CtEDO 10.01.2002 AI

SHAMSA contre la POLOGNE

RESPONDENT
POL
HOTĂRÂRE
10.01.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
SHAMSA contre la POLOGNE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

cererilor nr. 40673/98

prezentate de Anwar SHAMSA

împotriva Poloniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), sesizată la 10 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din

Domnii

G.

Ress

,

președinte

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

K.

Traja

,

judecători

,

și

de

Dl. V.

Berger,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea susmentionată introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 martie 1998 și înregistrată la 6 aprilie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat la Curte competența pentru a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

Reclamantul, Anwar Shamsa, este cetățean libian, născut în 1963 și rezident la Varșovia. El este reprezentat în fața Curții de Dna. Wojciech Hermeliński, avocat la baroul din Varșovia.

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a plecat din Libia pentru prima oară în 1983. El a refuzat să urmeze studii forțate la Școala Militară unde fusese delegat de autoritățile statului, în represalii îndreptate împotriva familiei sale pentru că sprijiniseră monarhia căzută.

El a stat în Polonia până în 1987, dată la care, potrivit reclamantului, autoritățile poloneze au acceptat cererea de expulzare formulată de Libia. Potrivit autorităților poloneze, expulzarea din teritoriu a fost motivată de faptul că reclamantul aducea atingere ordinii publice a țării. El a fost considerat „persoană nedorită pe teritoriul polonez".

Reclamantul susține apoi că a fost torturat după expulzarea sa în Libia. El a reușit să plece din acea țară în 1988 și s-a întors în Polonia în septembrie 1989.

În 1990, reclamantul a prezentat o cerere pentru a obține permis de ședere pe teritoriul polonez. Decizia de respingere a ministrului Afacerilor Externe a fost lipsită de motivare în temeiul securității statului. La 11 octombrie 1993, curte cu importanță deosebită pentru interesul statului (ważny interes państwowy) din Varșovia a respins recursul reclamantului pe următoarele motive:

„(...) nu există nicio normă de drept internațional proclamând drept al omului dreptul de a se stabili pe teritoriul unui stat (...). Legalizarea șederii plângitorului pe teritoriul Poloniei revine competenței exclusive a țării gazdă, care este obligată să țină cont nu doar de interesul străinului ci și de acela al statului."

În ianuarie 1995, reclamantul a adresat ministrului Afacerilor Interne o cerere de acordare a statutului de refugiat. La 14 septembrie 1995, ministrul a respins cererea sa.

Reclamantul a formulat o nouă cerere. La 23 octombrie 1996, ministrul Afacerilor Externe, intervenind în procedură, a emis o opinie nefavorabilă. În sfârșit, la 21 mai 1997, ministrul Afacerilor Interne a respins din nou cererea.

În cadrul procedurii de examinare a cererii de acordare a statutului de refugiat, reclamantul a solicitat să consulte actele dosarului său. Aceasta i-a fost refuzată de ambele autorități cărora le-a adresat solicitările.

a)

Refuzul ministrului Afacerilor Externe

La 27 noiembrie 1996, ministrul Afacerilor Externe a respins parțial cererea sa. El a refuzat reclamantului consultarea actelor nr. 72 la 75 care se încadrau în confidențialitatea administrativă (tajemnica służbowa), precum și a actului nr. 78 în interesul statului. Reclamantul a fost informat despre posibilitatea de a face o cerere de reconsiderare în fața aceleiași autorități și apoi de a contesta legalitatea deciziei în fața curții administrative supreme.

La 9 decembrie 1996, reclamantul a solicitat comunicarea actelor. Scrisoarea sa a fost considerată o cerere de reconsiderare și respinsă la 7 ianuarie 1997 de ministru. Acesta din urmă a precizat că argumentele invocate și în special acuzația de manipulare de către funcționarii ministerului erau total nefondate.

Reclamantul a depus apoi recursul în fața Curții Administrative Supreme. El a solicitat anularea deciziei ministrului din 7 ianuarie 1997 sau redirecționarea în fața acestei autorități pentru reexaminare. El a evidențiat faptul că nu i s-a dat nicio precizare cu privire la natura interesului statului. Reclamantul a considerat în sfârșit că documentele se încadrau în noțiunea de interes al statului și prin urmare nu ar putea face parte din noțiunea de secret de stat prevăzută în codul de procedură administrativă. El a concluzionat deci la nulitatea deciziei.

