AFFAIRE F.L. c. ITALIE

AFFAIRE F.L. c. ITALIE (CtEDO, 2001)

PRIMA SECȚIUNE

CAUZA

F.L. c. ITALIA

(Cererea nr. 25639/94)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

20 decembrie 2001

DEFINITIVĂ

20/03/2002

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.

În cauza F.L. c. Italia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință într-o cameră compusă din:

D-l C.L. Rozakis, președinte,

D-na F. Tulkens,

Meserii B. Conforti,

P. Lorenzen,

D-na N. Vajić,

Meserii E. Levits,

A. Kovler,

judecători,

și de d-l E. Fribergh,

grefier de secțiune,

După deliberare în camera de consiliu pe 25 noiembrie 1999 și 29 noiembrie 2001,

Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această ultim dată:

PROCEDURĂ

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25639/94) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care un resurțător al acestui stat, d-l F. L. („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") pe 8 septembrie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul, care este avocat, a acționat de sine stătător în fața organelor Convenției. Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l U. Leanza și coagentul, d-l V. Esposito.

3.

Reclamantul invoca în special că nu putuse obține plata sumelor care i se cuveneau și că nu putea sesiza nicio instanță pentru a recupera creanța sa.

4.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

5.

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

6.

Printr-o decizie din 25 noiembrie 1999, Curta a declarat cererea parțial admisibilă.

7.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fond (art. 59 § 1 din regulament).

PE FOND

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

8.

Reclamantul lucrase ca avocat al companiei de asigurări Colombo Spa.

9.

Printr-un decret ministerial din 12 iulie 1984, această societate fusese plasată în lichidare administrativă (liquidazione coatta amministrativa) sub conducerea unui commissioner. În acea perioadă, reclamantul era creditor al societății Colombo pentru suma de 89 242 987 lire italiene.

10.

Pe 22 iulie 1991, comissarul depune la registratura tribunalului civil din Roma starea creanțelor. Din acest document rezultă că reclamantul era un creditor privilegiat pentru suma indicată mai sus.

11.

La o dată neprecizată, reclamantul fusese informat al depunerii stării creanțelor prin corespondență recomandată. Nu făcu nicio opunere.

12.

Pe 1 februarie 1994, reclamantul adresează o scrisoare ministrului industriei semnalând întârzieri acumulate de comissar în procedura de lichidare administrativă a societății Colombo și cerând explicații.

13.

Conform ultimelor informații furnizate de Guvern pe 29 ianuarie 2001, la acea dată lichidarea administrativă era încă în curs din cauza existenței a mii de proceduri pendante la care compania de asigurări Colombo era parte. Reclamantul nu obținuse niciun plată în favoarea sa.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

14.

Procedura de lichidare administrativă este reglementată de decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942 (în continuare indicat ca „legea falimentului"). Se aplică companiilor de asigurări, băncilor și societăților cooperative, întreprinderi normal supuse unui control de către Stat din cauza interesului general al activității lor. Punerea în lichidare este precedată de o fază preliminară în fața tribunalului civil, care declară că întreprinderea este în stare de încetare a plăților. Punerea în lichidare administrativă propriu-zisă este apoi pronunțată de autoritatea administrativă competentă care controlează activitatea întreprinderii în cauză (autorità amministrativa di vigilanza). Procedura este condusă de unu sau trei comisari lichidatori care în exercitarea funcțiilor lor sunt asimilați cu funcționari publici (articolele 198 și 199 § 1 din legea falimentului). Sunt supuși controlului autorității administrative.

15.

În cursul procedurii de lichidare administrativă, nici un creditor nu poate introduce în fața jurisdicțiilor civile cereri individuale în execuție tindând să atace direct patrimoniul societății debitoare (articolele 201 și 51 din legea falimentului). Orice creană, chiar și privilegiată, trebuie mai întâi verificată conform procedurii stabilite în articolele 207 și 209 din legea falimentului, care, în părțile lor relevante, se citesc după cum urmează:

„În termen de o lună de la numire, comisarul lichidator comunică fiecărui creditor (...) suma valorii creanței sale rezultând din documentele contabile ale întreprinderii (...). În termen de cincisprezece zile de la primirea comunicării susmentionate, creditorii (...) pot adresa comisarului observații sau cereri."

„(...) În termen de nouăzeci de zile (...) comisarul redactează o stare a creanțelor acceptate și respinse (...) și o depune la registratura tribunalului (...). Ca urmare a depunerii la registratură, starea creanțelor devine executorie."

16.

Comisarul (comisarii) se încarcă apoi de lichidarea activului (articolele 210 și 211 din legea falimentului) și de repartizarea creditorilor a sumelor obținute (art. 212 din legea falimentului). Creanțele care dispun de un drept de preemțiune, numite privilegiate, sunt plătite în prioritate. Creditorii chirografari sunt satisfăcuți din restul activului. Conform principiului egalității creditorilor (par condicio creditorum), aceștia din urmă participă la repartizarea activului și sunt plătiți proporțional cu valoarea creanțelor lor respective (articolele 52, primul alineat și 111, 3 din legea falimentului).

17.

Conform articolului 213 din legea falimentului, bilanțul final al lichidării și planul de repartizare creditorilor sunt depuse la registratura tribunalului. În termen de douăzeci de zile de la comunicarea acestei depuneri, creditorii au posibilitate să conteste bilanțul și planul de repartizare în fața tribunalului civil (§2 al articolului 213 precitat).

PE DREPT

I.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

18.

