătoare. Cu toate acestea, ca urmare a adoptării procedurii de lichidare administrativă, pentru cel puțin șaisprezece ani și șase luni, reclamantul nu a putut sesiza nicio autoritate pentru a face valabil dreptul de a recupera creanța sa sau de a contesta actele comissarului lichidator, nedisponînd în același timp de niciun mijloc efectiv pentru a solicita examinarea dosarului său.

Din acest motiv, Curta consideră că regulile care reglementează procedura de lichidare administrativă, însoțite de lungimea verificării stării creanțelor, au entravat de manieră nejustificată dreptul reclamantului de a dispune de un recurs „efectiv" în sensul articolului 13 din Convenție. Prin urmare, s-a dovedit o încălcare a acestei dispoziții. IV.

Reclamantul invoca a fi suferit un prejudiciu moral din cauza duratei procedurii de lichidare și solicită versarea sumei de 45 000 000 lire italiene, adică jumătate din creanța sa. Cât privește prejudiciul material, observă că de la 1984 devaluarea monedei fu în special puternică în Italia. Conform calculelor reclamantului, valoarea în lire constante a creanței sale s-ar ridica astăzi la 179 797 670. Din acest motiv, cere acordarea sumei de 90 554 690 lire, rezultând din diferența dintre valoarea actuală a creanței sale și suma inițială a acesteia.

Guvernul nu formule observații în acest sens.

Curta observă că suma de 90 554 690 lire italiene, cerută de reclamant la titlu al prejudiciului material, face obiectul procedurii naționale de lichidare administrativă, care era, la data ultimelor informații, încă pendantă. Curta nu poate specula, în această stadiu, asupra rezultatelor la care această procedură va putea ajunge și subliniază că în orice caz constatarea încălcării Convenției nu condiționează, în sine, formarea stării creanțelor de către comisarul lichidator și că reclamantul va putea eventual beneficia de o sumă pentru a compensa devaluarea monedei. Deci trebuie respinge cererea formulată la titlu al prejudiciului material. De alt parte, Curta consideră că reclamantul suferit o pagubă morală certă. Ținând seama de circumstanțele cauzei și statuînd pe o bază echitabilă după cum cere art. 41 din Convenție, decide să-i acorde 30 000 000 lire italiene. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor și costurilor pentru procedura în fața organelor Convenției. Cere 7 344 000 lire italiene.

Guvernul nu formule observații în acest sens.

Curta, statuînd în echitate după cum cere art. 41 din Convenție și ținând seama în special de faptul că reclamantul, care este avocat, a acționat de sine stătător în fața organelor Convenției, îi aloca suma de 1 500 000 lire italiene pentru cheltuielile și costuri (vezi hotărârea Saccomanno c. Italia din 12 mai 1999, cererea nr. 36719/97, § 33, nepublicată). C. Interese moratoriI

Conform informațiilor de care dispune Curta, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este 3,5% pe an. DIN ACESTE MOTIVE, CURTA, 1. Spune, cu șase voturi împotriva unuia, că nu s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 2. Spune, în unanimitate, că nu se impune examinarea reclamației formulate de reclamant pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune, în unanimitate, că s-a dovedit o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Spune, în unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, sumele următoare: 30 000 000 (treizeci de milioane) lire italiene pentru prejudiciu moral, și 1 500 000 (un milion cinci sute mii) lire pentru cheltuielile și costuri; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% pe an de la expirarea termenului respectiv și până la plată; 5. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 decembrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexat, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei cu privire diferită a d-lui Rozakis. E. F. C. L. R.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 25639/94) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. F. L. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 8 septembre 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui est avocat, a agi en personne devant les organes de la Convention. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza et son coagent, M. V. Esposito.

Le requérant alléguait en particulier qu’il n’avait pas pu obtenir le paiement des sommes qui lui étaient dues et qu’il ne pouvait saisir aucune juridiction pour recouvrir sa créance.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 25 novembre 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Par un décret ministériel du 12 juillet 1984, cette société fut placée en liquidation administrative ( liquidazione coatta amministrativa ) sous la direction d'un commissaire. A cette époque, le requérant était créancier de la société Colombo pour un montant de 89 242 987 lires italiennes.

