SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 43628, prezentată de Charles FRANTZEN și de alții împotriva Luxemburgului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 8 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäää Makarczyk Strážnická dnii Fischbach Casadevall Maruste judecători domnul O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 11 iunie 1998 și înregistrată la 28 septembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială pronunțată la 6 iulie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții (a se vedea anexa) sunt resortisanți luxemburghezi, născuți în 1933, 1952, respectiv 1943 și reședința la Hellange și Frisange. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Elvinger, avocat la Luxemburg. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 iulie 1995, legiuitorul luxemburghez a modificat legea din 16 august 1967 Pentru a include, în termeni generali, proiectul de construcție a unei autostrăzi de legătură a rețelei de autostrăzi luxemburgheze la rețeaua de autostrăzi germane din Sarra. Această lege se referă pentru detalii la un regulament de bază. Traseul exact al autostrăzii în cauză, precum și lista proprietarilor care urmau să fie expediați au fost stabilite prin Regulamentul Marele Duce din 21 noiembrie 1996 de aprobare a planurilor parcelelor aflate sub control și a listelor proprietarilor acestor parcele în vederea construirii secțiunii II Hellange-Mondorf-les-Bains de legătură cu Saarre Acest traseu trebuia să treacă aproape de casa de locuit a celor cinci reclamanți (aproximativ 200 de metri). La 21 februarie 1997, reclamanții au depus o acțiune în anulare a regulamentului de bază din 21 noiembrie 1996 în fața Tribunalului Administrativ, pe motiv că regulamentul în cauză este ilegal pentru că nu a fost precedat de o evaluare a impactului asupra mediului și de o consultare a publicului în conformitate cu Directiva 85/337/CEE din 27 iunie 1985. în ceea ce privește evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului, care conduc la incertitudini cu privire la natura exactă a actului atacat, reclamanții au depus simultan, cu titlu subsidiar, o acțiune în anulare împotriva aceluiași regulament în fața Curții Administrative. Prin hotărârea din 25 iunie 1997, Tribunalul Administrativ s-a declarat incompetent pentru a cunoaște acțiunea în anulare, pe motiv că acesta din urmă nu era îndreptat împotriva unei decizii administrative cu domeniu de aplicare individual. El a precizat că legiuitorul introducese în legea din 7 noiembrie 1996 privind organizarea instanțelor de ordine administrativă un articol 7 care conferă Curții Administrative competența de a anula actele administrative cu caracter de reglementare. Or, deciziile administrative luate în materie de expropriere pentru motive de utilitate publică ar face parte din această categorie de acte. La 10 iulie 1997, reclamanții au înaintat o cerere de suspendare în fața Curții Administrative, în vederea suspendării executării regulamentului de bază din 21 noiembrie 1996 în așteptarea unei decizii cu privire la acțiunea în anulare. La 23 iulie 1997, Curtea Administrativă a declarat această acțiune inadmisibilă. La 31 iulie 1997, reclamanții au introdus o acțiune împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din 25 iunie 1997. Prin Hotărârea din 11 decembrie 1997, Curtea Administrativă s-a pronunțat atât asupra hotărârii Tribunalului Administrativ, cât și asupra acțiunii în anulare îndreptate, cu titlu subsidiar, împotriva regulamentului mare ducal din 21 noiembrie 1996 la 21 februarie 1997. Comisia a respins recursul, declarând că Tribunalul Administrativ este pe bună dreptate declarat incompetent, pe motiv că actul atacat face parte din categoria actelor de reglementare și nu constituie o decizie administrativă în sensul articolului 2 din Legea din 7 noiembrie 1996. În ceea ce privește acțiunea directă în anulare, Comisia a decis că regulamentul de bază este anterior intrării în vigoare, la 1 ianuarie 1997, a legii din 7 noiembrie 1996 care creează acțiunea directă împotriva actelor cu caracter de reglementare. ianuarie 1997 nu cunoștea o acțiune