Reclamantul invoca că imposibilitatea prelungită de a recupera creanța sa, din cauza lentitudinii operațiunilor de lichidare a societății Colombo, se analizează ca o încălcare a dreptului său la respectul bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziție se citește după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciun om nu poate fi privat de proprietate decât din cauza utilității publice și în condițiile prevăzute de lege și principii generale ale dreptului internațional.

Dispoziții anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

19.

Guvernul susține că procedura de lichidare administrativă a unei companii de asigurări nu poate fi terminată într-un scurt interval de timp. Înainte de a proceda la repartizarea definitivă a activului, comisarul trebuie aștepte încheierea tuturor numeroaselor proceduri civile pendante în care compania de asigurări este parte. Trebuie de asemenea să recupereze toate creanțele acesteia de la debitorii societății. Într-adevăr, spre deosebire de procedura de faliment, lichidarea administrativă permite introducerea sau continuarea proceselor în materie de asigurare obligatorie a vehiculelor cu motor. Este vorba de mai multe mii de diferenții, în care daunele sunt rambursate de un fond de garanție. Acest fond poate apoi substitui persoane daunate pentru a obține plata de la compania de asigurări în lichidare. Rezultă că înainte de încheierea ultimului proces în materie de asigurare obligatorie, comisarul lichidator nu poate ști suma care trebuie înscrisă în pasiv și nu poate în consecință încheia procedura de lichidare. Durata acesteia este deci direct condiționată de lungimea altor proceduri judiciare.

20.

Guvernul observă totuși că în speța de față imposibilitatea de a plăti creanța reclamantului nu era datorită duratei procedurii, ci insuficienței activului realizat. Suma globală a datoriilor societății Colombo depășeste într-adevăr douăzeci de miliarde de lire italiene. La această sumă trebuie adăugate interesele și sumele care vor fi cerute de fondal garanție. Activul companiei, în schimb, este constituit dintr-o lichiditate de aproximativ 350 de milioane de lire și anumiți imobili a căror valoare se ridică la aproximativ un miliard și cinci sute de milioane de lire și care, în pofida numeroaselor încercări de vânzare la licitație, nu au putut fi vânduți. Ținând seama de faptul că o parte din activ trebuie utilizată pentru a plăti costurile procedurii și că alți creditori au prioritate asupra reclamantului, creanța acestuia din urmă probabil nu va putea fi plătită.

21.

Reclamantul consideră că din cauza duratei deraisonable a acesteia, ingerința cu dreptul de proprietate este disproporționată. Subliniază că existența numeroaselor proceduri la care societatea Colombo este parte nu poate justifica durata globală a procedurii de lichidare. Într-adevăr, dacă aceste diferite proceduri ar fi fost conduse cu diligența necesară, s-ar fi încheiat de mult timp.

22.

Reclamantul observă în sfârșit că insuficiența activului pentru a satisface creanța sa este în principal datorată faptului că societatea Colombo fusese autorizată a continua activitatea în pofida situației financiare dificile.

A.

Asupra existenței unui „bun" în sensul articolului 1

23.

Conform jurisprudenței organelor Convenției, un câștig viitor constituie un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă câștigul fusese achiziționat sau fă obiectul unei creanțe exigibile (hotărâre Ambruosi c. Italia din 19 octombrie 2000, nepublicată, § 20; vezi de asemenea Størksen c. Norvegia, cererea nr. 19819/92, decizie a Comisiei din 5 iulie 1994, Decizii și rapoarte (DR) 78-B, pp. 88-89 și 94-95).

24.

În speța de față, Curta observă că reclamantul lucrase ca avocat al societății Colombo și că comisarul lichidator recunoscuse, în starea creanțelor, existența creanței reclamantului (paragrafele 8 și 10 mai sus). În aceste circumstanțe, Curta consideră că reclamantul este titularul unui „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

B.

Asupra existenței unei ingerințe

25.

Curta consideră că s-a dovedit o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 o garantează. Într-adevăr, ca urmare a adoptării procedurii de lichidare administrativă, „bunul" acestuia a fost gestionat de un organ al Statului și interesat a găsit, pentru o anumită perioadă, în imposibilitate de a pretinde plata creanței sale.

C.

Regula aplicabilă

26.

art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (hotărâre James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37, și Immobiliare Saffi c. Italia [MC], nr. 22774/93, § 44, CEDO 1999-V): prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectului proprietății; a doua, figurând în a doua frază al aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia norme, care vizează situații particulare de atingeri la dreptul de proprietate, trebuie interpretate la lumina principiului consacrat de prima (hotărâre Air Canada c. Regatul Unit din 5 mai 1995, seria A nr. 316-A, p. 15, § 30).

27.

Curta observă că nu s-a dovedit în speța de față nici o expropiere de fapt nici un transfer de proprietate, deoarece dreptul reclamantului de a recupera creanța nu fusese niciodată pus în îndoială. Aplicarea procedurii de lichidare administrativă se analizează ca o reglementare a utilizării bunurilor. Al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 se aplică deci în speța.

D.

Respectul condițiilor celui de-al doilea alineat

1.

Scopul ingerinței

28.

Curta recunoaște că procedura de lichidare administrativă vizează a asigura o gestionare echitabilă a bunurilor întreprinderii în lichidare, în vederea garantării unei protecții identice pentru toți creditorii. Rezultă că ingerința în cauză urmăreau un scop legitim în conformitate cu interesul general, și anume o bună administrare a justiției și protecția drepturilor altora.

2.

Proporționalitatea ingerinței

29.

