Göcer împotriva Țărilor de Jos

ȚĂRIA SECȚIUNE DECIZIE FINALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 51392/99 de către Ilyas și Gülșen GÖÇER împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A treia), ședința la 17 ianuarie 2002 ca Cameră compusă din Președintele Ress Caflisch Kūris Türmen Hedigan dna W. T homassen Dna H.S. Greve judecători și dl V. Berger având în vedere cererea depusă la 25 martie 1999 și înregistrată la 29 septembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 12 aprilie 2001, având în vedere deliberarea, decide după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl İlyas Göçer și dna Gülșen Göçer, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1952 și respectiv în 1956. Ele sunt un cuplu căsătorit și trăiesc în Karaman (Turcia).

Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl M. Çınar, un avocat care practică în Karaman. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 1974, primul reclamant s-a mutat din Turcia în Țările de Jos unde a fost angajat ca lucrător de doc până la 24 septembrie 1984, când a încetat să lucreze din motive de anumite probleme mentale, aparent legate de dificultățile sale de a face față de moartea primei sale soții în 1981. După ce a primit beneficii de boală pentru perioada maximă, el a primit beneficii combinate de invaliditate începând cu 21 septembrie 1985 în temeiul Legii generale privind beneficiile de dezactivare a forței de muncă (Algemene Arbeids-ongeschiktheidswet; “AAAW”) și al Legii privind asigurarea de dezactivare a forței de muncă (Wt op de Arbeidsongeschiktheidsverzekering; “WAO”) la 23 septembrie 1985, pe baza constatării incapacității de a lucra pentru 80–100%.

La un moment dat în 1986, reclamanții și familia lor au revenit permanent în Turcia, menținând dreptul primului reclamant la prestațiile AAW/WAO. La 3 noiembrie 1993, pe baza examinărilor medicale efectuate la 3 august 1993 de către un chirurg ortopedic și la 4 August 1993 de către un specialist medical de asigurări sociale și psihiatru, Institutul Național pentru Asigurări Sociale (Landelijk Institute sociale verzekeringen ; „LISV” a retras primele beneficii AAW/WAO ale reclamantului începând cu 14 aprilie 1994, pe baza unei concluzii că incapacitatea sa de lucru a scăzut la mai puțin de 25% în sensul AAW și la mai puțin de 15% în sensul AAO.

La 30 noiembrie 1993, primul reclamant a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională de la Haga (Arrondissementsrechtbank) În urma unei audieri din 12 iulie 1995, Curtea Regională de la Haga a respins acest recurs la 16 august 1995. Primul reclamant a depus un apel suplimentar la Tribunalul Central de Apel (Centrale Raad van Beroep) La 22 septembrie 1995, primul avocat al reclamantului a prezentat motivele scrise de recurs Tribunalului Central de Apeluri și, la 2 octombrie 1995, Tribunalul Central de Apel a confirmat primirea apelului și, la 14 Noiembrie 1995, avocatul primului reclamant a informat că, datorită încărcăturii grele a Tribunalului, ar lua ceva timp înainte de a putea fi ascultat apelul primului reclamant.

LISV a prezentat răspunsul său la motivele de recurs al primului reclamant la 13 decembrie 1995. La 8 aprilie 1996, primul caz al reclamantului a fost adăugat în lista cazurilor care așteaptă pregătirea unei audieri ale Tribunalului Central de Apel. La 12 iunie 1997, acesta a fost prezentat judecătorului președinte al secțiunii relevante ale Tribunalului Central de Apel pentru intrare pe lista cazului. La 16 octombrie 1997, părțile au fost informate că o audiere a fost programată pentru 26 noiembrie 1997. La 26 noiembrie 1997, a avut loc o ședință în fața Tribunalului Central de Apeluri. În conformitate cu o cerere a avocatului primului reclamant în acest sens, Tribunalul a suspendat audierea și a ordonat deschiderea anchetei cu privire la capacitatea de lucru a primului reclamant, constatând că această anchetă a fost incompletă.

