PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4396/98 prezentate de dl K. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 17 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele J.-P. Costa Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 iunie 1998 și înregistrată la 19 octombrie 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl K., este un resortisant francez, născut în 1936 în Polonia și rezident la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a lucrat în Polonia ca medic înainte de a veni în Franța, unde a obținut în 1982 un post de asistent orar într-un spital public. Începând din 1985, reclamantul a informat mai multe autorități, inclusiv conducerea spitalului și Ministerul Afacerilor Sociale și Solidarității Naționale, pentru a obține clarificări privind situația sa și o schimbare a condițiilor sale de muncă, inclusiv prin obținerea unei menstrualizări a veniturilor sale. La 17 decembrie 1986, reclamantul a depus un dosar de candidatură pentru a trece la examen, permițându-i să obțină echivalența diplomei sale. El nu pare să fi dat curs acestei cereri. La 12 mai 1987, în urma cererii sale de rectificare a situației sale, reclamantului i se acordă o autorizație de un an pentru a exercita funcția de asistent la spitalul Henri Mondor de Creteil. Prin scrisoarea din 11 mai 1989, spitalele din Paris au informat-o că contractul său se va încheia la 31 decembrie 1989. Începând cu 28 septembrie 1988, reclamantul a depus o cerere, în fața Tribunalului Administrativ din Paris, prin care solicita reechilibrarea tratamentului său, prin care solicita ca acesta să fie rezidentizat în gradul de infirmier, precum și prin retea de plăți datorate din cauza orelor suplimentare pe care le efectuase. La 2 aprilie 1990, reclamantul sesizează consiliul de prud. Prin hotărârea din 11 octombrie 1990, acesta s-a declarat incompetent în favoarea instanței administrative din cauza faptului că reclamantul era angajat de o instituție publică administrativă, că a participat direct la serviciul public și că a fost legat de instituția publică prin legături de serviciu public. Ulterior, au fost depuse două cereri la Tribunalul Administrativ din 1 august 1990 și 29 ianuarie 1991, prin care reclamantul a solicitat decontarea diferitelor despăgubiri și anularea deciziei implicite de respingere a serviciului public al cererii sale de plată a unei despăgubiri de concediere. Tribunalul Administrativ din Paris, reunind aceste trei cereri, într-o hotărâre din 13 decembrie 1993, notificată la 6 iunie 1994, a respins toate aceste cereri, pe baza statutului său de agent contractual care nu se afla într-o situație statutară și de reglementare în raport cu spitalul și care nu beneficiază decât de contracte pe durată determinată, care nu conțin clauze de reînnoire tacită. Prin urmare, decizia spitalului nu putea să se refere la o concediere, ci constituia un refuz de reînnoire a contractului. Astfel, procedura urmată nu era neregulamentară. Reclamantul a formulat apel la această decizie la 9 august 1994. El a obținut ajutorul juridic total în fața instanței administrative de apel. El a solicitat anularea hotărârii Tribunalului Administrativ, precum și condamnarea la plata unei indemnizații de concediere a spitalelor din Paris, precum și a unei sume reprezentând diferite indemnizații. Instanța administrativă din cauza recursului, într-o hotărâre din 24 septembrie 1996, notificată la 25 septembrie 1996 și-a respins cererea. Comisia a confirmat hotărârea Tribunalului prin faptul că încheierea contractului nu a conferit responsabilitatea instituției publice și nu a trebuit să fie plătită nicio compensație ulterioară. Notificarea hotărârii către reclamant a precizat că, în cazul în care se consideră că este necesar să se aplice în casare împotriva acestei hotărâri, cererea sa trebuia introdusă în termen de două luni de către ministerul unui avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Reclamantul a formulat un recurs în Casație în fața Consiliului de Stat. Această cerere a fost însoțită de o cerere de asistență judiciară din 20 noiembrie 1996 și i-a fost refuzată, printr-o decizie din 3 decembrie 1996 a biroului de asistență judiciară, confirmată printr-o ordonanță din partea președintelui secțiunii din litigiul Consiliului din 13 februarie 1997, notificată la 28 februarie 1997. La 26 noiembrie 1997, recursul reclamantului a fost respins în etapa procedurii prealabile de admitere, deoarece nu a fost semnat de un avocat în cadrul Consiliului de Stat. Această decizie a fost notificată la 8 decembrie 1997. Hotărârea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 28 septembrie 1988 și se încheie la 26 noiembrie 1997 prin hotărârea Consiliului de Primă Instană și, prin urmare, a durat aproximativ opt ani și două luni pentru trei grade de instanță. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție. În acest sens, Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil, Curtea consideră că (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest
de la requête n° 43969/98
présentée par M.K.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 janvier 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
osta
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juin 1998 et enregistrée le 19
octobre 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. K., est un ressortissant français, né en 1936 en Pologne et résidant à Paris.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant a travaillé en Pologne, comme médecin, avant de venir en France où il obtint en 1982 un poste d’infirmier horaire dans un hôpital public.