Curta amintește că o măsură de ingerință, în special una al cărei examen cade sub al doilea paragraf al articolului 1, trebuie să asigure un „echilibru drept" între imperativele interesului general și cele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale individului. Căutarea unui asemenea echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, deci și în al doilea alineat: trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curta recunoaște statului o marjă largă de apreciere atât pentru alegerea modalităților de implementare cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora sunt legitimizate, în interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză (hotărâri Chassagnou și alții c. Franța [MC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 75, CEDO 1999-III, și Immobiliare Saffi c. Italia, citat mai sus, § 49).

30.

Curta consideră că un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi în lichidare nu este critiquabil în sine, ținând seama în particular de marja de apreciere autorizată de al doilea alineat al articolului 1. Cu toate acestea, un asemenea sistem duce cu sine riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă privind posibilitatea de a recupera bunurile și trebuie deci să prevadă anumite garanții de procedură pentru a se asigura că implementarea sistemului și impactul acestuia asupra dreptului de proprietate al particulilor nu sunt nici arbitrare nici imprevizibile (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia, citat mai sus, § 54).

31.

Or, Curta observă că sistemul italian suferă de o anumită rigiditate: într-adevăr, o dată ce procedura de lichidare administrativă este inițiată, nici un creditor nu poate introduce în fața jurisdicțiilor civile cereri individuale în execuție tindând să atace direct patrimoniul societății debitoare, orice creană, chiar și privilegiată, trebuind mai întâi verificată de comisarii lichidatori (§15 mai sus). Doar depunerea, de către aceștia, a bilanțului final al lichidării și a planului de repartizare deschide creditorilor posibilitatea de a contesta, în fața tribunalului civil, sumele care le-au fost acordate (§17 mai sus). De mai mult, creditorii nu dispun de niciun mijloc efectiv pentru a controla activitatea comisarilor lichidatori sau pentru a solicita îndeplinirea sarcinilor care le sunt încredințate.

32.

Curta trebuie totuși să verifice dacă, ținând seama de starea financiară a societății Colombo și de circumstanțele particulare ale cauzei, durata procedurii de lichidare administrativă a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului.

33.

Or, Guvernul indicase că datoriile societății Colombo depășeau cu mult activul companiei, constituit în principal din anumiți imobili a căror vânzare pare dificilă (§20 mai sus). Reclamantul nu contestă insuficiența activului pentru a satisface creanța sa, limitîndu-se la observația că această situație ar fi datorită faptului că compania de asigurări fusese autorizată a continua activitatea în pofida situației financiare dificile (§22 mai sus).

34.

Ținând seama de cele de mai sus, Curta consideră că cauza principală a retardului în plata creanței reclamantului nu este lungimea sau natura procedurii de lichidare, ci mai degrabă lipsa resurselor financiare ale debitorului și dificultățile recuperării creanțelor, circumstanțe care nu pot fi puse în seama Statului. Acesta din urmă nu a încălcat deci, în speța, echilibrul care trebuie să existe în materia dintre protecția dreptului particulilor la respectul bunurilor lor și exigențele interesului general.

Prin urmare, nu s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

II.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

35.

Reclamantul se plânge de o entravă la dreptul de acces la o instanță. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul ca cauza să-i fie ascultată (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil."

36.

Guvernul subliniază mai întâi că lichidarea administrativă este o procedură alternativă la faliment, special prevăzută pentru întreprinderi a căror activitate cade în sfera unui interes general (bănci, companii de asigurări, societăți cooperative). Lichidarea este gestionată de un commissioner care este numit de o autoritate administrativă. Împotriva actelor comissarului, se admite un recurs în fața instanței civile.

37.

Guvernul subliniază apoi că reclamantul nu s-a opus stării creanțelor (§11 mai sus). Prin urmare, nu ar fi existat o „contestație" în sensul articolului 6 din Convenție și această dispoziție nu ar fi fost încălcată.

38.

Reclamantul amintește că conform jurisprudenței Curții, art. 6 din Convenție se aplică procedurilor de execuție și susține că lichidarea administrativă ar fi comparabilă cu un proces de execuție. El de asemenea susține că nu poate sesiza nicio instanță pentru a recupera creanța sa în timp ce procedura administrativă este în curs. Reclamantul subliniază în sfârșit că acțiuni judiciare împotriva actelor comissarului au scopul de a supune aceste acte unui control de legalitate din partea tribunalelor. Cu toate acestea, ele nu permit obținerea plății creanțelor sau accelerarea procedurii de lichidare.

39.

Curta observă că esența reclamației reclamantului poartă asupra imposibilității de a submite unei instanțe naționale, înainte de depunerea stării creanțelor, o cerere în plată a sumelor datorite sau de a contesta actele comissarului lichidator. Din acest motiv, consideră mai potrivit de a examina această reclamație sub unghiul obligației mai generale, pe care art. 13 din Convenție o pune pe statele pe umerii statului, de a oferi un recurs efectiv permițând de a se plânge de încălcări ale Convenției (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94).

III.

PRIVIND ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIE

40.

art. 13 din Convenție se citește după cum urmează:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

41.

Conform jurisprudenței Curții, art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se prevaleu de drepturi și libertăți ale Convenției, așa cum pot fi consacrate în el. Această dispoziție deci are ca efect a necesita, pentru reclamații pe care se poate estima că sunt „defandabile" în raport cu Convenția sau Protocoalele sale, un recurs intern autorizând instanța competentă națională să cunoască conținutul reclamației și a oferi reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Amploarea obligației rezultând din art. 13 variază în funcție de natura reclamației pe care reclamantul o bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul necesar trebuie să fie „efectiv" atât în practică cât și în drept, și exercitarea nu trebuie să fie entravată de manieră nejustificată de acte sau omisiuni ale autorităților statului pârât (hotărâri Aydin c. Turcia din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 103, și Kaya c. Turcia din 19 februarie 1998, Culegere 1998-I, pp. 329-330, § 106; privind caracterul „defensabil" al reclamației bazate pe Convenție, vezi hotărârile Boyle și Rice c. Regatul Unit din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell și Rayner c. Regatul Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

42.