Prin scrisorile din 10 și 17 februarie 1998, președintele Tribunalului Central de Apel a pus o serie de întrebări psihiatru Dr. A.K. care a examinat primul reclamant la 4 august 1993 la cererea fostului Serviciu Medical General ( Gemeenschappelijke Medische Dienst ). Dr. A.K. a prezentat răspunsul său sub forma unui raport la 5 martie 1998. Atât LISV, cât și primul reclamant au profitat de posibilitatea de a prezenta observații cu privire la acest raport. LISV a prezentat observații la 6 aprilie 1998 și primul reclamant la 14 aprilie 1998. Prin scrisoarea din 13 mai 1998, Tribunalul Central de Apel a pus întrebări suplimentare Dr.

A.K., care a răspuns la 7 iulie 1998. La 14 octombrie 1998, Tribunalul Apelurilor Industriale a informat părțile că o a doua audiere a fost programată pentru 18 noiembrie 1998. Prima avocată a reclamantului a depus alte cereri scrise Tribunalului Central Apels la 4 noiembrie 1998. La 18 noiembrie 1998, a avut loc o a doua audiere în fața Tribunalului Central de Apeluri, în cursul căreia primul reclamant s-a plâns că, având în vedere durata procedurii, cerința de timp rezonabil prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție nu a fost respectată. În decizia din 16 decembrie 1998, Tribunalul Central de Apel a respins recursul primului reclamant și a susținut decizia din 16 august 1995. Acesta a fost de acord cu LISV și cu Curtea Regională că, în ceea ce privește primul reclamant, nu existau limite somatice de o astfel de natură care, din acest motiv, ar trebui considerat inapt să își relueze activitatea de lucrător de doc, adică.

activitatea pe care o făcea înainte de a fi declarat incapacitate. În ceea ce privește întrebarea dacă există limitații de natură psihiatrică, Tribunalul Central de Apeluri a acceptat că primul reclamant suferă de o tulburare psihiatrică care implică în principal limitații minore în funcționarea sa socială. Cu toate acestea, având în vedere natura lucrărilor primului reclamant, aceasta a susținut că această tulburare nu era de o asemenea natură sau gravitate care, pe acest motiv, ar trebui considerat ca fiind nepotrivit acestui tip de muncă.

În ceea ce privește plângerea primului reclamant că drepturile sale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție nu au fost respectate în sensul că procedurile dinainte de Tribunalul Central de Apel au depășit un timp rezonabil, Tribunalul Central de Apel a susținut că o nerespectare a cerințelor de timp rezonabil în temeiul prezentei dispoziții nu poate duce la acordarea unor cereri de securitate socială care nu sunt în conformitate cu normele legale aplicabile și că ar trebui depusă judecătorului civil o cerere de compensare pentru daunele presupuse suferite ca urmare a nerespectării acestei cerințe în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. HOTĂRÂREA PRESENTĂRII se referă la durata procedurii, care a început la 30 noiembrie 1993 și s-a încheiat la 16 decembrie 1998 cu decizia Tribunalului Central de Apeluri.

Prin urmare, acestea au durat cinci ani și șaisprezece zile. Potrivit reclamanților, durata procedurii este încălcată de cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. Guvernul respinge afirmația, susținând că cazul a fost complicat în cazul în care întrebarea dacă primul reclamant nu era în stare de muncă nu a fost răspunsă în unanimitate de către medicii și psihiatri implicați în procedura. Guvernul susține în continuare că primul reclamant ar fi putut solicita proceduri accelerate și/sau un remediu provizoriu, dar nu a reușit să facă acest lucru. Guvernul susține în cele din urmă că, întrucât nu a fost înainte de 26 noiembrie 1997 că primul reclamant a exprimat pentru prima dată obiecții cu privire la durata procedurii, nu a existat niciun motiv pentru Tribunalul Central de Apeluri să se îndepărteze de modalitatea obișnuită de a face față cazurilor.

Curtea consideră, având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența sa privind problema „templ rezonabil” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente) și având în vedere toate informațiile în posesia sa, că este necesară o examinare a meritelor acestei plângeri. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a se judeca în fondul cazului. Președintele grefierului Vincent Berger Georg RESS

THIRD SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 51392/99 by İlyas and Gülșen GÖÇER against the Netherlands The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 17 January 2002 as a Chamber composed of Mr G. Ress , President , Mr L. Caflisch , Mr P. Kūris , Mr R. Türmen , Mr J. Hedigan , Mrs W. T homassen Mrs H.S. Greve , judges , and Mr V. Berger , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 25 March 1999 and registered on 29 September 1999, Having regard to the partial decision of 12 April 2001, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr İlyas Göçer and Mrs Gülșen Göçer, are Turkish nationals, who were born in 1952 and 1956 respectively. They are a married couple and live in Karaman (Turkey).