A partir de 1985, le requérant s’adressa à différentes autorités, dont la direction de l’hôpital et le ministère des Affaires sociales et de la Solidarité nationale pour obtenir des éclaircissements quant à sa situation et un changement de ses conditions de travail en accédant notamment à une mensualisation de ses revenus.
Le 17 décembre 1986, le requérant déposa un dossier de candidature pour passer l’examen lui permettant d’obtenir l’équivalence de son diplôme. Il ne semble pas qu’il ait donné suite à cette demande.
Le 12 mai 1987, suite à sa demande de régularisation de sa situation, le requérant s’est vu délivrer par la Direction départementale des affaires sanitaires et sociales (DASS) une autorisation d’un an renouvelable pour exercer la fonction d’infirmier à l’hôpital Henri
Mondor de Créteil.
L’autorisation délivrée par la DASS le 23 mars 1989 précisait qu’il s’agissait du dernier renouvellement de cette autorisation.
Par lettre en date du 11 mai 1989, l’assistance publique des hôpitaux de Paris lui fit connaître que son contrat prendrait fin le 31 décembre 1989.
Dès le 28 septembre 1988, le requérant avait présenté une requête, devant le tribunal administratif de Paris, par laquelle il demandait la mensualisation de son traitement, sa titularisation dans le grade d’infirmier, ainsi que le versement d’indemnités dues en raison des heures supplémentaires qu’il avait effectuées.
Le 2 avril 1990, le requérant saisit le conseil de prud’hommes de Créteil. Par jugement du 11 octobre 1990, celui-ci se déclara incompétent au profit de la juridiction administrative en raison du fait que le requérant était employé par un établissement public administratif, qu’il participait directement au service public et qu’il était lié à l’établissement public par des liens de service public.
Deux requêtes ont ensuite été déposées devant le tribunal administratif en date des 1
er
août 1990 et 29 janvier 1991, par lesquelles, le requérant demandait le règlement de différentes indemnités et l’annulation de la décision implicite de rejet de l’assistance publique de sa demande de versement d’une indemnité de licenciement.
Le tribunal administratif de Paris, joignant ces trois requêtes, dans un jugement en date du 13 décembre 1993, notifié le 6 juin 1994, a rejeté toutes ces demandes, en se fondant sur son statut d’agent contractuel qui n’était pas dans une situation statutaire et réglementaire vis-à-vis de l’hôpital et ne bénéficiant que de contrats à durée déterminée, ne contenant pas de clause de tacite reconduction. Par conséquent, la décision de l’hôpital ne pouvait s’analyser en un licenciement, mais constituait un refus de renouvellement de contrat. Ainsi, la procédure suivie n’était pas irrégulière.
Le requérant a formé appel de cette décision le 9 août 1994. Il obtint l’aide juridictionnelle totale devant la cour administrative d’appel.
Il demandait l’annulation du jugement du tribunal administratif, ainsi que la condamnation de l’assistance publique des hôpitaux de Paris à lui verser une indemnité de licenciement, ainsi qu’une somme représentant différentes indemnités.
La cour administrative d’appel, dans un arrêt en date du 24 septembre 1996, notifié le 25 septembre 1996 a rejeté sa requête. Elle confirma le jugement du tribunal en ce que la fin du contrat n’engageait pas la responsabilité de l’établissement public, aucune indemnité ne devant par suite être versée. La notification de l’arrêt au requérant précisait que s’il estimait devoir se pourvoir en cassation contre cet arrêt, sa requête devait être introduite dans les deux mois par le ministère d’un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.
Le requérant a formé un pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat.
Cette requête était accompagnée d’une demande d’aide juridictionnelle, en date du 20 novembre 1996. Celle-ci lui a été refusée, par une décision du 3 décembre 1996 du bureau d’aide juridictionnelle, confirmée par une ordonnance du président de la section du contentieux du Conseil d’Etat du 13 février 1997, notifiée le 28 février 1997. Le motif en était l’absence de moyen sérieux de cassation, susceptible de convaincre le juge.
Le 26 novembre 1997, le pourvoi du requérant a été rejeté au stade de la procédure préalable d’admission, car n’étant pas signé par un avocat au Conseil d’état. Cette décision lui a été notifiée le 8 décembre 1997.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 28 septembre 1988 et s’est terminée le 26 novembre 1997 par l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle a donc duré environ huit ans et deux mois pour trois degrés de juridiction.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président