CASE OF AZZAQUI v. THE NETHERLANDS

1 Adnotare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului 2 Hotărârea din 30 mai 2023 în cauza nr. 8757/20 – 3 Azzaqui c. Țărilor de Jos 4 Camera Secției a treia a Curții a constatat în unanimitate o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții private, prevăzut de articolul 8 din Convenție, ca urmare a faptului că autoritățile naționale i-au revocat permisul de ședere după mai mult de treizeci de ani și i-au impus o interdicție de intrare pe teritoriu pentru infracțiuni violente, fără a ține seama de responsabilitatea sa redusă din cauza unei tulburări de personalitate și 5 de dificultățile pe care le-ar putea întâmpina în 6 țara de origine din cauza vulnerabilității mintale, inclusiv disponibilitatea tratamentului.

7 I. 8 Circumstanțele de fapt 9 Reclamantul, cetățean al Marocului, a sosit în 10 Țările de Jos în 1982, la vârsta de zece ani, și 11 a obținut acolo un permis de ședere 12 permanentă. Ulterior, în 13 intervalul mai multor ani, a comis o serie de infracțiuni. În 14 1996, a fost condamnat pentru viol. Experții au constatat însă că reclamantul suferea de o tulburare de personalitate cu trăsături schizofrenice și antisociale și că, la 15 momentul săvârșirii crimei, avea o responsabilitate redusă. Instanța penală i-a impus, prin urmare, reclamantului un tratament de siguranță în 16 regim de internare și a prelungit în mod repetat durata acestuia. Tratamentul reclamantului a fost orientat spre reintegrarea sa în societate.

Reclamantul a fost eliberat condiționat din instituție după aproximativ douăzeci de ani, având în vedere 17 îmbunătățirea stării sale, cu 18 condiția continuării tratamentului în regim ambulatoriu. Cu toate acestea, autoritățile naționale l-au informat și cu privire la intenția de a-i pune capăt șederii pe teritoriu, iar deși starea sa s-a înrăutățit ulterior și forma tratamentului a fost schimbată în regim de internare, în 2018 au decis revocarea permisului de ședere și au impus reclamantului o interdicție de intrare pe teritoriu pe o durată de 10 ani. Reclamantul s-a apărat fără succes în această privință în fața instanțelor naționale. 19 II. 20 Motivarea hotărârii Curții 21 Cu privire la 22 pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenție 23 Reclamantul a susținut că revocarea permisului 24 de ședere și impunerea interdicției de intrare pe teritoriu au constituit o ingerință disproporționată în dreptul său la viața privată.

25 Curtea a făcut trimitere la principiile generale care decurg din 26 jurisprudența sa privind controlul intrării și șederii unui străin pe teritoriul statelor, respectiv expulzarea acestuia, atunci când este condamnat pentru o infracțiune. Aceasta a subliniat că ingerința în viața privată contravine articolului 8 din Convenție atunci când nu este prevăzută de lege, nu urmărește un scop legitim și nu este necesară într-o 27 societate democratică, adică justificată de o nevoie socială imperioasă și, în plus, nu este proporțională cu scopul legitim urmărit ( 28 Üner c. Țărilor de Jos 29 , nr. 30 46410/99, hotărârea Marii Camere din 18 octombrie 2006, § 31 54). În cazul reclamantului nu s-a contestat că măsura a constituit o ingerință în dreptul respectiv, că ingerința era prevăzută de lege și urmărea scopul legitim al protecției siguranței publice, ordinii și al prevenirii infracțiunilor.

32 Curtea a evaluat astfel dacă revocarea permisului de ședere și impunerea interdicției de intrare pentru reclamant erau necesare într-o societate democratică. A făcut trimitere la jurisprudența sa care conține criteriile pe care autoritățile naționale trebuie să le ia în considerare ( 33 Üner c. Țărilor de Jos 34 , citată mai sus, § 58). Criteriile respective se aplică străinilor stabiliți care, în 35 urma unei condamnări penale, urmează a fi expulzați, respectiv trebuie să părăsească teritoriul ( 36 Savran c. Danemarcei 37 , nr. 38 57467/15, hotărârea Marii Camere din 7 decembrie 2021, § 183). Pe lângă aceasta, trebuie luate în considerare și alte criterii relevante pentru cauza respectivă, cum ar fi și aspectele de sănătate, inclusiv disponibilitatea și accesul la îngrijirea medicală în țara de origine (idem, § 184 și 191-92).

