CtEDO 10.01.2002 Auto

GRISEZ contre la BELGIQUE

RESPONDENT
BEL
HOTĂRÂRE
10.01.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GRISEZ contre la BELGIQUE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35776/97 prezentate de Gilbert GRISEZ împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 10 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători E. F ribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 8 aprilie 1997 și înregistrată la 25 aprilie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Gilbert Grizez, este un resortisant belgian născut în 1955. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Hans Van Bavel, avocat la Bruxelles. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 iulie 1995, reclamantul a fost pus sub mandat d . Arestat prin ordonanță de un judecător judecător judecătoresc la tribunalul de primă instanță din Bruxelles. El a fost suspectat de a fi coautor, împreună cu un prieten pe nume Wein, de la asasinarea soției sale, doamna Francine Rossel, care a fost pescuit în aceeași zi pe canalul 119/Bruxelles. Detenția preventivă a fost prelungită în fiecare lună de către camera consiliului. La 21 septembrie 1995, dr. Van Acker, medic-neuronopsihiatru, a prezentat un raport în care diagnoza abuzul de alcool, paranoia și psihopatia evidentă în capul reclamantului, ceea ce l-a pus pe acesta într-o stare de pericol atât pentru el, cât și pentru societate. La data de 1 februarie 1996, judecătorul judecătorului cu privire la o ordonanță de a fi comunicat, prin care a transmis dosarul procurorului, pentru ca acesta să își preocupe rechizițiile. Procurorul regelui, totuși, a întors dosarul, în scopul de a traduce în limba olandeză, limba de procedură, diverse documente scrise în franceză. La data de 22 februarie 1996 au fost depuse rezultatele anchetei de moralitate a reclamantului. La 5 martie 1996, instanța judecătorului judecător cu privire la o nouă ordonanță a fost comunicată la 18 martie 1996 instanței judecătorești cu privire la analiza circulației contului bancar al reclamantului. La 21 martie 1996, procuratura a solicitat instanței judecătorești să efectueze o expertiză medicală și psihologică suplimentară a dnei Rossel, în urma afirmațiilor reclamantului cu privire la tendințele depresive și suicidare ale victimei. Parchetul a solicitat, de asemenea, investigații privind contactele telefonice ale victimei cu poliția. La 26 martie 1996, poliția orașului Halle a fost informată cu privire la apelurile telefonice ale victimei cu puțin timp înainte de deces. Printr-o scrisoare din 25 aprilie 1996 adresată instanței judecătorești, reclamantul a solicitat ca, în cadrul noului examen medical și psihiatric al victimei solicitate de Parchet, să fie ascultat și un psihiatru consultat de dna Rossel. La 3 mai 1996, judecătorul a desemnat trei experți. La un moment dat, dr. Cardijn, a fost însărcinat să întocmească un raport psihologic și psihiatric al victimei înainte de deces, iar ceilalți doi, dr. Van Acker și Roman, un raport medical. La 8 mai 1996 a fost interogat dr. Delaet, care fusese consultat de victimă. Raportul psihologic și psihiatric a fost depus la 22 iulie 1996 și, după rechemările din 19 iunie, 28 iunie și 5 august 1996, un raport medical provizoriu, semnat de unul singur dintre medici, dr Van Acker, a fost depus la 25 septembrie 1996. În special, autorul raportului explică faptul că misiunea sa a fost deosebit de complicată și dificilă, în măsura în care ea a conținut pentru el să picteze tabloul unei persoane decedate, pe care o întâlnise niciodată în timpul vieții sale. Pentru a face acest lucru, el se baza pe corespondența decedatei, precum și pe declarațiile unui expert psiholog, dr. Cardijn, al lui M. Grijă, din fiica lui Wein și a dlui Wein. Între timp, la 1 august 1996, domnul Grisez a luat cuvântul unor colegi deținuți ai dlui Wein, în special al unuia pe nume Duquesne. Prin intermediul unei cereri din 19 august, judecătorul din partea instanței a pronunțat audierea dlui Duquesne, care a fost ascultat și confruntat cu dl Wein în aceeași zi. La 3 octombrie și 7 noiembrie 1996, au fost adresate rechemări dlui Dr. Van Acker de către instanța de judecată, invitând să prezinte versiunea finală a raportului său. La 19 decembrie 1996, judecătorul judecător a renunțat să aștepte o versiune definitivă a raportului și a luat o nouă ordonanță de La 6 ianuarie și 13 februarie 1997, dosarul a fost trimis judecătorului judecător, în vederea audierilor prevăzute în