directă în anulare împotriva actelor de reglementare, acțiunea depusă la 21 februarie 1997 ar fi, prin urmare, inadmisibilă. Dacă nu s-a ajuns la un acord cu unele dintre persoanele care figurează pe lista proprietarilor care urmează să fie expediați, la data de 10 și 11 februarie, 1998 în fața judecătorilor civili pentru a fi văzuți expropriați de terenurile lor. Prin hotărârea din 15 iulie 1998, tribunalul din Ecuador a hotărât că conformitatea deciziei de a construi o autostradă și de a aproba planurile parcelelor cu Directiva nr. 85/337/CEE din 27 iunie 1985 este o condiție a regularității procedurii de expropriere pe care instanța trebuie să o verifice. El a precizat că verificarea conformității cu directiva implică examinarea dacă studiul impactului a fost efectuat și dacă consultarea publicului a fost efectuată în conformitate cu cerințele directivei și supune în consecință întrebări preliminare Curții de Justiție a Comunităților Europene cu privire la acest aspect. Aceasta a indicat că, atunci când o instanță națională este chemată să verifice legalitatea unei proceduri de expropriere din motive de interes public, în cadrul realizării unei autostrăzi, a bunurilor imobile aparținând unui particular, ea poate verifica dacă legislatorul național a rămas în limitele marjei de apreciere prevăzute de Directiva 85/337/CEE din 27 iunie 1985. Aceasta a stabilit apoi domeniul de aplicare a articolului 1 alineatul (5) din directivă, care prevede că directiva nu se aplică în cazul în care obiectivele urmărite de directivă, inclusiv obiectivul punerii la dispoziție a informațiilor, sunt atinse prin intermediul procedurii legislative. În acest sens, Comisia a precizat mai întâi că noțiunile de act legislativ național specific și de proiect, menționate în acest articol, trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome. 1 alin. (5) un standard adoptat de un Parlament după dezbaterile parlamentare publice, în cazul în care procedura legislativă a permis atingerea obiectivelor urmărite de Directiva 85/33, inclusiv obiectivul punerii la dispoziție a informațiilor, și informațiile de care dispune Parlamentul în momentul adoptării proiectului în detaliu, au fost echivalente cu cele care ar fi trebuit să fie supuse autorității competente în cadrul procedurii ordinare de autorizare a proiectului. La 23 februarie 2001, instanța din Ecuador a declarat că se retrage de la instanța civilă introdusă în fața judecătorilor civili împotriva proprietarilor la 10 și 11 februarie 1998. Prin hotărârea din 14 mai 2001, tribunalul din Ecuador a declarat că se retrage de la instanța civilă împotriva proprietarilor. Părțile explică faptul că, având în vedere faptul că Regulamentul privind învățământul superior din 21 noiembrie 1996 nu a fost adoptat în conformitate cu cerințele dreptului comunitar, Ministerul Lucrărilor Publice a reluat, începând cu luna mai 2000, ab initio procedura legală și de reglementare de autorizare a proiectului de legătură cu Sarra. Astfel, prin scrisoarea din 14 februarie 2000, Ministerul Lucrărilor Publice a informat avocatul opozanților traseului autostrăzii, exprimându-se după cum urmează: mai mult decât atât, guvernul intenționează (...) să ia măsuri pentru a se asigura că construcția autostrăzii Sarre are loc în condiții de regularitate care nu mai pot fi contestate, indiferent de conținutul hotărârii pe care o va pronunța Curtea. De aceea, vă pot anunța că va avea loc o nouă consultare a publicului, în conformitate cu art. 6 din directivă, în următoarele câteva luni. Reclamanții dumneavoastră vor fi anunțați, la fel ca toți ceilalți membri ai publicului, de către autoritățile locale implicate. La 4 august și 5 septembrie 2000, ministrul sesizează comunele în cauză, în conformitate cu Directiva 85/337/CEE din 27 iunie 1985, astfel încât acestea să fie puse la dispoziția publicului și să publice proiectul de construcție în vederea consultării publicului. Între 13 septembrie și 13 noiembrie 2000, diferitele comune au emis avize cu privire la construirea autostrăzii respective. Legea din 7 noiembrie 1996 privind organizarea ordinii administrative, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1996 