În ceea ce privește natura și gravitatea infracțiunilor, este apoi necesar ca, în 39 ansamblu, să se evalueze antecedentele penale ale persoanei și circumstanțele săvârșirii faptei. Curtea ia în 40 considerare dacă autoritățile naționale au luat în considerare în mod suficient faptul că persoana suferea, la momentul săvârșirii faptei, de o boală mintală gravă (idem, § 193-196). În cazul străinilor stabiliți care 41 au petrecut o parte semnificativă din viața lor în țară, pentru 42 expulzare trebuie să existe motive grave (idem, § 186). Deși statele dispun de o anumită marjă de apreciere în evaluarea necesității ingerinței, decizia finală privind compatibilitatea măsurii cu articolul 8 din Convenție revine Curții.

Autoritățile naționale trebuie să prezinte motive concrete având în vedere circumstanțele cauzei. Dacă motivarea hotărârilor naționale este insuficientă și interesele afectate nu au fost evaluate, va exista o încălcare a articolului 8 din Convenție (de exemplu, 43 I. M. c. Elveției 44 , nr. 23887/16, hotărârea din 9 aprilie 2019, § 72). Cu toate acestea, dacă autoritățile naționale au evaluat cu atenție situația de fapt, au aplicat standardele relevante în materia drepturilor omului în conformitate cu Convenția și au evaluat suficient interesele personale ale persoanei în raport cu interesul public, nu îi revine Curții să înlocuiască evaluarea autorităților naționale cu propria sa evaluare, inclusiv evaluarea detaliilor de fapt privind proporționalitatea.

Excepție fac cazurile în care se dovedește că există motive solide pentru aceasta ( 45 Savran c. Danemarcei 46 , citată mai sus, § 187-189). 47 În 48 cauza de față, reclamantul, din cauza stării sale mintale, era mai vulnerabil decât un „străin stabilit” mediu care riscă să fie expulzat. Deși a fost condamnat de-a lungul anilor pentru 49 infracțiuni violente și sexuale, ceea ce poate – cu luarea în considerare corespunzătoare a celorlalte criterii – să constituie un motiv grav care să permită expulzarea, potrivit experților, reclamantul, la momentul săvârșirii violului, suferea de o boală mintală gravă. Aceasta, potrivit instanței penale, îi reducea responsabilitatea. Cu toate acestea, autoritățile de imigrare au făcut trimitere doar la gravitatea, respectiv repetarea infracțiunilor, prelungirea duratei privării de libertate și riscurile persistente de recidivă.

Instanțele administrative au confirmat că autoritățile de imigrare au atribuit în mod corect „o importanță decisivă” faptelor ilicite grave și multiple ale reclamantului. Niciuna dintre 50 aceste autorități nu a luat în considerare constatările instanței penale (a se compara idem, § 51 195). 52 În continuare, Curtea a subliniat că, deși autoritățile naționale nu și-au pierdut dreptul de a revoca permisul de ședere al reclamantului doar pentru că trecuseră mai mult de douăzeci de ani de la săvârșirea infracțiunii, acestea nu au luat în considerare situația sa personală. Or, instanțele penale făceau trimitere la buna sa conduită și la faptul că, și în 53 alte domenii, făcea progrese. Pe baza recomandărilor experților, au procedat, prin urmare, la 54 eliberarea sa condiționată.