La 25 februarie 1998, curte a respins cererea sa. Ea a remarcat că noțiunea de interes al statului cuprinde informații care, desigur, nu se încadrează în secretul de stat, dar care rămân de o importanță deosebită. Autorității administrative îi revine sarcina de a judeca importanța lor și de a le califica ca atare. Curte a concluzionat în sfârșit că după consultarea actelor litigioase, avea certitudinea asupra bunei temeiuri a deciziei administrative.

b)

Refuzul ministrului Afacerilor Interne

La 16 mai 1997, ministrul Afacerilor Interne a decis să interzică reclamantului consultarea notei Biroului Securității Statului (Urząd Ochrony Państwa), în măsura în care conținutul acesteia era de o importanță deosebită pentru interesul statului (ważny interes państwowy). La 30 iunie 1997, pronunțând asupra cererii de reconsiderare formulate de reclamant, ministrul a respins cererea de reexaminare a dosarului.

Informat de ministru cu privire la posibilitatea de a contesta legalitatea deciziei sale în fața Curții Administrative Supreme, reclamantul a solicitat anularea deciziei.

La 25 februarie 1998, curte a respins cererea reclamantului. După consultarea documentului litigios, ea a adoptat o motivare similară celei expuse în decizia de respingere a cererii de anulare a deciziei ministrului Afacerilor Externe (mai sus).

La 27 mai 1997, reclamantul și fratele său au fost arestați la Varșovia în cursul unei verificări de identitate. Ei nu au putut justifica nici cu o carte de identitate nici cu un titlu de ședere valabil.

La 28 mai 1997, prefectul Varșoviei a emis o decizie de expulzare, executorie în termen maxim de nouăzeci de zile. El a remarcat că reclamantul, de caracter iritabil, aducea atingere ordinii publice. El a amintit, de asemenea, că frații figurau pe registrul persoanelor nedorite în țară. Cei în cauză au depus recurs ierarhic în fața ministrului Afacerilor Interne.

În aceeași zi, procurorul de sector (Prokuratura Rejonowa) din Varșovia Praga Poludnie i-a plasat în arest cu scopul expulzării lor. La 11 iunie 1997, tribunalul de sector (Sad Rejonowy) din Ostroleka a respins apelul declarat împotriva deciziei procurorului.

La 30 mai 1997, biroul poliției centrale din Varșovia, responsabil de expulzare, a adresat ambasadei Libiei la Varșovia o cerere în vederea eliberării celor doi frați de titluri de călătorie. La 20 iunie 1997, ambasada a refuzat să elibereze pașaporturile. La 11 august 1997, serviciile poliției au formulat o nouă cerere și la 18 august 1997 au primit documentele necesare.

Între 24 august 1997 (ultima zi a arestului și a perioadei legale fixate de prefect pentru expulzare) și 11 septembrie 1997, autoritățile au procedurat la trei încercări de expulzare a reclamantului și a fratelui său în absența unui zbor direct spre Libia:

- prin Praga la 24 august 1997, dar cei în cauză având refuzat să continue călătoria mai departe, au fost direcționați înapoi la Varșovia la 25 august;

- prin Cairo la 28 august 1997, dar autoritățile egipțene i-au trimis înapoi la 1 septembrie la Varșovia;

- prin Tunis la 4 septembrie 1997, dar s-au întors la Varșovia la 11 septembrie.

Între încercările de expulzare și după întoarcerea din Tunis și până la 3 octombrie 1997, reclamantul și fratele său au fost deținuți de poliția de frontieră (Straż Graniczna) la aeroportul din Varșovia. Din 23 septembrie 1997, ei au refuzat să se alimenteze. La 30 septembrie 1997, au fost examinați de medicul aeroportului. La 3 octombrie 1997, poliția i-a condus la spital pe care l-au părăsit în aceeași zi prin propriile mijloace fără a fi deranjați de autorități.

Între timp, la 7 iulie 1997, ministrul avea confirmat decizia prefectului. Reclamantul și fratele său au depus apel împotriva acestei decizii în fața Curții Administrative Supreme a Varșoviei care la 9 septembrie 1997 a suspendat executarea procedurii de expulzare.