Le 22 juillet 1991, le commissaire déposa au greffe du tribunal civil de Rome l'état des créances. Il ressort de ce document que le requérant était un créancier privilégié pour le montant indiqué ci-dessus.

A une date non précisée, le requérant fut informé du dépôt de l’état de créances par courrier recommandé. Il ne fit pas d'opposition.

Le 1 er février 1994, le requérant adressa une lettre au ministre de l’industrie signalant les retards accumulés par le commissaire dans la procédure de liquidation administrative de la société Colombo et demandant des explications.

Selon les dernières informations fournies par le Gouvernement le 29 janvier 2001, à cette date la liquidation administrative était toujours en cours à cause de l’existence de milliers de procédures pendantes auxquelles la compagnie d’assurances Colombo était partie. Le requérant n'avait obtenu aucun paiement en sa faveur. II.

Au cours de la procédure de liquidation administrative, aucun créancier ne peut introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice (articles 201 et 51 de la loi de la faillite). Toute créance, même privilégiée, doit être d’abord vérifiée selon la procédure arrêtée aux articles 207 et 209 de la loi de la faillite, qui, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi : « Dans un délai d’un mois à partir de sa nomination, le commissaire liquidateur communique à chaque créancier (...) le montant de la valeur de sa créance résultant des documents comptables de l’entreprise (...). Dans un délai de quinze jours à partir de la réception de la communication susmentionnée, les créanciers (...) peuvent adresser au commissaire d’observations ou de demandes. » « (...) Dans un délai de quatre-vingt-dix jours (...) le commissaire rédige un état des créances acceptées et rejetées (...) et le dépose au greffe du tribunal (...). Suite au dépôt au greffe, l’état des créances dévient exécutoire. »

Le(s) commissaire(s) se charge(nt) ensuite de la liquidation de l’actif (articles 210 et 211 de la loi de la faillite) et de la répartition aux créanciers des sommes obtenues (article 212 de la loi de la faillite). Les créances qui disposent d’un droit de préemption, dites privilégiées, sont payées en priorité. Les créanciers chirographaires sont satisfaits sur le reste de l’actif. Selon le principe de l’égalité des créanciers ( par condicio creditorum ), ces derniers participent à la répartition de l’actif et sont payés proportionnellement à la valeur de leurs créances respectives (articles 52, premier alinéa et 111, 3) de la loi de la faillite) .

Aux termes de l’article 213 de la loi de la faillite, le bilan final de la liquidation et le plan de répartition aux créanciers sont déposés au greffe du tribunal. Dans un délai de vingt jours à partir de la communication de ce dépôt, les créanciers ont la faculté de contester le bilan et le plan de répartition devant le tribunal civil (paragraphe 2 de l’article 213 précité). EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que la procédure de liquidation administrative d’une compagnie d’assurances ne peut pas être terminée dans un bref délai. Avant de procéder à la répartition définitive de l’actif, le commissaire doit attendre la conclusion de toutes les nombreuses procédures civiles pendantes dans lesquelles la compagnie d’assurances est partie. Il doit aussi recouvrir toutes les créances de celle-ci auprès des débiteurs de la société. En effet, à la différence de la procédure de faillite, la liquidation administrative permet d’introduire ou de continuer des procès en matière d’assurance obligatoire des véhicules à moteur. Il s’agit de plusieurs milliers de différends, dans lesquels les dommages sont remboursés par un fond de garantie. Ce fond peut ensuite se substituer aux personnes endommagées pour obtenir le paiement de la part de la société d’assurances en liquidation. Il s’ensuit qu’avant la fin du dernier procès en matière d’assurance obligatoire, le commissaire liquidateur ne peut pas connaître le montant à inscrire au passif et ne peut par conséquent pas clore la procédure de liquidation. La durée de celle-ci est donc directement conditionnée par la longueur d’autres procédures judiciaires.