În speța, reclamantul avea o reclamație defensabilă sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

43.

Avea deci dreptul de a submite reclamația sa unei instanțe naționale capabile a-i oferi reparația corespunzătoare. Cu toate acestea, ca urmare a adoptării procedurii de lichidare administrativă, pentru cel puțin șaisprezece ani și șase luni, reclamantul nu a putut sesiza nicio autoritate pentru a face valabil dreptul de a recupera creanța sa sau de a contesta actele comissarului lichidator, nedisponînd în același timp de niciun mijloc efectiv pentru a solicita examinarea dosarului său.

44.

Din acest motiv, Curta consideră că regulile care reglementează procedura de lichidare administrativă, însoțite de lungimea verificării stării creanțelor, au entravat de manieră nejustificată dreptul reclamantului de a dispune de un recurs „efectiv" în sensul articolului 13 din Convenție.

Prin urmare, s-a dovedit o încălcare a acestei dispoziții.

IV.

PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE

45.

Conform articolului 41 din Convenție,

„Dacă Curta declară că s-a dovedit o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar parțial să șteargă consecințele acestei încălcări, Curta acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Prejudiciul

46.

Reclamantul invoca a fi suferit un prejudiciu moral din cauza duratei procedurii de lichidare și solicită versarea sumei de 45 000 000 lire italiene, adică jumătate din creanța sa. Cât privește prejudiciul material, observă că de la 1984 devaluarea monedei fu în special puternică în Italia. Conform calculelor reclamantului, valoarea în lire constante a creanței sale s-ar ridica astăzi la 179 797 670. Din acest motiv, cere acordarea sumei de 90 554 690 lire, rezultând din diferența dintre valoarea actuală a creanței sale și suma inițială a acesteia.

47.

Guvernul nu formule observații în acest sens.

48.

Curta observă că suma de 90 554 690 lire italiene, cerută de reclamant la titlu al prejudiciului material, face obiectul procedurii naționale de lichidare administrativă, care era, la data ultimelor informații, încă pendantă. Curta nu poate specula, în această stadiu, asupra rezultatelor la care această procedură va putea ajunge și subliniază că în orice caz constatarea încălcării Convenției nu condiționează, în sine, formarea stării creanțelor de către comisarul lichidator și că reclamantul va putea eventual beneficia de o sumă pentru a compensa devaluarea monedei. Deci trebuie respinge cererea formulată la titlu al prejudiciului material. De alt parte, Curta consideră că reclamantul suferit o pagubă morală certă. Ținând seama de circumstanțele cauzei și statuînd pe o bază echitabilă după cum cere art. 41 din Convenție, decide să-i acorde 30 000 000 lire italiene.

B.

Cheltuieli și costuri

49.

Reclamantul solicita rambursarea cheltuielilor și costurilor pentru procedura în fața organelor Convenției. Cere 7 344 000 lire italiene.

50.

Guvernul nu formule observații în acest sens.

51.

Curta, statuînd în echitate după cum cere art. 41 din Convenție și ținând seama în special de faptul că reclamantul, care este avocat, a acționat de sine stătător în fața organelor Convenției, îi aloca suma de 1 500 000 lire italiene pentru cheltuielile și costuri (vezi hotărârea Saccomanno c. Italia din 12 mai 1999, cererea nr. 36719/97, § 33, nepublicată).

C.

Interese moratoriI

52.

Conform informațiilor de care dispune Curta, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este 3,5% pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTA,

1.

Spune, cu șase voturi împotriva unuia, că nu s-a dovedit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;

2.

Spune, în unanimitate, că nu se impune examinarea reclamației formulate de reclamant pe terenul articolului 6 § 1 din Convenție;

3.

Spune, în unanimitate, că s-a dovedit o încălcare a articolului 13 din Convenție;

4.

Spune, în unanimitate,

a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, sumele următoare: 30 000 000 (treizeci de milioane) lire italiene pentru prejudiciu moral, și 1 500 000 (un milion cinci sute mii) lire pentru cheltuielile și costuri;

b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% pe an de la expirarea termenului respectiv și până la plată;

5.

Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 20 decembrie 2001 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Grefier

Președinte

La prezenta hotărâre se găsește anexat, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei cu privire diferită a d-lui Rozakis.

E. F.

C. L. R.

OPINIA CU PRIVIRE DIFERITĂ A JUDECĂTORULUI ROZAKIS

Cu mare regret nu pot fi de acord cu concluzia ajunsă de majoritate în această cauză că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost încălcat. Hotărârea urmează linia cauzei Saggio c. Italia, constând în esență în argumentul că, de când debitorul nu dispunea de active pentru a-și honora obligațiile vis-à-vis de reclamant, cauza principală a retardului în plată nu era lungimea sau natura procedurii de lichidare ci lipsa resurselor din partea companiei debitoare (vezi cererea nr. 41879/98, hotărâre din 25 octombrie 2001, nepublicată).