La 2 decembrie 1997, Curtea Administrativă Supremă a declarat recursul reclamantului inadmisibil. Într-adevăr, potrivit articolului 19 § 5 al legii privind Curtea Administrativă Supremă, aceasta din urmă nu este competentă să cunoască de chestiuni de expulzare, cu excepția celor privind străinii cu situație regulată. Or, în caz de speță, viza de ședere a reclamantului expirase la 20 august 1993 fără ca acesta să fi întreprins demersuri pentru reînnoire.

La 7 ianuarie 1998, procurorul de sector din Varșovia a emis o hotărâre de neîncepere a procesului ca urmare a plângerii frații privind detenția lor între 25 august și 3 octombrie 1997 de către funcționarii poliției de frontieră. El a remarcat că faptele nu se pretau la contestație și că acțiunea funcționarilor poliției nu era ilegală. El a considerat că regulamentul postului aeroportului Varșovia Okecie al poliției de frontieră constituia baza legală a detenției. Potrivit acestui text, călătorii sunt plasați în spațiile poliției de frontieră în vederea expulzării lor până în momentul în care vor fi din nou încredințați persoanei responsabile de transportul lor. Procurorul a amintit că decizia prefectului de a expulza reclamantul și fratele său fusese pusă în executare în ultima zi a termenului legal (24 august 1997, data primei încercări de expulzare prin Praga), dar nu putuse reuși din cauza rezistenței celor în cauză. Procurorul a concluzionat că cei în cauză nu fuseseră privați de libertate în sensul codului penal.

La 12 februarie 1998, frații au depus apel împotriva deciziei procurorului. La 31 martie 1998, procurorul regional din Varșovia a infirmat decizia procurorului de sector și a redirecționat dosarul pentru reexaminare.

La 13 martie 1998, ministerul Afacerilor Interne a adresat biroului regional aflat sub competența prefectului o cerere în vederea procedurii de expulzare a reclamantului și a fratelui său din teritoriul polonez. El și-a motivat cererea în esență prin faptul că recursurile intentate de cei în cauză fuseseră declarate inadmisibile.

Cu toate acestea, la 8 iunie 1998, primul președinte al Curții Supreme a introdus în favoarea reclamantului o cale extraordinară de atac împotriva deciziei Curții Administrative Supreme declarând inadmisibilul apelul declarat împotriva deciziei ministrului Afacerilor Interne, el însuși confirmând decizia prefectului ordonând expulzarea.

La 24 iunie 1998, procurorul de sector din Varșovia, sesizat după redirecționarea ordonată de procurorul regional din Varșovia, a emis din nou o hotărâre de neîncepere a procesului.

El a remarcat că fiecare aeroport internațional dispunea de o zonă destinată persoanelor neautorizate să intre pe teritoriul unui țări. Frații fuseseră plasați la Varșovia dar și la Praga, Cairo și Tunis. Procurorul a precizat că aceste spații nu mai sunt considerate loc de detenție în vederea expulzării (areszt deportacyjny) deoarece persoanele care sunt plasate sunt considerate ca fiind expulzate din teritoriu. El a continuat susținând că cei în cauză nu fuseseră privați de libertate ci doar ședeau într-o zonă specială prevăzută pentru persoanele care, în lipsa documentelor autorizând intrarea pe teritoriul polonez, nu sunt autorizate să treacă frontiera. Procurorul a concluzionat că cei în cauză alegseseră de propria voință să rămână în spații inadecvate pentru ședere îndelungată, servind de obicei drept sală de tranzit, refuzând să părăsească teritoriul polonez pentru Libia.

La 17 iulie 1998, reclamantul și fratele său au depus apel împotriva deciziei procurorului.

La 13 noiembrie 1998, tribunalul de sector din Varșovia, pronunțând în ultimă instanță, a confirmat decizia procurorului. El a considerat că cei în cauză nu fuseseră privați de libertate la niciun moment și că funcționarii poliției de frontieră i-au plasat în spațiile aeroportului cu grijă de a proteja frontiera statului.

Reclamantul și fratele său s-au adresat Ombudsmanului. Acesta din urmă i-a informat că nu dispune de niciun mijloc legal pentru a pune în discuție deciziile procurorului.

Reclamantul rămâne în libertate și continuă să locuiască pe teritoriul polonez.

B.