Le Gouvernement fait cependant observer qu’en l’espèce l’impossibilité de payer la créance du requérant n’était pas due à la durée de la procédure, mais à l’insuffisance de l’actif réalisé. Le montant global des dettes de la société Colombo dépasse en effet vingt milliards de lires italiennes. A cette somme doivent s’ajouter les intérêts et les sommes qui seront demandées par le fond de garantie. L’actif de la compagnie, par contre, est constitué d’une liquidité d’environ 350 millions de lires et de certains immeubles dont la valeur s’élève à environ un milliard et cinq cents millions de lires et qui, malgré de nombreuses tentatives de vente aux enchères, n’ont pas pu être vendus. Compte tenu du fait qu’une partie de l’actif devra être utilisée pour payer les frais de procédure et que d’autres créancier ont priorité sur le requérant, la créance de ce dernier ne pourra probablement pas être payée.

Le requérant considère qu’en raison de sa durée déraisonnable, l’ingérence avec son droit de propriété est disproportionnée. Il souligne que l’existence de nombreuses procédures auxquelles la société Colombo est partie ne saurait justifier la durée globale de la procédure de liquidation. En effet, si ces différentes procédures avaient été conduites avec la diligence requise, elles se seraient depuis longtemps terminées.

Le requérant observe enfin que l’insuffisance de l’actif à satisfaire sa créance est principalement due au fait que la société Colombo a été autorisée à continuer son activité malgré sa difficile situation financière. A. Sur l’existence d’un « bien » au sens de l’article 1

Selon la jurisprudence des organes de la Convention, un gain futur constitue un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1 si le gain a été acquis ou fait l’objet d’une créance exigible (arrêt Ambruosi c. Italie du 19 octobre 2000, non publié, § 20 ; voir aussi Størksen c. Norvège, requête n° 19819/92, décision de la Commission du 5 juillet 1994, Décisions et rapports (DR) 78-B, pp. 88-89 et 94-95).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant avait travaillé en tant que conseil de la société Colombo et que le commissaire liquidateur a reconnu, dans l’état des créances, l’existence de la créance du requérant (paragraphes 8 et 10 ci-dessus). Dans ces circonstances , la Cour considère que le requérant est titulaire d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n° 1. B. Sur l’existence d’une ingérence

La Cour estime qu’il y a eu ingérence dans le droit de propriété du requérant tel que l’article 1 du Protocole n° 1 le garantit. En effet, suite à l’adoption de la procédure de liquidation administrative, son « bien » a été géré par un organe de l’Etat et l’intéressé s’est trouvé, pendant un certain temps, dans l’impossibilité d’exiger le paiement de sa créance. C. La règle applicable

L’article 1 du Protocole n° 1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n° 98, pp. 29-30, § 37, et Immobiliare Saffi c. Italie [GC] , n° 22774/93, § 44, CEDH 1999-V) : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième normes, qui visent des situations particulières d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (arrêt Air Canada c. Royaume-Uni du 5 mai 1995, série A n° 316-A, p. 15, § 30 ).

La Cour note qu’il n’y a eu en l’espèce ni expropriation de fait ni transfert de propriété, car le droit du requérant à recouvrir sa créance n’a jamais été mis en doute. L’application de la procédure de liquidation administrative s’analyse en une réglementation de l’usage des biens. Le second alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1 joue donc en l’occurrence. D. Le respect des conditions du second alinéa 1. But de l’ingérence

La Cour reconnaît que la procédure de liquidation administrative vise à assurer une gestion équitable des biens de l’entreprise en liquidation, en vue de garantir une protection identique pour tous les créanciers. Il s’ensuit que l’ingérence en question poursuivait un but légitime conforme à l’intérêt général, à savoir une bonne administration de la justice et la protection des droits d’autrui. 2. Proportionnalité de l’ingérence

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence, notamment celle dont l’examen relève du second paragraphe de l’article 1, doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa : il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (arrêts Chassagnou et autres c. France [GC] , nos 25088/94, 28331/95 et 28443/95, § 75, CEDH 1999-III, et Immobiliare Saffi c. Italie , précité, § 49).