Consider, după cum am făcut și în cazul sus-menționat, că acest argument al majorității neglijează problema juridică fundamentală care este în joc în prezenta cauză – și care este și mai clară în circumstanțele acestei cauze decât era în cauza „pilot": reclamantul avea o posesiune care nu era dependentă de activele debitorului, și utilizarea acesteia fusese controlată prin aplicarea legilor italiene relevante privind satisfacerea creditorilor. Aplicarea acestor legi rezultase în întârzieri nejustificate și excesive în procesul de satisfacere a creanțelor privilegiate ale reclamantului, ceea ce dusese la o slăbire a dreptului reclamantului la posesiune. Deși sunt de acord cu majoritatea că debitorul avea probleme financiare pentru a satisface toate pretențiile creditorilor, consider că acest element este neimportant în circunstanțele: abordarea mea este că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat deoarece controlul utilizării posesiunii reclamantului a duce la întârzieri care, în final, au avut efecte prejudiciale asupra posesiunii – în măsura în care aceasta se traduce în capacitatea reclamantului de a formula în timp util creanțele sale privilegiate – și a slăbit esența însuși dreptului într-o manieră disproporționată cu scopul urmărit.

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

F.L. c. ITALIE

(Requête n° 25639/94)

ARRÊT

STRASBOURG

20 décembre 2001

DÉFINITIF

20/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire F.L. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

B.

Conforti,

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić

,

MM.

E.

Levits

,

A.

Kovler

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 25 novembre 1999 et 29 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 25639/94) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. F.

L. («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 8 septembre 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant, qui est avocat, a agi en personne devant les organes de la Convention. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza et son coagent, M.

V.

Esposito.

3.

Le requérant alléguait en particulier qu’il n’avait pas pu obtenir le paiement des sommes qui lui étaient dues et qu’il ne pouvait saisir aucune juridiction pour recouvrir sa créance.

4.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

5.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 §

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

6.

Par une décision du 25 novembre 1999, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

7.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article

59

§

1 du règlement).

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

Le requérant avait travaillé en tant que conseil de la compagnie d'assurances Colombo Spa.

9.

Par un décret ministériel du 12 juillet 1984, cette société fut placée en liquidation administrative (

liquidazione coatta amministrativa

) sous la direction d'un commissaire. A cette époque, le requérant était créancier de la société Colombo pour un montant de 89

242

987 lires italiennes.

10.

Le 22 juillet 1991, le commissaire déposa au greffe du tribunal civil de Rome l'état des créances. Il ressort de ce document que le requérant était un créancier privilégié pour le montant indiqué ci-dessus.

11.

A une date non précisée, le requérant fut informé du dépôt de l’état de créances par courrier recommandé. Il ne fit pas d'opposition.

12.

Le 1

er

février 1994, le requérant adressa une lettre au ministre de l’industrie signalant les retards accumulés par le commissaire dans la procédure de liquidation administrative de la société Colombo et demandant des explications.

13.

Selon les dernières informations fournies par le Gouvernement le 29

janvier 2001, à cette date la liquidation administrative était toujours en cours à cause de l’existence de milliers de procédures pendantes auxquelles la compagnie d’assurances Colombo était partie. Le requérant n'avait obtenu aucun paiement en sa faveur.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

La procédure de liquidation administrative est réglementée par le décret royal n° 267 du 16 mars 1942 (ci-après indiqué comme «

loi de la faillite

»). Elle s’applique aux compagnies d’assurances, aux banques et aux sociétés coopératives, entreprises normalement soumises à un contrôle de la part de l’Etat en raison de l’intérêt général de leur activité. La mise en liquidation est précédée d’une phase préalable devant le tribunal civil, qui déclare que l’entreprise est en état de cessation des paiements. La mise en liquidation administrative proprement dite est ensuite prononcée par l’autorité administrative compétente à contrôler l’activité de l’entreprise en question (

autorità amministrativa di vigilanza

). La procédure est dirigée par un ou trois commissaires liquidateurs qui dans l’exercice de leurs fonctions sont assimilés à des officiers publics (articles 198 et 199 §1 de la loi de la faillite). Ils sont soumis au contrôle de l’autorité administrative.

15.

Au cours de la procédure de liquidation administrative, aucun créancier ne peut introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice (articles 201 et 51 de la loi de la faillite). Toute créance, même privilégiée, doit être d’abord vérifiée selon la procédure arrêtée aux articles 207 et 209 de la loi de la faillite, qui, en leurs parties pertinentes, se lisent ainsi

:

«

Dans un délai d’un mois à partir de sa nomination, le commissaire liquidateur communique à chaque créancier (...) le montant de la valeur de sa créance résultant des documents comptables de l’entreprise (...). Dans un délai de quinze jours à partir de la réception de la communication susmentionnée, les créanciers (...) peuvent adresser au commissaire d’observations ou de demandes.

»

«

(...) Dans un délai de quatre-vingt-dix jours (...) le commissaire rédige un état des créances acceptées et rejetées (...) et le dépose au greffe du tribunal (...). Suite au dépôt au greffe, l’état des créances dévient exécutoire.

»

16.

Le(s) commissaire(s) se charge(nt) ensuite de la liquidation de l’actif (articles

210 et

211 de la loi de la faillite) et de la répartition aux créanciers des sommes obtenues (article

212 de la loi de la faillite). Les créances qui disposent d’un droit de préemption, dites privilégiées, sont payées en priorité. Les créanciers chirographaires sont satisfaits sur le reste de l’actif. Selon le principe de l’égalité des créanciers (

par condicio creditorum

), ces derniers participent à la répartition de l’actif et sont payés proportionnellement à la valeur de leurs créances respectives

(articles 52, premier alinéa et 111, 3) de la loi de la faillite)

.

17.