1 ianuarie 1997 prevede că: art. 2 Instanța administrativă hotărăște cu privire la acțiunile întreprinse pentru incompetență, exces și deturnare de putere, încălcarea legii sau a formelor de protecție a intereselor private, împotriva tuturor deciziilor administrative în legătură cu care nici o altă cale de atac nu este eligibilă după legi și regulamente. art. 7 Curtea Administrativă se pronunță în continuare asupra acțiunilor formulate pentru incompetență, exces și deturnare de putere, încălcarea legii sau a formelor de protecție a intereselor private, împotriva actelor administrative cu caracter de reglementare, indiferent de autoritatea din care provin. La data adoptării regulamentului de bază din 21 noiembrie Cu alte cuvinte, înainte de intrarea în vigoare a legii din 7 noiembrie 1996 privind organizarea instanțelor de ordine administrativă, era prevăzută o acțiune împotriva deciziilor administrative. Legea din 8 februarie 1961 privind organizarea Consiliului de Stat nu prevedea nicio acțiune împotriva actelor cu caracter de reglementare. Comitetul Contenciosului hotărăște [...] asupra acțiunilor formulate pentru incompetență, exces și deturnare de putere, încălcarea legii sau a formelor de protecție a intereselor private împotriva tuturor deciziilor administrative și a deciziilor instanțelor administrative, în privința cărora nicio altă acțiune nu este eligibilă conform legilor și regulamentelor. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng că respectarea legii privind dreptul lor de a se bucura pe deplin și pașnic de proprietatea lor nu a putut fi examinată. Ei susțin că nu există acces la o instanță, în măsura în care nici instanța judecătorească, nici curtea administrativă nu și-au examinat căile de atac împotriva regulamentului de bază din 21 noiembrie 1996 de stabilire a traseului autostrăzii de legătură cu Sarra. în temeiul articolelor 6 alineatul (1) și 13, lipsa unei căi de atac efective și de acces la o instanță judecătorească, în măsura în care instanțele administrative și-au declarat inadmisibilă recursul la decizia guvernului cu privire la traseul autostrăzii de legătură cu Sarra, care, în opinia lor, are repercusiuni asupra dreptului lor de a se bucura pe deplin și în mod pașnic de proprietatea lor. Astfel, ei susțin că, din cauza faptului că locuiesc în apropierea traseului de autostradă, ei se află pe o parte a impactului negativ asupra cadrului lor de viață și, pe de altă parte, efectul devalorizator al drumului pe valoarea terenului lor. Guvernul arată că reclamanții vor beneficia în viitor de un drept de recurs. Într-adevăr, Ministerul Lucrărilor Publice retrimite ab initio procedura legală și de reglementare de autorizare a proiectului de legătură cu Sarra, această procedură având loc la o dată ulterioară intrării în funcție a noilor instanțe administrative; astfel, prima etapă a procedurii a constat în consultarea publicului în comunele în cauză. Urmează apoi votul unei legi care permite guvernului să efectueze realizarea autostrăzii, precum și adoptarea unui nou regulament de bază privind stabilirea traseului drumului. Reclamanții răspund în primul rând decât la unul dintre reclamanți, M. Belardi, și-a vândut casa și nu mai are astfel interesul necesar pentru a acționa, în viitor, împotriva unui nou regulament mare-ducal. Ei expun apoi că nu este sigur că va fi adoptat un nou regulament mare-ducal și că este posibil, astfel încât vor fi privați definitiv de orice posibilitate de recurs cu privire la proiectul de construcție a autostrăzii. În cele din urmă, ei susțin că, în pofida procedurilor în curs, Trebuie să fie vorba despre o cauză reală și serioasă; ea poate privi atât existența unui drept, cât și întinderea sau modalitățile sale de exercitare; în cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru un astfel de drept (a se vedea, printre altele, Hotărârile Skärby c. Suedia din 28 iunie 1990, seria A nr. 180-B, p. 36, § 27, și Kraska c. Elveția din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254-B, p. 48, § 24). În speță, Curtea constată că reclamanții nu fac decât să formuleze ipoteze fără a stabili cu precizie în ce vor consta efectiv repercusiunile traseului autostrăzii. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că cererea lor se referă direct la dreptul lor de a se bucura pe deplin și în mod pașnic de terenul lor ca proprietari. Or, limitările dreptului de proprietate au în mod clar un caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) (a se vedea, printre altele, Hotărârile Tre Traktörer AB c. Suedia din 7 iulie 1989, seria A nr. 159, p. 19, § 43, și Oerlemans c. Țările de Jos din 27 noiembrie 1991, seria A nr. 219, pp. 20-21, § 48). Având în vedere legătura strânsă dintre procedura inițiată de reclamanți și repercusiunile landului acestei proceduri asupra exercitării dreptului lor de proprietate, Curtea concluzionează că a existat o În ceea ce privește presupusa lipsă a accesului la o instanță judecătorească, Curtea constată că reclamanții se plâng de faptul că instanțele administrative nu au examinat recursul la regulamentul de bază din 21 noiembrie 1996 înaintat în fața acestora. Cu toate acestea, Curtea trebuie să constate că regulamentul de bază din 21 noiembrie 1996 nu mai poate fi aplicat din cauza faptului că procedura de autorizare a proiectului de legătură cu Sarre a fost reluată ab initio În aceste circumstanțe, proprietarii caselor situate în apropierea autostrăzii nu se pot declara în mod valabil victime ale absenței accesului la o instanță privind recursul împotriva unui regulament mare-ducal care nu mai are nici un motiv de a fi. În plus, Comisia observă că, în cazul în care, așa cum susține guvernul, ar trebui adoptat un nou regulament de bază în viitor, va fi posibil să se introducă o acțiune în fața instanțelor administrative, un astfel de act cu caracter de reglementare care are loc după intrarea în vigoare a legii din 7 noiembrie 1996. În măsura în care reclamanții susțin că nu există nicio certitudine că o nouă reglementare de bază va fi adoptată împotriva căreia ar putea introduce o acțiune în fața noilor instanțe administrative, Curtea amintește că nu este decât în circumstanțe cu totul excepționale că riscul unei încălcări viitoare poate conferi unui solicitant calitatea de victimă a unei încălcări a convenției ( În acest caz, autoritățile naționale vor fi nevoite să adopte dispozițiile legale necesare pentru a reglementa situația. Curtea constată că reclamanții rămân în imposibilitatea de a prezenta indicii rezonabile și convingătoare cu privire la nu adoptarea unui nou regulament mare-ducal; într-adevăr, ei fac doar presupuneri care sunt insuficiente pentru a le conferi calitatea de victimă a încălcării convenției. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea nu constată nicio încălcare a articolelor 6 alineatul (1) și 13 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. domnule Alain BELARDI, care locuiește în Frisange, de naționalitate luxemburgheză. rezidentă în Frisange, născută în 1943 de cetățenie luxemburgheză.
de la requête n° 43628/98
présentée par Charles FRANTZEN et autres
contre le Luxembourg
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 8 janvier 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
J.
Makarczyk
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
R.
Maruste
,
juges
,
et
de
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 juin 1998 et enregistrée le 28
septembre
1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle rendue le 6 juillet 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants (voir annexe) sont des ressortissants luxembourgeois, nés respectivement en 1933, 1952 et 1943 et résidant à Hellange et Frisange. Ils sont représentés devant la Cour par
M
e
Elvinger, avocat à Luxembourg.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 juillet 1995, le législateur luxembourgeois modifia la loi du 16
août 1967 «
ayant pour objet la création d’une grande voirie de communication et d’un fonds de routes
» pour y inscrire, en termes généraux, le projet de construction d’une autoroute de liaison du réseau autoroutier luxembourgeois au réseau autoroutier allemand de la Sarre. Cette même loi renvoya pour les détails à un règlement grand-ducal à adopter.