La Cour estime qu’un système de suspension temporaire du paiement des créances d’une entreprise en liquidation n’est pas critiquable en soi, vu notamment la marge d’appréciation autorisée par le second alinéa de l’article 1. Cependant, un tel système emporte le risque d’imposer aux créanciers une charge excessive quant à la possibilité de recouvrir leurs biens et doit donc prévoir certaines garanties de procédure pour veiller à ce que la mise en œuvre du système et son incidence sur le droit de propriété des particuliers ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Immobiliare Saffi c. Italie , précité, § 54).

Or, la Cour fait observer que le système italien souffre d’une certaine rigidité : en effet, une fois entamée la procédure de liquidation administrative, aucun créancier ne peut introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice, toute créance, même privilégiée, devant être d’abord vérifiée par les commissaires liquidateurs (paragraphe 15 ci-dessus). Seul le dépôt, par ces derniers, du bilan final de la liquidation et du plan de répartition ouvre aux créanciers la possibilité de contester, devant le tribunal civil, les sommes qui leur ont été accordées (paragraphe 17 ci-dessus). De plus, les créanciers ne disposent d’aucun moyen effectif pour contrôler l’activité des commissaires liquidateurs ou pour solliciter l’accomplissement des tâches qui leur sont confiées.

L a Cour doit cependant vérifier si, compte tenu de l’état financier de la société Colombo et des circonstances particulières du cas d’espèce, la durée de la procédure de liquidation administrative a violé le droit de propriété du requérant.

Or, le Gouvernement a indiqué que les dettes de la société Colombo dépassent largement l’actif de la compagnie, constitué principalement par certains immeubles dont la vente semble difficile (paragraphe 20 ci-dessus). Le requérant ne conteste pas l’insuffisance de l’actif à satisfaire sa créance, se bornant à observer que cette situation serait due au fait que la compagnie d’assurances a été autorisée à continuer son activité malgré sa difficile situation financière ( paragraphe 22 ci-dessus).

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la cause principale du retard dans le paiement de la créance du requérant n’est pas la longueur ou la nature de la procédure de liquidation, mais plutôt le manque de ressources financières du débiteur et les difficultés de récupérer ses créances, des circonstances qu’on ne saurait mettre à la charge de l’Etat. Ce dernier n’a donc pas enfreint, dans le cas d’espèce, l’équilibre qui doit exister en la matière entre la protection du droit des particuliers au respect de leurs biens et les exigences de l’intérêt général. Par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. II.

Le Gouvernement souligne tout d’abord que la liquidation administrative est une procédure alternative à la faillite, spécialement prévue pour des entreprises dont l’activité relève d’un intérêt général (banques, sociétés d’assurances, sociétés coopératives). La liquidation est gérée par un commissaire qui est nommé par une autorité administrative. Contre les actes du commissaire, il est admis un recours devant la juridiction civile.

Le Gouvernement souligne ensuite que le requérant ne s’est pas opposé à l’état des créances (paragraphe 11 ci-dessus). Par conséquent, il n’y aurait pas eu de « contestation » au sens de l’article 6 de la Convention et cette disposition n’aurait pas été violée.

Le requérant rappelle que selon la jurisprudence de la Cour, l’article 6 de la Convention s’applique aux procédures d’exécution et soutient que la liquidation administrative serait comparable à un procès d’exécution. Il fait également valoir qu’il ne peut saisir aucune juridiction pour recouvrir sa créance pendant que la procédure administrative est en cours. Le requérant souligne enfin que les actions judiciaires contre les actes du commissaire ont pour but de soumettre ces actes à un contrôle de légalité de la part des tribunaux. Toutefois, elles ne permettent pas d’obtenir le paiement des créances ou l’accélération de la procédure de liquidation.