Dreptul și practica internă pertinente

art. 73 § 1 al codului de procedură administrativă enunță principiul accesului liber la actele dosarului în felul următor:

„La fiecare etapă a procedurii organul administrației statului este obligat să permită părților consultarea dosarului (...)"

art. 74 al aceluiași cod definește excepția de la regula consultării libere în felul următor:

„§ 1. Principiul articolului 73 nu se aplică afacerilor acoperite de secretul statului, precum și celor în care organul administrativ a exclus consultarea în temeiul interesului statului.

Legea din 14 decembrie 1982 definește noțiunile de secret de stat și secret administrativ.

„Nimeni nu poate fi supus torturii nici la pedeapse sau tratamente inhumane sau degradante."

Guvernul consideră că nu există nicio indicație permițând a presupune că reclamantul ar putea suferi la întoarcerea sa în Libia un tratament contrar articolului 3.

Reclamantul, pe de-o parte, prezintă în răspuns un raport privind practicile în materie de drepturi ale omului în Libia întocmit de departamentul de stat american menționate fapte de tortură și tratamente inhumane.

Curtea amintește că statele contractante au, în virtutea unui principiu de drept internațional bine stabilit și fără a aduce atingere angajamentelor decurgând pentru ele din tratate inclusiv Convenția, dreptul de a controla intrarea, șederea și îndepărtarea cetățenilor străini. Ea remarcă, de asemenea, că nici Convenția, nici Protocoalele sale nu consacră dreptul la beneficierea statutului de refugiat (vezi, inter alia, hotărârea Vilvarajah și alții c. Regatul Unit din 30 octombrie 1991, seria A nr. 215, p. 34, § 102).

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, expulzarea de către un stat contractant poate ridica o problemă sub aspectul articolului 3, deci angajează răspunderea statului în cauză sub aspectul Convenției, atunci când există motive serioase și dovedite de a crede că persoana interesată, dacă va fi expulzată în țara de destinație, va cumpăna un risc real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3. În acest caz, art. 3 implică obligația de a nu expulza persoana în cauză în acea țară (vezi, inter alia, hotărârea Soering c. Regatul Unit din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, p. 35, §§ 90 și 91).

Pe caz de speță, Curtea remarcă imediat că reclamantul nu a solicitat acordarea statutului de refugiat decât în 1995, în timp ce locuia în Polonia din 1989.

Curtea constată apoi că reclamantul se limitează să declare că este susceptibil să suporte riscuri de tratamente rele la întoarcerea sa în Libia, după cum ar fi fost cazul după expulzarea sa din 1987. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu prezintă cea mai mică dovadă sau elemente susceptibile să constituie o început de dovadă, de natură a confirma faptele din 1987 sau a face probabil riscul de a se vedea impus un asemenea tratament. În plus, Curtea remarcă că ministrul Afacerilor Interne, în decizia sa din 26 august 1997, a remarcat contradicții în povestirea reclamantului furnizată în sprijinul cererii pentru acordarea statutului de refugiat cu cea însoțind cererea de acordare a titlului de ședere.

Curtea concluzionează că reclamantul nu demonstrează riscul real al unei atingeri la art. 3 al Convenției în caz de executare a deciziei de expulzare.

Din acest motiv, ținând seama de toți acești factori, Curtea consideră că acest pretext este în mod evident prost întemeiat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

Curtea amintește că potrivit unei jurisprudențe stabilite decizia de acordare sau non-acordare a permisului de ședere sau cea de acordare sau non-acordare a statutului de refugiat nu afectează controverse privind drepturi de caracter civil, în sensul articolului 6 al Convenției, care nu se aplică deci în materia în cauză (vezi hotărârea Maaouia c. Franța [Marea Cameră], nr. 39652/98, CEDH 2000-X).

De aici rezultă că această pretenție este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 3.

"

El consideră că refuzul de a-i comunica anumite acte ale dosarului și interzicerea altor din consultare, constituie o atingere la dreptul său la respectarea vieții private.

Guvernul admite că refuzul de a comunica actele dosarului constituie o ingerință în viața privată a reclamantului, dar subliniază că aceasta era justificată și necesară într-o societate democratică.

Reclamantul combate tezele Guvernului.

Curtea constată imediat că faptul de a împiedica reclamantul să acceseze informații care-l privesc constituie fără îndoială o ingerință a autorității publice în viața sa privată în sensul articolului 8 § 1 și că această ingerință era prevăzută de lege.