Le tracé exact de l’autoroute en question ainsi que la liste des propriétaires à exproprier furent déterminés par le règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 «
portant approbation des plans des parcelles sujettes à emprise et des listes des propriétaires de ces parcelles en vue de la construction de la section II Hellange-Mondorf-les-Bains de la liaison avec la Sarre
». Ce tracé devait passer à proximité de la maison d’habitation des cinq requérants (environ 200 mètres).
Le 21 février 1997, les requérants déposèrent un recours en annulation du règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 devant le Tribunal administratif, au motif que le règlement en question est illégal pour ne pas avoir été précédé d’une évaluation des incidences sur l’environnement et d’une consultation du public en conformité avec la directive n° 85/337/CEE du 27 juin 1985 «
concernant l’évaluation des incidences de certains projets publics et privés sur l’environnement
».
Arguant des incertitudes quant à la nature exacte de l’acte attaqué, les requérants déposèrent simultanément, à titre subsidiaire, un recours en annulation contre le même règlement devant la Cour administrative.
Par jugement du 25 juin 1997, le Tribunal administratif se déclara incompétent pour connaître du recours en annulation, au motif que ce dernier n’était pas dirigé contre une décision administrative à portée individuelle. Il précisa que le législateur avait introduit dans la loi du 7
novembre
1996 portant organisation des juridictions de l’ordre administratif un article 7 qui confère à la Cour administrative le pouvoir d’annuler les «
actes administratifs à caractère réglementaire
». Or, les décisions administratives prises en matière d’expropriation pour cause d’utilité publique feraient partie de cette catégorie d’actes.
Le 10 juillet 1997, les requérants introduisirent une requête en effet suspensif devant la Cour administrative, afin de voir surseoir à l’exécution du règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 en attendant une décision quant au recours en annulation. En date du 23 juillet 1997, la Cour administrative déclara ce recours irrecevable.
Le 31 juillet 1997, les requérants interjetèrent appel contre le jugement du Tribunal administratif du 25 juin 1997.
Par arrêt du 11 décembre 1997, la Cour administrative se prononça à la fois sur l’appel interjeté contre le jugement du Tribunal administratif et sur le recours en annulation dirigé, à titre subsidiaire, contre le règlement grand
‑
ducal du 21 novembre 1996 en date du 21 février 1997. Elle rejeta l’appel, en décidant que le Tribunal administratif s’est à juste titre déclaré incompétent, au motif que l’acte attaqué rentre dans la catégorie des actes réglementaires et ne constitue pas de décision administrative au sens de l’article 2 de la loi du 7 novembre 1996. Quant au recours direct en annulation, elle décida que le règlement grand-ducal est antérieur à l’entrée en vigueur, le 1
er
janvier 1997, de la loi du 7 novembre 1996 qui crée le recours direct contre les actes à caractère réglementaire. Dans la mesure où la législation antérieure au 1
er
janvier 1997 ne connaissait pas un recours direct en annulation contre des actes réglementaires, le recours déposé le 21
février
1997 serait dès lors irrecevable.
A défaut d’accord trouvé avec certaines des personnes figurant sur la liste des propriétaires à exproprier, l’Etat assigna celles-ci les 10 et 11
février
1998 devant les juges civils en vue de les voir exproprier de leurs terrains. Par jugement du 15 juillet 1998, le tribunal d’arrondissement décida que la conformité de la décision de réaliser la construction d’une autoroute et de l’approbation des plans des parcelles à la directive n°
85/337/CEE du 27 juin 1985 est une condition de la régularité de la procédure d’expropriation que le tribunal est appelé à vérifier.