fața camerelor Consiliului și a acuzațiilor. La 30 ianuarie 1997, în timpul prezentării sale lunare în fața Camerei Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, reclamantul a solicitat eliberarea sa, invocând art. 5 alin. (3) din Convenție. Printr-o ordonanță din aceeași zi, camera consiliului a acceptat această cerere. Comisia a constatat că instanța judecătorească a considerat că instrucțiunea sa se încheiase la data de 5 martie 1996, când a transmis dosarul procurorului general pentru rechiziții finale și a considerat că investigațiile suplimentare solicitate de instană nu erau de natură să justifice o prelungire a detenției preventive cu mai mult de 10 luni. La 11 februarie 1997, la apelul din partea Parchetului, camera de acuzare a instanței judecătorești de la Bruxelles a infirmat această ordonanță, considerând în special: există indicii serioase de vinovăție în sarcina persoanei acuzate de coautor de asasinat; faptele arată o lipsă totală de respect față de integritatea psihică și fizică a persoanei acuzate; că psihiatrul concluzionează că starea persoanei acuzate constituie în prezent un pericol pentru sine și societate; că această stare psihică periculoasă face să se teamă serios că ar putea fi acuzat, repusă în libertate, comite din nou acte similare; La 26 februarie 1997, Curtea de Casație a atacat hotărârea și a trimis cauza camerei de acuzare în alt mod. În opinia sa, motivarea hotărârii atacate nu a autorizat concluzia că art. 5 alineatul (3) din convenție nu a fost încălcat. Prin hotărârea din 13 martie 1997, camera de acuzații a dispus menținerea în detenție a reclamantului. Prin hotărârea din 13 martie 1997, aceasta a respins argumentul întemeiat pe încălcarea art. 5 alin. (3) din Convenție, prevăzând că acuzatul susține în mod eronat că termenul rezonabil va fi depășit; că, într-adevăr, din examinarea dosarului reiese că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . după depunerea acestor rapoarte, dosarul a fost comunicat rapid în orice scop la 19 decembrie 1996, iar obligațiile îndeplinite de la data respectivă nu au fost întârziate, redactarea rechiziției finale, din cauza caracterului infracțional al faptelor, cerând o muncă de studiu, de reflecție și de redactare importantă; că, din acest motiv, dosarul a trebuit să fie prezentat între timp camerei de consiliu pentru a se lua o decizie cu privire la menținerea detenției preventive; Așteptând ca circumstanțele de fapt ale cauzei și cele legate de personalitatea persoanei acuzate, menționate mai jos, să rămână în vigoare; acestea să îndeplinească criteriile menționate la art. 16 alineatul (1) din Legea din 20 iulie 1990 și să justifice menținerea detenției Prevăzut că faptele care au dus la încetarea mandatului sunt de natură să atragă o pedeapsă mai mare de 15 ani de condamnare prin aplicarea articolelor 66, 392, 393, 393 și 394 din Codul penal; așteptând ca menținerea detenției să fie absolut necesară pentru siguranța publică; A fost de acord că motivele expuse în mandatul de arestare din 16 iulie 1995 continuă să existe; Prevăzut că există indicii serioase de vinovăție în sarcina persoanei acuzate ca coautor al asasinatului; că faptele prezintă o lipsă totală de respect față de integritatea psihică și fizică a persoanei acuzate; că psihiatrul concluzionează că starea persoanei acuzate constituie în prezent un pericol pentru sine și societate; că această stare psihică periculoasă face serios să se teamă că acuzatul, dacă este eliberat, comite din nou fapte de aceeași natură sau încearcă să se opună acțiunii justiției; Prin hotărârea din 26 martie 1997, Curtea de Casație a respins recursul. Comisia a considerat că camera de reclamații a motivat și a justificat în mod legal decizia sa potrivit căreia termenul rezonabil menționat în art. 5 alin. (3) din Convenție nu fusese depășit. Între timp, la 13 februarie 1997, instanța de judecată a luat o ultimă ordonanță de a fi comunicat la 2 mai 1997, camera de acuzare a Tribunalului de apel din Bruxelles, care a primit rechiziționarea de către procurorul public, a trimis reclamantul, care era încă în detenție preventivă, în fața tribunalului de judecată al Brabantului flamand. La data de 4 noiembrie 1997, reclamantul a fost condamnat de Curtea la o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani. La 6 ianuarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri. GRIEF Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de lungimea detenției sale preventive. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care a făcut-o în instanță. Guvernul subliniază mai întâi complexitatea cauzei, faptele fiind extrem de grave și necesitând numeroase obligații de a-și îndeplini obligațiile. În special situația de după 22 În februarie 1996, pe care se concentrează criticile reclamantului, Parchetul ar fi solicitat obligații suplimentare de la instanța de judecată la 16 zile după ce dosarul i-a fost comunicat de instanță. Aceste obligații ar fi avut ca scop să se întâlnească cu un argument al apărării lui M. Grijă, care a constat în a pretinde că soția sa a fost de mai multe ori în așteptare pentru zilele ei și că el nu a fost imposibil că ea a sărit în canal pentru a se sinucide. De altfel, obligația judecătorului d a asigura celeritatea procesului ar trebui să se concilieze cu cea a tuturor măsurilor utile pentru manifestarea adevărului. În plus, reclamantul ar fi cu atât mai puțin justificat să critice absența unor informații utile după februarie 1996 pe care el însuși le-ar fi solicitat pentru efectuarea unor cercetări suplimentare după această dată. Astfel, ar fi solicitat, la 25 aprilie□ audierea dr. Delaet și, la 1 august 1996, cea a dlui Wein, toate îndatoririle îndeplinite într-un termen foarte acceptabil. În ceea ce privește timpul acordat de experți pentru depunerea raportului medical, ar fi trebuit să se ia în considerare încetinirea normală a activităților judiciare în lunile iulie și august și, în plus, autoritățile ar fi trimis trei rechemări experților în această perioadă de patru luni. Van Acker ar fi explicat, de altfel, dificultatea misiunii sale, care constă în stabilirea diagnosticului înainte de deces al unei persoane pe care o întâlnise, ceea ce l-ar fi obligat să interogheze, în perioada de vacanță, rudele victimei. Cu toate acestea, această perioadă ar fi fost utilizată pentru a realiza alte activități, în special audierea lui M. Duquesne, solicitat de domnul Grisez la 1 august 1996. În ceea ce privește actul de acuză, depus la 2 septembrie 1997, el a avut aproximativ 50 de pagini și, prin urmare, ar fi necesitat o lungă muncă de sinteză și de redactare. Pe scurt, în opinia guvernului, nu se poate observa o perioadă lungă de de aciune completă a autorităților. În schimb, în ceea ce privește comportamentul reclamantului, guvernul amintește că, la 11 februarie 1997, camera de punere sub acuzare a menținut deținerea preventivă a persoanei vizate, în special pe baza raportului de e-mail din 21 septembrie 1995, în care autorul a încheiat o gravă psihopatie în calitate de solicitant, punând-l într-o stare de pericol gravă pentru sine și pentru alții. Comportamentul reclamantului și indiciii gravi de vinovăție în calitate de șef al acestuia ar fi justificat, prin urmare, prelungirea mandatului de arestare și condamnarea ulterioară a celui care a fost condamnat de către instanța de judecată nu ar face decât să consolideze această apreciere. Cu siguranță, nu s-ar fi pronunțat niciodată împotriva deciziilor camerei de consiliu de prelungire a mandatului său de arestare din lună în lună, dar soarta sa ar fi fost legată de cea a colegului său acuzat, dl Wein, care trebuia să fie judecat în același timp cu el. Fără a se putea reproșa reclamantului de a recurge la acțiunile existente, cei care au rămas nereușiti ar fi întârziat totuși pronunțarea hotărârii de încetare a instanței de judecată, fără ca această întârziere să poată fi imputată statului. În schimb, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de diligență, mai ales după 22 februarie 1996, data la care au fost depuse rezultatele anchetei de moralitate a reclamantului, deși, potrivit acestuia, s-ar putea, de asemenea, critica faptul că această anchetă nu a avut loc mai devreme decât în octombrie 1995, în timp ce nu exista nicio îndoială că cauza va fi judecată de instanța de judecată, care trebuie să dispună întotdeauna de un raport de moralitate al inculpaților. În orice caz, lipsa de diligență a autorităților ar fi cea mai evidentă în perioada cuprinsă între 22 februarie 1996 și condamnarea la închisoarea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În martie 1996 quelí ar fi solicitat investigații suplimentare, în acest caz o nouă examinare medicală și psihiatrică a victimei. Prin urmare, scrisoarea reclamantului din 25 aprilie 1996 nu ar fi fost la originea acestei noi examinări, ci ar fi avut ca unic scop direcționarea acestui element al anchetei către medicul care a tratat victima cu puțin timp înainte de deces. Cu