Aux termes de l’article 213 de la loi de la faillite, le bilan final de la liquidation et le plan de répartition aux créanciers sont déposés au greffe du tribunal. Dans un délai de vingt jours à partir de la communication de ce dépôt, les créanciers ont la faculté de contester le bilan et le plan de répartition devant le tribunal civil (paragraphe 2 de l’article 213 précité).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1

18.

Le requérant allègue que l'impossibilité prolongée de recouvrir sa créance, en raison de la lenteur des opérations de liquidation de la société Colombo, s’analyse en une violation de son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n°1. Cette disposition se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

19.

Le Gouvernement soutient que la procédure de liquidation administrative d’une compagnie d’assurances ne peut pas être terminée dans un bref délai. Avant de procéder à la répartition définitive de l’actif, le commissaire doit attendre la conclusion de toutes les nombreuses procédures civiles pendantes dans lesquelles la compagnie d’assurances est partie. Il doit aussi recouvrir toutes les créances de celle-ci auprès des débiteurs de la société. En effet, à la différence de la procédure de faillite, la liquidation administrative permet d’introduire ou de continuer des procès en matière d’assurance obligatoire des véhicules à moteur. Il s’agit de plusieurs milliers de différends, dans lesquels les dommages sont remboursés par un fond de garantie. Ce fond peut ensuite se substituer aux personnes endommagées pour obtenir le paiement de la part de la société d’assurances en liquidation. Il s’ensuit qu’avant la fin du dernier procès en matière d’assurance obligatoire, le commissaire liquidateur ne peut pas connaître le montant à inscrire au passif et ne peut par conséquent pas clore la procédure de liquidation. La durée de celle-ci est donc directement conditionnée par la longueur d’autres procédures judiciaires.

20.

Le Gouvernement fait cependant observer qu’en l’espèce l’impossibilité de payer la créance du requérant n’était pas due à la durée de la procédure, mais à l’insuffisance de l’actif réalisé. Le montant global des dettes de la société Colombo dépasse en effet vingt milliards de lires italiennes. A cette somme doivent s’ajouter les intérêts et les sommes qui seront demandées par le fond de garantie. L’actif de la compagnie, par contre, est constitué d’une liquidité d’environ 350 millions de lires et de certains immeubles dont la valeur s’élève à environ un milliard et cinq cents millions de lires et qui, malgré de nombreuses tentatives de vente aux enchères, n’ont pas pu être vendus. Compte tenu du fait qu’une partie de l’actif devra être utilisée pour payer les frais de procédure et que d’autres créancier ont priorité sur le requérant, la créance de ce dernier ne pourra probablement pas être payée.

21.

Le requérant considère qu’en raison de sa durée déraisonnable, l’ingérence avec son droit de propriété est disproportionnée. Il souligne que l’existence de nombreuses procédures auxquelles la société Colombo est partie ne saurait justifier la durée globale de la procédure de liquidation. En effet, si ces différentes procédures avaient été conduites avec la diligence requise, elles se seraient depuis longtemps terminées.

22.

Le requérant observe enfin que l’insuffisance de l’actif à satisfaire sa créance est principalement due au fait que la société Colombo a été autorisée à continuer son activité malgré sa difficile situation financière.

A.

Sur l’existence d’un «

bien

» au sens de l’article 1

23.

Selon la jurisprudence des organes de la Convention, un gain futur constitue un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n°

1 si le gain a été acquis ou fait l’objet d’une créance exigible (arrêt

Ambruosi c. Italie

du 19

octobre 2000, non publié, § 20

; voir aussi Størksen c. Norvège, requête n°

19819/92, décision de la Commission du 5 juillet 1994, Décisions et rapports (DR) 78-B, pp. 88-89 et 94-95).

24.

En l’espèce, la Cour observe que le requérant avait travaillé en tant que conseil de la société Colombo et que le commissaire liquidateur a reconnu, dans l’état des créances, l’existence de la créance du requérant

(paragraphes 8 et 10 ci-dessus). Dans ces circonstances

, la Cour considère que le requérant est titulaire d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n°

1.

B.

Sur l’existence d’une ingérence

25.

La Cour estime qu’il y a eu ingérence dans le droit de propriété du requérant tel que l’article 1 du Protocole n°

1 le garantit. En effet, suite à l’adoption de la procédure de liquidation administrative, son «

bien

» a été géré par un organe de l’Etat et l’intéressé s’est trouvé, pendant un certain temps, dans l’impossibilité d’exiger le paiement de sa créance.

C.

La règle applicable

26.

L’article 1 du Protocole n° 1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n° 98, pp.

29-30, § 37, et

Immobiliare Saffi c. Italie

[GC]

, n° 22774/93, § 44, CEDH 1999-V)

: la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième normes, qui visent des situations particulières d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première (arrêt

Air Canada c. Royaume-Uni

du 5 mai 1995, série A n°

316-A, p. 15, § 30

).

27.

La Cour note qu’il n’y a eu en l’espèce ni expropriation de fait ni transfert de propriété, car le droit du requérant à recouvrir sa créance n’a jamais été mis en doute. L’application de la procédure de liquidation administrative s’analyse en une réglementation de l’usage des biens. Le second alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1 joue donc en l’occurrence.

D.

Le respect des conditions du second alinéa

1.

But de l’ingérence

28.

La Cour reconnaît que la procédure de liquidation administrative vise à assurer une gestion équitable des biens de l’entreprise en liquidation, en vue de garantir une protection identique pour tous les créanciers. Il s’ensuit que l’ingérence en question poursuivait un but légitime conforme à l’intérêt général, à savoir une bonne administration de la justice et la protection des droits d’autrui.