La agravarea ulterioară a stării mintale a reclamantului și la dependența sa repetată de droguri ar fi putut contribui apoi intenția autorităților de imigrare de a-i pune capăt șederii pe teritoriu, respectiv decizia de revocare a permisului de ședere. Până atunci, însă, tratamentul fusese axat pe reintegrarea reclamantului în societatea olandeză. Din 55 acest motiv, nu fuseseră adoptate măsuri care să îl pregătească pentru întoarcerea în țara de origine. Astfel cum au arătat instanțele penale, situația apărută a influențat tratamentul reclamantului, reintegrarea și posibilitatea încetării privării de libertate.

În aceste circumstanțe, potrivit Curții, era obligația autorităților naționale să coordoneze diferitele proceduri privind dreptul reclamantului la respectarea vieții private, precum și să evalueze în timp util și temeinic fezabilitatea practică a întoarcerii în țara de origine, pentru a asigura respectarea corespunzătoare a intereselor sale protejate de articolul 8 din Convenție. Cu toate acestea, autoritățile de imigrare nu au luat în considerare situația sa personală și, în special, concluziile instanțelor penale, care se întemeiau pe 56 rapoarte medicale (a se compara idem, § 197). 57 În cele din urmă, în ceea ce privește echilibrarea intereselor afectate, autoritățile de imigrare s-au limitat să constate că reclamantul este un bărbat adult, despre care se poate presupune că, după întoarcere, va fi capabil să se îngrijească singur, că cunoaște limba locală sau o poate învăța și că are în Maroc o familie cu care păstrează contactul.

Aceasta a fost confirmată și de instanțele administrative. Astfel, autoritățile naționale nu au luat în considerare aspectele de sănătate, inclusiv disponibilitatea și accesibilitatea medicamentelor și a tratamentului în Maroc, care să corespundă nevoilor reclamantului (a se compara idem, § 58 191-192). Prin urmare, autoritățile naționale, în procedura privind revocarea permisului de ședere, nu au luat în considerare în mod suficient dificultățile pe care le-ar putea întâmpina reclamantul în 59 țara de origine din cauza vulnerabilității mintale. 60 Curtea, pe baza celor de mai sus, fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului pârât, a constatat, în circumstanțele cauzei, că autoritățile naționale nu au luat în considerare în mod corespunzător și nu au echilibrat interesele afectate.

Astfel, a avut loc 61 o încălcare a articolului 8 din Convenție. 62 III. Opinii separate 63 Judecătorul Serghides, în opinia 64 separată, nu a fost de acord cu hotărârea majorității în ceea ce privește neacordarea unei satisfacții echitabile pentru prejudiciul moral suferit.

Anotace rozhodnutí Evropského soudu pro lidská práva Rozsudek ze dne 30. května 2023 ve věci č. 8757/20 – Azzaqui proti Nizozemsku Senát třetí sekce Soudu jednosmyslně shledal porušení práva stěžovatele na respektování soukromého života podle článku 8 Úmluvy v důsledku toho, že mu vnitrostátní orgány zrušily po více než třiceti letech oprávnění k pobytu a uložily zákaz vstupu na území za násilnou trestnou činnost, aniž by zohlednily jeho zmenšenou příčetnost kvůli poruše osobnosti a obtíže, s nimiž by se v zemi původu mohl setkat kvůli duševní zranitelnosti, včetně dostupnosti léčby. I. Skutkové okolnosti Stěžovatel, občan Maroka, v roce 1982 jako desetiletý přicestoval do Nizozemska a získal zde povolení k trvalému pobytu.

Později se v rozmezí několika let dopustil řady trestných činů. V roce 1996 byl odsouzen za znásilnění. Znalci však konstatovali, že stěžovatel trpěl poruchou osobnosti se schizofrenními a antisociálními rysy a v době spáchání zločinu měl zmenšenou příčetnost. Trestní soud proto stěžovateli uložil ochranné léčení v ústavní formě a jeho trvání opakovaně prodlužoval. Léčba stěžovatele byla zaměřena na jeho opětovné začlenění do společnosti. Ze zařízení byl stěžovatel po přibližně dvaceti letech vzhledem ke zlepšení stavu podmíněně propuštěn s tím, že léčba bude pokračovat ambulantně. Vnitrostátní orgány ho ale také informovaly o záměru ukončit jeho pobyt na území, a byť se jeho stav posléze opět zhoršil a došlo ke změně formy léčení na ústavní, v roce 2018 rozhodly o zrušení pobytového oprávnění a uložily stěžovateli zákaz vstupu na území po dobu 10 let.