Il précisa que la vérification de la conformité à la directive amène à examiner si l’étude de l’impact a été réalisée et si la consultation du public a été effectuée conformément aux prescriptions de la directive et soumit en conséquence des questions préjudicielles à la Cour de justice des Communautés européennes à ce sujet. Cette dernière rendit son arrêt en date du 19 septembre 2000. Elle indiqua que, lorsqu’une juridiction nationale est appelée à vérifier la légalité d’une procédure d’expropriation pour cause d’utilité publique, dans le cadre de la réalisation d’une autoroute, de biens immobiliers appartenant à un particulier, elle peut contrôler si le législateur national est resté dans les limites de la marge d’appréciation tracées par la directive 85/337/CEE du 27 juin 1985. Elle détermina ensuite la portée de l’article 1er paragraphe 5 de la directive, qui prévoit que cette dernière ne s’applique pas si les objectifs poursuivis par la directive, y compris l’objectif de la mise à disposition d’informations,
sont atteints à travers la procédure législative. A ce sujet, elle précisa d’abord que les notions d’acte législatif national spécifique et de projet, visées à cet article, doivent faire l’objet d’une interprétation autonome. Elle indiqua ensuite que constitue un acte législatif spécifique au sens de l’article 1er paragraphe 5 une norme adoptée par un Parlement après débats parlementaires publics, lorsque la procédure législative a permis d’atteindre les objectifs poursuivis par la directive 85/337, y compris l’objectif de la mise à disposition d’informations, et que les informations dont ce Parlement disposait, au moment d’adopter le projet en détail,
étaient équivalentes à celles qui auraient dû être soumises à l’autorité compétente dans le cadre de la procédure ordinaire d’autorisation de projet.
Le 23 février 2001, l’Etat déclara se désister de l’instance introduite devant les juges civils contre les propriétaires les 10 et 11 février 1998. Par jugement du 14 mai 2001, le tribunal d’arrondissement donna acte à l’Etat de ce désistement.
Les parties expliquent que, conscient du fait que le règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 n’a pas été pris en conformité avec les exigences du droit communautaire, le ministère des travaux publics reprit, dès le mois d’août 2000,
ab initio
la procédure légale et réglementaire d’autorisation du projet de liaison avec la Sarre. Ainsi, par courrier du 14
février
2000, la ministre des travaux publics en informa l’avocat des opposants au tracé de l’autoroute, en s’exprimant comme suit
: «
Le Gouvernement entend (...) prendre des mesures afin de veiller à ce que la construction de l’autoroute de la Sarre se fasse dans des conditions de régularité qui ne puissent plus être contestées quel que soit le contenu de l’arrêt que rendra la Cour de justice. Aussi puis-je vous annoncer qu’une nouvelle consultation du public aura lieu, conformément à l’article 6 de la directive, au cours des tout prochains mois. Vos mandants seront avertis, comme tous les autres membres du public, par les autorités communales concernées.
»
Les 4 août et 5 septembre 2000, la ministre saisit les communes concernées, en exécution de la directive 85/337/CEE du 27 juin 1985, afin qu’elles procèdent à l’affichage et à la publication du projet de construction en vue de la consultation du public.
Entre les 13 septembre et 13 novembre 2000, les différentes communes rendirent des avis concernant la construction de l’autoroute en question.
Les parties n’ont pas fourni d’autres renseignements sur le développement de cette procédure.
B.
Le droit interne pertinent
1.
A l’heure actuelle, le droit luxembourgeois prévoit à la fois un recours contre les décisions administratives et contre les
actes à caractère réglementaire.
La loi du 7 novembre 1996 portant organisation de l’ordre administratif, entrée en vigueur le 1
er
janvier 1997, dispose en effet que :
Article 2
«
Le tribunal administratif statue sur les recours dirigés pour incompétence, excès et détournement de pouvoir, violation de la loi ou des formes destinées à protéger les intérêts privés, contre toutes les décisions administratives à l’égard desquelles aucun autre recours n’est admissible d’après les lois et règlements.