2.

Proportionnalité de l’ingérence

29.

La Cour rappelle qu’une mesure d’ingérence, notamment celle dont l’examen relève du second paragraphe de l’article 1, doit ménager un « juste équilibre » entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. La recherche de pareil équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, donc aussi dans le second alinéa : il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause (arrêts

Chassagnou et autres c. France

[GC]

, nos

25088/94, 28331/95 et 28443/95, §

75, CEDH 1999-III, et

Immobiliare Saffi c.

Italie

, précité, § 49).

30.

La Cour estime qu’un système de suspension temporaire du paiement des créances d’une entreprise en liquidation n’est pas critiquable en soi, vu notamment la marge d’appréciation autorisée par le second alinéa de l’article 1. Cependant, un tel système emporte le risque d’imposer aux créanciers une charge excessive quant à la possibilité de recouvrir leurs biens et doit donc prévoir certaines garanties de procédure pour veiller à ce que la mise en œuvre du système et son incidence sur le droit de propriété des particuliers ne soient ni arbitraires ni imprévisibles (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt

Immobiliare Saffi c. Italie

, précité, § 54).

31.

Or, la Cour fait observer que le système italien souffre d’une certaine rigidité

: en effet, une fois entamée la procédure de liquidation administrative, aucun créancier ne peut

introduire devant les juridictions judiciaires des demandes individuelles en exécution visant à attaquer directement le patrimoine de la société débitrice, toute créance, même privilégiée, devant être d’abord vérifiée par les commissaires liquidateurs (paragraphe 15 ci-dessus). Seul le dépôt, par ces derniers, du bilan final de la liquidation et du plan de répartition ouvre aux créanciers la possibilité de contester, devant le tribunal civil, les sommes qui leur ont été accordées (paragraphe 17 ci-dessus). De plus, les créanciers ne disposent d’aucun moyen effectif pour contrôler l’activité des commissaires liquidateurs ou pour solliciter l’accomplissement des tâches qui leur sont confiées.

32.

L

a Cour doit cependant vérifier si, compte tenu de l’état financier de la société Colombo et des circonstances particulières du cas d’espèce, la durée de la procédure de liquidation administrative a violé le droit de propriété du requérant.

33.

Or, le Gouvernement a indiqué que les dettes de la société Colombo dépassent largement l’actif de la compagnie, constitué principalement par certains immeubles dont la vente semble difficile (paragraphe 20 ci-dessus). Le requérant ne conteste pas

l’insuffisance de l’actif à satisfaire sa créance, se bornant à observer que cette situation serait due au fait que la compagnie d’assurances a été autorisée à continuer son activité malgré sa difficile situation financière (

paragraphe 22 ci-dessus).

34.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que

la cause principale du retard dans le paiement de la créance du requérant n’est pas la longueur ou la nature de la procédure de liquidation, mais plutôt le manque de ressources financières du débiteur et les difficultés de récupérer ses créances, des circonstances qu’on ne saurait mettre à la charge de l’Etat. Ce dernier n’a donc pas enfreint, dans le cas d’espèce, l’équilibre qui doit exister en la matière entre

la protection du droit des particuliers au respect de leurs biens et les exigences de l’intérêt général.

Par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

35.

Le requérant se plaint d’une entrave à son droit d’accès à un tribunal. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil.

»

36.

Le Gouvernement souligne tout d’abord que la liquidation administrative est une procédure alternative à la faillite, spécialement prévue pour des entreprises dont l’activité relève d’un intérêt général (banques, sociétés d’assurances, sociétés coopératives). La liquidation est gérée par un commissaire qui est nommé par une autorité administrative. Contre les actes du commissaire, il est admis un recours devant la juridiction civile.

37.

Le Gouvernement souligne ensuite que le requérant ne s’est pas opposé à l’état des créances (paragraphe 11 ci-dessus). Par conséquent, il n’y aurait pas eu de «

contestation

» au sens de l’article 6 de la Convention et cette disposition n’aurait pas été violée.

38.

Le requérant rappelle que selon la jurisprudence de la Cour, l’article

6 de la Convention s’applique aux procédures d’exécution et soutient que la liquidation administrative serait comparable à un procès d’exécution. Il

fait également valoir qu’il ne peut saisir aucune juridiction pour recouvrir sa créance pendant que la procédure administrative est en cours. Le requérant souligne enfin que les actions judiciaires contre les actes du commissaire ont pour but de soumettre ces actes à un contrôle de légalité de la part des tribunaux. Toutefois, elles ne permettent pas d’obtenir le paiement des créances ou l’accélération de la procédure de liquidation.

39.

La Cour observe que l’essence du grief du requérant porte sur l’impossibilité de soumettre à une instance nationale, avant le dépôt de l’état de créances, une demande en paiement des sommes dues ou de contester les actes du commissaire liquidateur. De ce fait, elle estime davantage indiqué d’examiner ce grief sous l’angle de l’obligation plus générale, que l’article

13 de la Convention fait peser sur les Etats, d’offrir un recours effectif permettant de se plaindre de violations de la Convention (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Aksoy c. Turquie du 18 décembre 1996,

Recueil

1996-VI, pp. 2285-2286, §§ 92-94).

III.

SUR LA VIOLATION DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

40.

L

’article 13 de la Convention est ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.

»

41.