Stěžovatel se proti tomu neúspěšně bránil před vnitrostátními soudy. II. Odůvodnění rozhodnutí Soudu K tvrzenému porušení článku 8 Úmluvy Stěžovatel namítal, že zrušením oprávnění k pobytu a uložením zákazu vstupu na území bylo nepřiměřeným způsobem zasaženo do jeho práva na soukromý život. Soud odkázal na obecné zásady vyplývající z jeho judikatury stran kontroly vstupu a pobytu cizince na území států, resp. jeho vyhoštění, je-li odsouzen za trestnou činnost. Zdůraznil, že zásah do soukromého života je v rozporu s článkem 8 Úmluvy, pokud nebyl v souladu se zákonem, nesledoval legitimní cíl a nebyl nezbytný v demokratické společnosti, tj.

odůvodněný naléhavou společenskou potřebou, potažmo nebyl přiměřený sledovanému legitimnímu cíli ( Üner proti Nizozemsku , č. 46410/99, rozsudek velkého senátu ze dne 18. října 2006, § 54). U stěžovatele nebylo sporu o tom, že opatřením došlo k zásahu do daného práva, že zásah byl v souladu se zákonem a sledoval legitimní cíl ochrany veřejné bezpečnosti, pořádku a předcházení zločinnosti. Soud tak posuzoval, zda zrušení pobytu a uložení zákazu vstupu stěžovateli bylo nezbytné v demokratické společnosti.

Odkázal na svou judikaturu obsahující jednotlivá kritéria, která musí vnitrostátní orgány vzít v úvahu ( Üner proti Nizozemsku , cit. výše, § 58). Daná kritéria se uplatní u usazených cizinců, kteří v návaznosti na trestní odsouzení mají být vyhoštěni, resp. musí vycestovat ( Savran proti Dánsku , č. 57467/15, rozsudek velkého senátu ze dne 7. prosince 2021, § 183). Mimoto je nutné zohlednit další kritéria relevantní pro daný případ, jako jsou i zdravotní aspekty, včetně dostupnosti a přístupu k lékařské péči v zemi původu (tamtéž, § 184 a 191-92). U povahy a závažnosti trestné činnosti je pak třeba v souhrnu posuzovat trestní minulost osoby a okolnosti spáchání činu. Soud bere v úvahu, zda vnitrostátní orgány dostatečně zohlednily skutečnost, že osoba trpěla v okamžiku spáchání činu vážnou duševní chorobou (tamtéž, § 193–196).

U usazených cizinců, kteří v zemi prožili podstatnou část života, musí přitom k vyhoštění existovat závažné důvody (tamtéž, § 186). Byť státy mají při posuzování potřeby zásahu určitý prostor pro uvážení, konečné rozhodnutí stran slučitelnosti opatření s článkem 8 Úmluvy činí Soud. Vnitrostátní orgány musí předložit konkrétní důvody s ohledem na okolnosti případu. Je-li odůvodnění vnitrostátních rozhodnutí nedostatečné a dotčené zájmy nebyly zváženy, dojde k porušení článku 8 Úmluvy (např. I. M. proti Švýcarsku , č. 23887/16, rozsudek ze dne 9. dubna 2019, § 72). Pokud však vnitrostátní orgány pečlivě posoudily skutkový stav, uplatnily příslušné lidskoprávní standardy v souladu s Úmluvou a dostatečně zvážily osobní zájmy osoby oproti veřejnému zájmu, Soudu nepřísluší posouzení vnitrostátních orgánů nahradit svým vlastním, a to včetně posouzení skutkových podrobností přiměřenosti.