»
Article 7
«
La Cour administrative statue encore sur les recours dirigés pour incompétence, excès et détournement de pouvoir, violation de la loi ou des formes destinées à protéger les intérêts privés, contre les actes administratifs à caractère réglementaire, quelle que soit l’autorité dont ils émanent.
»
2.
Au moment de l’adoption du règlement grand-ducal du 21
novembre
1996, c’est-à-dire avant l’entrée en vigueur de la loi du 7
novembre
1996 portant organisation des juridictions de l’ordre administratif, un recours n’était prévu qu’à l’encontre des seules décisions administratives. La loi du 8 février 1961 portant organisation du Conseil d’Etat ne prévoyait en effet
aucun recours contre les actes à caractère réglementaire.
Article 31
«
Le Comité du Contentieux statue [...] sur les recours dirigés pour incompétence, excès et détournement de pouvoir, violation de la loi ou des formes destinées à protéger les intérêts privés contre toutes les décisions administratives et toutes les décisions des juridictions administratives, à l’égard desquelles aucun autre recours n’est admissible d’après les lois et règlements.
»
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent que la conformité à la loi de l’atteinte portée à leur droit de jouir pleinement et paisiblement de leur propriété n’a pas pu être examinée. Ils allèguent l’absence de l’accès à un tribunal, dans la mesure où ni le tribunal ni la cour administrative n’ont examiné leurs recours contre le règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 fixant le tracé de l’autoroute de liaison avec la Sarre.
Les requérants allèguent,
au titre des articles 6 § 1 et 13, une absence de recours effectif et d’accès à un tribunal, dans la mesure où les juridictions administratives ont déclaré irrecevable leurs recours à l’encontre de la décision gouvernementale quant au tracé de l’autoroute de liaison avec la Sarre qui entraîne, selon eux, des répercussions sur leur droit de jouir pleinement et paisiblement de leur propriété. Ainsi, ils arguent que, du fait qu’ils habitent à proximité du tracé de l’autoroute, ils subissent d’une part l’impact négatif de ce tracé sur leur cadre de vie et d’autre part l’effet dévalorisant de la route sur la valeur de leurs terrains.
Le Gouvernement expose que les requérants bénéficieront à l’avenir d’un droit de recours. En effet, le ministère des travaux publics reprit
ab initio
la procédure légale et réglementaire d’autorisation du projet de liaison avec la Sarre, cette procédure se situant à une date postérieure à l’entrée en fonction des nouvelles juridictions administratives. Ainsi, la première étape de la procédure consista en la consultation du public dans les communes concernées. Suivront ensuite le vote d’une loi autorisant le Gouvernement à faire procéder à la réalisation de l’autoroute, ainsi que l’adoption d’un nouveau règlement grand-ducal portant fixation du tracé de la route.
Les requérants répliquent en premier lieu que l’un des requérants, M.
Belardi, a vendu sa maison et qu’il n’a ainsi plus l’intérêt requis pour agir, dans le futur, à l’encontre d’un nouveau règlement grand-ducal.
Ils exposent ensuite qu’il n’est pas certain qu’un nouveau règlement grand-ducal sera adopté et qu’il se peut ainsi qu’ils seront définitivement privés de toute possibilité de recours concernant le projet de construction de l’autoroute.
Finalement, ils arguent que, malgré les procédures en cours, le Gouvernement n’envisagea pas de suspendre les travaux de construction de l’autoroute.
La Cour rappelle qu’il lui faut d’abord rechercher s’il y avait «
contestation
» sur un «
droit
» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s’agir d’une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice ; enfin, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour un tel droit (voir, entre autres, les arrêts Skärby c. Suède du 28 juin 1990, série A n° 180-B, p.
36, § 27, et Kraska c. Suisse du 19 avril 1993, série A n° 254-B, p. 48, §
24).