Aux termes de la jurisprudence de la

Cour,

l'article 13 garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de s'y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger, pour les plaintes que l’on peut estimer « défendables » au regard de la Convention ou de ses Protocoles, un recours interne habilitant l'instance nationale compétente à connaître du contenu du grief et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l'obligation découlant de l'article 13 varie en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé doit être «

effectif

» en pratique comme en droit, et son exercice ne doit pas être entravé de manière injustifiée par les actes ou omissions des autorités de l'Etat défendeur (arrêts Aydin c.

Turquie du 25

septembre 1997,

Recueil

1997-VI, p. 1895, § 103, et Kaya c.

Turquie du 19

février 1998,

Recueil

1998-I, pp. 329-330, § 106

; quant au caractère «

défendable

» du grief fondé sur la Convention, voir les arrêts

Boyle et Rice c. Royaume-Uni du 27 avril 1988, série A n° 131, p. 23, § 52, et Powell et Rayner c.

Royaume-Uni du 21 février 1990, série A n°

172, p. 14, § 31).

42.

En l’espèce, le requérant avait un grief défendable sous l’angle de l’article 1 du Protocole n°

1.

43.

Il avait donc droit de soumettre son grief à une instance nationale capable de lui offrir un redressement approprié. Cependant, suite à l’adoption de la procédure de liquidation administrative, pendant au moins seize ans et six mois, le requérant n’a pu saisir aucune autorité pour faire valoir son droit à recouvrir sa créance ou pour contester les actes du commissaire liquidateur, ne disposant en même temps d’aucun moyen effectif pour solliciter l’examen de son dossier.

44.

De ce fait, la Cour estime que les règles régissant la procédure de liquidation administrative, assorties de la longueur de la vérification de l’état des créances, ont entravé de manière injustifiée le droit du requérant de disposer d’un recours «

effectif

» au sens de l’article

13 de la Convention.

Par conséquent, il y a eu violation de cette disposition.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

45.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

46.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice moral en raison de la durée de la procédure de liquidation et sollicite le versement de la somme de 45

000

000 lires italiennes, soit la moitié de sa créance. Quant au préjudice matériel, il observe que depuis 1984 la dévalorisation de la monnaie a été particulièrement forte en Italie. Selon les calculs du requérant, la valeur en lires constantes de sa créance s’élèverait aujourd’hui à 179

797

554

690 lires, résultant de la différence entre la valeur actuelle de sa créance et le montant original de celle-ci.

47.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations à ce sujet.

48.

La Cour observe que le montant de 90

554

690 lires italiennes, réclamés par le requérant à titre de préjudice matériel, fait l’objet de la procédure nationale de liquidation administrative, laquelle était, à la date des dernières informations, encore pendante. La Cour ne saurait spéculer, à ce stade, sur les résultats auxquels cette procédure pourra aboutir et souligne qu’en tout état de cause la violation de la Convention ne conditionne pas, en soi, la formation de l’état de créances par le commissaire liquidateur et que le requérant pourra éventuellement bénéficier d’une somme pour compenser la dévalorisation de la monnaie. Il y a partant lieu de rejeter la demande formulée à titre de préjudice matériel. Par ailleurs, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant sur une base équitable comme le veut l’article

41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 30

000

000 lires italiennes.

B.

Frais et dépens

49.

Le requérant sollicite le remboursement des frais et dépenses pour la procédure devant les organes de la Convention. Il demande 7

344

000 lires italiennes.

50.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations à ce sujet.

51.

La Cour, statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention et compte tenu notamment du fait que le requérant, qui est avocat, a agi en personne devant les organes de la Convention, lui alloue la somme de 1

500

000 lires italiennes pour frais et dépens (voir l’arrêt

Saccomanno c.

Italie

du 12 mai 1999, requête n°

36719/97, § 33, non publié).

C.

Intérêts moratoires

52.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt est de 3,5

% l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR,

1.

Dit

, par six voix contre une, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n°

1

;

2.

Dit,

à l’unanimité, qu’il ne s’impose pas d’examiner le grief formulé par le requérant sur le terrain de l’article 6 §

1 de la Convention

;

3.

Dit

, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

, à l’unanimité,

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes

: 30

000

000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral, et 1

500

000 (un

million cinq cent milles) lires pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

5.

Rejette

, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 décembre 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion dissidente de M.

Rozakis.

E. F.

C. L. R.

DISSENTING OPINION OF JUDGE ROZAKIS

It is with great regret that I am unable to agree with the conclusion reached by the majority in this case that Article 1 of Protocol No. 1 has not been violated. The judgment follows the line of the case of

Saggio v. Italy

, consisting in essence in the argument that, since the debtor did not have the assets to honour his obligations vis-à-vis the applicant, the principal reason for the delay in payment was not the length or the nature of liquidation proceedings but the lack of resources on the part of the debtor company (see application No. 41879/98, judgment of 25 October 2001, unpublished).

I consider, as I also did in the above-mentioned case, that this argument of the majority disregards the fundamental legal problem which is at issue in the present case - and which is even clearer in the circumstances of this case than it was in the "pilot" case: the applicant had a possession which was not dependent upon the assets of the debtor, and its use had been controlled by the application of the relevant Italian laws concerning satisfaction of creditors. The application of these laws had resulted in undue and excessive delays in the process of satisfying the applicant's preferential claims, which led to an impairment of the right of the applicant to his possession. Although I agree with the majority that the debtor had financial problems to satisfy all the claims of its creditors, I find that this element is immaterial in the circumstances: my approach is that Article 1 of Protocol No. 1 has been violated because the control of use of the possession of the applicant led to delays which, in the end, had detrimental effects to the possession - in so far as this is translated into the ability of the applicant to timely claim his preferential rights -, and impaired the very essence of the right in a manner disproportionate to the aim pursued.