Pornind de aici, trebuie să cerceteze dacă ingerința denunțată se justifică sub aspectul acestei dispoziții din Convenție. Curtea amintește că statele se bucură de o marjă importantă de apreciere în ceea ce privește alegerea mijloacelor de implementare pentru a proteja securitatea națională (vezi hotărârea Leander c. Suedia din 23 martie 1987, seria A nr. 116, §§ 58-59). Pe caz de speță, măsura vizată inițial a proteja securitatea națională și deci a urmărit un scop legitim. Curtea amintește că Curtea Administrativă Supremă din Varșovia a putut analiza documentele litigioase și a se asigura asupra bunei temeiuri a deciziei luate. Ea nu percepe în acest caz motive de a se abate de la sentința acesteia.

Din acest motiv, Curtea consideră că ingerința autorității publice în dreptul reclamantului la respectarea vieții private era justificată. De aici rezultă că acest pretext este evident prost întemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 3 al Convenției.

1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără considerare de granițe. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuzare, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizări.

2.

Exercitarea acestor libertăți, comportând datorii și responsabilități, poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau moralei, protecția reputației sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a asigura autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.

"

Guvernul remarcă aceleași argumente ca și cele expuse privind art. 8 al Convenției.

Reclamantul susține că refuzul de a-i comunica anumite acte ale dosarului era nejustificat și ilegal. El estimează că faptul de a nu fi dispus de conținutul acestor informații în cursul procedurii l-a privat de dreptul de a se apăra.

Curtea, din aceleași motive ca și cele reținute privind pretențiunea relativ la art. 8 al Convenției, estimează că ingerința autorității publice în dreptul de a primi librement informații era justificată de grija de a proteja securitatea națională și necesară într-o societate democratică. De aici rezultă că și acest pretext este evident prost întemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 § 3 al Convenției.

Orice persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost violate, are dreptul la obținerea unei căi de atac efective în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.

"

Guvernul estimează că recursul în fața Curții Administrative Supreme constituie o cale de atac eficace în sensul dispoziției invocate.

Reclamantul combate tezele Guvernului.

Curtea amintește mai întâi că dreptul la o cale de atac eficace în sensul Convenției nu poate fi interpretat ca dând dreptul la aceea ca o cerere să fie admisă în sensul în care o înțelege interesatul. Ea constată apoi că, potrivit unei jurisprudențe stabilite, Curtea Administrativă Supremă este considerată drept tribunal în sensul Convenției (vezi hotărârea Potocka și alții c. Polonia din 13 octombrie 2001). În sfârșit, Curtea constată că Curtea Administrativă Supremă care, la 28 februarie 1998, a cunoscut de recursul formulat de reclamant împotriva deciziilor refuzând accesul la documente, s-a ocupat de fapt cu fondul problemei. Paralel cu o argumentare juridică detaliată, judecătorii, după consultarea documentelor în cauză, au concluzionat cu privire la bunele motive ale deciziei administrative.

Din acest motiv, Curtea estimează că recursul în circumstanțele particulare ale cazului a îndeplinit cerințele articolului 13 al Convenției. De aici rezultă că pe acest punct cererea este evident prost întemeiat, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent B

ERGER

Georg R

ESS

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-01-10
0,97
SHAMSA contre la POLOGNE
TROISIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 45355/99 Requête n° 45357/99 présentée par Abdel Salam SHAMSA par Anwar SHAMSA contre la Pologne contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième
CtEDO 2002-12-05
0,97
SHAMSA contre la POLOGNE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n o 45355/99 et 45357/99 présentées respectivement par Abdelsalam SHAMSA et par Anwar SHAMSA contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section),
CtEDO 2008-03-27
0,94
AFFAIRE SHAMSA CONTRE LA POLOGNE
Résolution CM/ResDH(2008)15 [1] Exécution de l'arrêt de la Cour européenne des Droits de l'Homme Shamsa contre la Pologne (Requêtes n os 45355/99 et 45357/99, arrêt du 27/11/2003, définitif le 27/02/2004) Le Comité des Ministres, en vertu d
CtEDO 2003-03-13
0,93
A.B. contre la POLOGNE
TROISIÈME SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 33878/96 présentée par A.B. contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 13 mars 2003 en une chambre composée de MM. I. C
CtEDO 2002-10-03
0,93
TURCZANIK contre la POLOGNE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 38064/97 présentée par Bronisław TURCZANIK contre la Pologne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 octobre 2002 en une chambre composée d
Sursă