En l’espèce, la Cour constate que les requérants ne font que formuler des hypothèses sans établir avec précision en quoi consisteront effectivement les répercussions du tracé de l’autoroute. Il ne saurait cependant être dénié que leur demande a directement trait à leur droit de jouir pleinement et paisiblement de leur terrain en tant que propriétaires. Or, les limitations du droit de propriété revêtent manifestement un «
caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1 (voir, entre autres, les arrêts Tre Traktörer AB c. Suède du 7
juillet
1989, série A n° 159, p. 19, § 43, et Oerlemans c. Pays-Bas du 27
novembre
1991, série A n° 219, pp. 20-21, § 48). L’objet de la contestation des intéressés consistait dans l’annulation des décisions concernant le tracé de l’autoroute et dans la préservation de leur droit de jouir pleinement et paisiblement de leur propriété. Compte tenu du lien étroit existant entre la procédure engagée par les requérants et les répercussions de l’issue de ladite procédure sur l’exercice de leur droit de propriété, la Cour conclut qu’il y avait «
contestation
» sur un «
droit
» revêtant un caractère «
civil
».
Quant à la prétendue absence d’accès à un tribunal, la Cour note que les requérants se plaignent du fait que les juridictions administratives n’ont pas examiné le recours à l’encontre du règlement grand-ducal du 21
novembre
1996 porté devant eux.
La Cour se doit cependant de constater que le règlement grand-ducal du 21 novembre 1996 ne saurait plus être appliqué du fait que la procédure d’autorisation du projet de liaison avec la Sarre fut reprise
ab initio
par l’actuelle ministre des travaux publics. Dans ces circonstances, les propriétaires des maisons situées à proximité de l’autoroute ne sauraient valablement se prétendre victimes d’absence d’accès à un tribunal concernant le recours contre un règlement grand-ducal qui n’a plus de raison d’être.
Elle note en outre que si, comme le prétend le Gouvernement, un nouveau règlement grand-ducal devait être adopté dans le futur, il sera alors possible d’introduire un recours devant les juridictions administratives, pareil acte à caractère réglementaire intervenant postérieurement à l’entrée en vigueur de la loi du 7 novembre 1996.
Dans la mesure où les requérants arguent qu’il n’y a pas de certitude qu’un nouveau règlement grand-ducal sera adopté contre lequel ils pourraient introduire un recours devant les nouvelles juridictions administratives, la Cour rappelle que ce n’est que dans des circonstances tout à fait exceptionnelles que le risque d’une violation future peut conférer à un requérant la qualité de victime d’une violation de la Convention (
Noël Narvii Tauira et 18 autres c. France
(déc.), n° 28204/95, 4.12.95, D.R. 83, p. 112). En l’espèce, les autorités nationales seront, en tout état de cause, amenées à prendre les dispositions légales requises pour régulariser la situation. La Cour constate que les requérants restent en défaut de produire des indices raisonnables et convaincants au sujet de la non
‑
adoption d’un nouveau règlement grand-ducal. Ils ne font en effet qu’émettre de simples conjectures qui sont insuffisantes pour leur conférer la qualité de victime d’une violation de la Convention.
Au vu de tous ces éléments, la Cour ne constate aucune apparence de violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
Bratza
Greffier
Président
Requête n° 43628/98
Aloyse Linster et autres
1.
Monsieur Charles FRANTZEN,
demeurant à Hellange, né en 1933, de nationalité luxembourgeoise.
2.
Monsieur Raymond NIESEN,
demeurant à Frisange, né en 1952, de nationalité luxembourgeoise.
3.
Monsieur Alain BELARDI,
demeurant à Frisange, de nationalité luxembourgeoise.
4.
Monsieur Romain SEIWERATH,
demeurant à Frisange, de nationalité luxembourgeoise.
5.
Monsieur André GLODT,
demeurant à Frisange, né en 1943, de nationalité luxembourgeoise.