La Cour observe que l’essence du grief du requérant porte sur l’impossibilité de soumettre à une instance nationale, avant le dépôt de l’état de créances, une demande en paiement des sommes dues ou de contester les actes du commissaire liquidateur. De ce fait, elle estime davantage indiqué d’examiner ce grief sous l’angle de l’obligation plus générale, que l’article 13 de la Convention fait peser sur les Etats, d’offrir un recours effectif permettant de se plaindre de violations de la Convention (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996, Recueil 1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94). III.

Aux termes de la jurisprudence de la Cour, l'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger, pour les plaintes que l’on peut estimer « défendables » au regard de la Convention ou de ses Protocoles, un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l'obligation découlant de l'article 13 varie en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé doit être « effectif » en pratique comme en droit, et son exercice ne doit pas être entravé de manière injustifiée par les actes ou omissions des autorités de l'Etat défendeur (arrêts Aydin c. Turquie du 25 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1895, § 103, et Kaya c. Turquie du 19 février 1998, Recueil 1998-I, pp. 329-330, § 106 ; quant au caractère « défendable » du grief fondé sur la Convention, voir les arrêts Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p. 23, § 52, et Powell et Rayner c. Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n° 172, p. 14, § 31).

En l’espèce, le requérant avait un grief défendable sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1.

Il avait donc droit de soumettre son grief à une instance nationale capable de lui offrir un redressement approprié. Cependant, suite à l’adoption de la procédure de liquidation administrative, pendant au moins seize ans et six mois, le requérant n’a pu saisir aucune autorité pour faire valoir son droit à recouvrir sa créance ou pour contester les actes du commissaire liquidateur, ne disposant en même temps d’aucun moyen effectif pour solliciter l’examen de son dossier.

De ce fait, la Cour estime que les règles régissant la procédure de liquidation administrative, assorties de la longueur de la vérification de l’état des créances, ont entravé de manière injustifiée le droit du requérant de disposer d’un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention. Par conséquent, il y a eu violation de cette disposition. IV.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral en raison de la durée de la procédure de liquidation et sollicite le versement de la somme de 45 000 000 lires italiennes, soit la moitié de sa créance. Quant au préjudice matériel, il observe que depuis 1984 la dévalorisation de la monnaie a été particulièrement forte en Italie. Selon les calculs du requérant, la valeur en lires constantes de sa créance s’élèverait aujourd’hui à 179 797 670. De ce fait, il demande l’octroi de la somme de 90 554 690 lires, résultant de la différence entre la valeur actuelle de sa créance et le montant original de celle-ci.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations à ce sujet.

La Cour observe que le montant de 90 554 690 lires italiennes, réclamés par le requérant à titre de préjudice matériel, fait l’objet de la procédure nationale de liquidation administrative, laquelle était, à la date des dernières informations, encore pendante. La Cour ne saurait spéculer, à ce stade, sur les résultats auxquels cette procédure pourra aboutir et souligne qu’en tout état de cause la violation de la Convention ne conditionne pas, en soi, la formation de l’état de créances par le commissaire liquidateur et que le requérant pourra éventuellement bénéficier d’une somme pour compenser la dévalorisation de la monnaie. Il y a partant lieu de rejeter la demande formulée à titre de préjudice matériel. Par ailleurs, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 30 000 000 lires italiennes. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des frais et dépenses pour la procédure devant les organes de la Convention. Il demande 7 344 000 lires italiennes.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations à ce sujet.

La Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention et compte tenu notamment du fait que le requérant, qui est avocat, a agi en personne devant les organes de la Convention, lui alloue la somme de 1 500 000 lires italiennes pour frais et dépens (voir l’arrêt Saccomanno c. Italie du 12 mai 1999, requête n° 36719/97, § 33, non publié). C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Dit , par six voix contre une, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 2. Dit, à l’unanimité, qu’il ne s’impose pas d’examiner le grief formulé par le requérant sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit , à l’unanimité, a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral, et 1 500 000 (un million cinq cent milles) lires pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 5. Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 décembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de M. Rozakis. E. F. C. L. R.