toate acestea, ancheta în cauză ar fi avut o întârziere excesivă, deoarece, în timp ce experții au fost mandatați la 3 mai În total, judecătorul ar fi trimis cinci rechemări, ultimele două fără efect, deoarece acestea se refereau la versiunea finală a raportului. Pentru a explica această întârziere, autoritățile nu pot invoca vacanța de vară, deoarece experții ar fi fost mandatați începând cu 3 mai 1996 și s-ar putea aștepta ca acestea să acorde prioritate dosarelor legate de deținuți. De asemenea, nu se poate pretinde, așa cum a făcut Dr. Van Acker, că misiunea a fost deosebit de complexă, deoarece, pe de o parte, dr. Van Acker cunoștea dosarul pentru că a studiat deja raportul său din 21 septembrie 1995 și, pe de altă parte, din raportul său din 25 septembrie 1996 reiese că interviurile sale s-ar fi limitat la reclamantul însuși, dl Wein, dr Cardijn și fiica reclamantului. Prin urmare, s-ar putea concluziona că Dr. Van Acker nu a efectuat nicio examinare serioasă și că, prin urmare, timpul necesar pentru depunerea unui raport numai provizoriu a fost excesiv și nu ar putea explica nici prin cererea reclamantului de a-l acuza pe domnul Wein de faptul că a fost ascultat. Cu toate acestea, numai la 19 decembrie 1996 dosarul ar fi fost trimis înapoi la Parchet și, în acest moment, ar fi trebuit să se aștepte încă zece luni până la proces în fața instanței de judecată. Diferitele acte de procedură realizate în această perioadă, cum ar fi trimiterea la instanța de judecată și redactarea actului de acuzare, nu ar putea fi considerate acte de judecată care să justifice menținerea deținerii preventive. În ceea ce privește acțiunile care ar fi putut întârzia desfășurarea anchetei, reclamantul subliniază că nu a intentat niciodată o acțiune împotriva unei ordonanțe a Camerei Consiliului care să-i prelungească mandatul de arestare, în timp ce: între arestarea sa și ordonanța din 30 ianuarie 1997, detenția preventivă ar fi fost prelungită de 20 de ori. În ceea ce privește acțiunile intentate de colegul său acuzat, el nu ar fi avut decât una după februarie 1996, condus împotriva unei ordonanțe din 7 noiembrie 1996. Bineînțeles, reclamantul ar fi acționat în casare împotriva arestării camerei de acuzații din 11 februarie 1997, dar acest lucru s-ar fi dovedit justificat, din moment ce Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre de Casație la 26 februarie 1997. Singura cale de atac intentată fără succes de solicitant ar fi fost recursul său în casarea împotriva arestării camerei de acuzare din 13 martie 1997. Prin urmare, nu i se poate acorda întreaga întârziere, cu atât mai puțin cu cât aceasta ar fi fost fără efect asupra îndatoririlor suplimentare cerute de Parchet, și anume examinarea medicală și psihiatrică a victimei. În cele din urmă, guvernul nu poate formula argumente cu privire la necesitatea de a trimite dosarul judecătorului judecătoresc în vederea înfățișării lunare în fața camerei consiliului, astfel încât a fost posibil să se soluționeze această problemă făcând copii ale dosarului. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că acest aspect ridică probleme de drept și de fapt complexe, care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi respins ca fiind în mod vădit nefondat. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2002-09-26
0,96
AFFAIRE GRISEZ c. BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION AFFAIRE GRISEZ c. BELGIQUE (Requête n° 35776/97) ARRÊT STRASBOURG 26 septembre 2002 DÉFINITIF 26/12/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des reto
CtEDO 2002-03-14
0,94
VAN ROSSEM contre la BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 41872/98 présentée par Jean-Pierre VAN ROSSEM contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14 mars 2002 en une chambre c
CtEDO 2001-05-03
0,94
CAN contre la BELGIQUE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 43913/98 présentée par Battal CAN contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de MM. C.L. Roza
CtEDO 2007-08-30
0,93
VAN DOMMELEN c. BELGIQUE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 44531/05 présentée par Christina VAN DOMMELEN contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2007 en une chambre composée de : M. A.B. Baka, présiden
CtEDO 2002-11-14
0,93
LALOYAUX contre la BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 73511/01 présentée par Claude LALOYAUX contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 14 novembre 2002 en une chambre com
Sursă