Výjimkou jsou případy, kdy se ukáže, že pro to existují pádné důvody ( Savran proti Dánsku , cit. výše, § 187–189). V projednávané věci byl stěžovatel kvůli svému duševnímu stavu zranitelnější než průměrný „usazený cizinec“, kterému hrozí vyhoštění. Ačkoli byl v průběhu let odsouzen za násilné a sexuální trestné činy, což může – při řádném zohlednění ostatních kritérií – představovat závažný důvod umožňující vyhoštění, podle znalců stěžovatel při spáchání znásilnění trpěl závažným duševním onemocněním. To podle trestního soudu zmenšovalo jeho příčetnost. Přesto imigrační orgány poukazovaly toliko na závažnost, resp. opakování trestné činnosti, prodlužování doby trvání zbavení svobody a přetrvávající rizika recidivy.

Správní soudy přisvědčily, že imigrační orgány správně přikládaly „rozhodující význam“ závažným a vícečetným protiprávním jednáním stěžovatele. Žádný z těchto orgánů tak nezohlednil zjištění trestního soudu (srov. tamtéž, § 195). Dále Soud upozornil, že byť vnitrostátní orgány nepozbyly právo zrušit pobytové oprávnění stěžovatele jenom kvůli tomu, že od zločinu uplynulo více než dvacet let, nezohlednily jeho osobní situaci. Trestní soudy přitom poukazovaly na jeho dobré chování a skutečnost, že i v jiných oblastech činil pokrok. Na základě doporučení znalců proto přistoupily k jeho podmíněnému propuštění. K následnému zhoršení duševního stavu stěžovatele a jeho opětovné drogové závislosti pak mohl přispět záměr imigračních orgánů ukončit jeho pobyt na území, resp. rozhodnutí o zrušení oprávnění k pobytu.

Do té doby byla přitom léčba zaměřena na stěžovatelovo opětovné začlenění do nizozemské společnosti. Z tohoto důvodu nebyla přijata žádná opatření, která by ho připravila na návrat do země původu. Jak uvedly trestní soudy, vzniklá situace měla vliv na léčbu stěžovatele, reintegraci a možnost ukončení zbavení svobody. Za těchto okolností bylo podle Soudu povinností vnitrostátních orgánů koordinovat různá řízení týkající se stěžovatelova práva na respektování soukromého života, jakož i včas a důkladně posoudit praktickou proveditelnost návratu do země původu, aby bylo zajištěno řádné respektování jeho zájmů chráněných článkem 8 Úmluvy. Imigrační orgány přesto nezohlednily jeho osobní poměry a zejména závěry trestních soudů, které vycházely z lékařských zpráv (srov.

tamtéž, § 197). Konečně stran vyvažování dotčených zájmů imigrační orgány pouze konstatovaly, že stěžovatel je dospělý muž, u něhož lze předpokládat, že se o sebe po návratu dokáže sám postarat, že zná místní jazyk, případně si jej dokáže osvojit, a že má v Maroku rodinu, s níž udržuje kontakt. To stvrdily i správní soudy. Vnitrostátní orgány tak nezohlednily zdravotní aspekty, včetně dostupnosti a přístupnosti léků a léčby v Maroku, které by odpovídaly potřebám stěžovatele (srov. tamtéž, § 191–192). Vnitrostátní orgány tedy v řízení o zrušení pobytového oprávnění dostatečně nezohlednily obtíže, s nimiž by se stěžovatel mohl v zemi původu setkat kvůli duševní zranitelnosti. Soud na základě výše uvedeného, bez ohledu na prostor žalovaného státu pro uvážení, za okolností dané věci konstatoval, že vnitrostátní orgány řádně nezohlednily a nevyvážily dotčené zájmy.

K porušení článku 8 Úmluvy tudíž došlo. III. Oddělená stanoviska Soudce Serghides v odlišném stanovisku nesouhlasil s rozhodnutím většiny stran nepřiznání spravedlivého zadostiučinění za utrpěnou nemajetkovou újmu.