They are represented before the Court by Mr M. Çınar, a lawyer practising in Karaman. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. In 1974, the first applicant moved from Turkey to the Netherlands where he was employed as a dock worker until 24 September 1984, when he stopped working for reasons of certain mental problems apparently related to his difficulties in coping with the death of his first wife in 1981. After having received sickness benefits for the maximum period, he was granted combined disability benefits as from 21 September 1985 under the General Labour Disablement Benefits Act ( Algemene Arbeids-ongeschiktheidswet ; “AAW”) and the Labour Disablement Insurance Act ( Wet op de Arbeidsongeschiktheidsverzekering ; “WAO”) on 23 September 1985 on the basis of a finding of being incapacitated for work for 80–100%.

At some unspecified point in time in 1986, the applicants and their family returned permanently to Turkey, retaining the first applicant’s right to AAW/WAO benefits. On 3 November 1993, on the basis of medical examinations of the first applicant carried out on 3 August 1993 by an orthopaedic surgeon, and on 4 August 1993 by a social insurance medical specialist and a psychiatrist, the National Institute for Social Insurances ( Landelijk instituut sociale verzekeringen ; “LISV”) withdrew the first applicant’s AAW/WAO benefits as from 14 April 1994, on the basis of a finding that his incapacity for work had diminished to less than 25% for the purposes of the AAW and to less than 15% for the purposes of the WAO.

On 30 November 1993, the first applicant filed an appeal against this decision with the Hague Regional Court ( Arrondissementsrechtbank ). Following a hearing held on 12 July 1995, the Hague Regional Court rejected this appeal on 16 August 1995. The first applicant filed a further appeal with the Central Appeals Tribunal ( Centrale Raad van Beroep ). The first applicant’s lawyer submitted the written grounds for appeal to the Central Appeals Tribunal on 22 September 1995. On 2 October 1995 the Central Appeals Tribunal confirmed receipt of the appeal and, on 14 November 1995, informed the first applicant’s lawyer that, due to the Tribunal’s heavy workload, it would take some time before the first applicant’s appeal could be heard.

The LISV submitted its response to the first applicant’s grounds of appeal on 13 December 1995. On 8 April 1996, the first applicant’s case was added to the Central Appeal Tribunal’s list of cases awaiting preparation for a hearing. On 12 June 1997, it was submitted to the presiding judge of the relevant section of the Central Appeals Tribunal for entry on the case-list. On 16 October 1997, the parties were informed that a hearing had been scheduled for 26 November 1997. On 26 November 1997, a hearing was held before the Central Appeals Tribunal. In accordance with a request of the first applicant’s lawyer to this effect, the Tribunal suspended the hearing and ordered a reopening of the investigation into the first applicant’s capacity for work, finding that this investigation had been incomplete.

By letters of 10 and 17 February 1998, the President of the Central Appeals Tribunal put a number of questions to the psychiatrist Dr A.K. who had examined the first applicant on 4 August 1993 upon the request of the former General Medical Service ( Gemeenschappelijke Medische Dienst ). Dr A.K. submitted his reply in the form of a report on 5 March 1998. Both the LISV and the first applicant availed themselves of the opportunity to submit comments on this report.

The LISV submitted comments on 6 April 1998 and the first applicant on 14 April 1998. By letter of 13 May 1998, the Central Appeals Tribunal put additional questions to Dr A.K., who replied on 7 July 1998. On 14 October 1998, the Industrial Appeals Tribunal informed the parties that a second hearing had been scheduled for 18 November 1998. The first applicant’s lawyer filed further written submissions to the Central Appeals Tribunal on 4 November 1998. On 18 November 1998, a second hearing was held before the Central Appeals Tribunal in the course of which the first applicant complained that, given the duration of the proceedings, the reasonable time requirement under Article 6 § 1 of the Convention had been disrespected.

In its decision of 16 December 1998, the Central Appeals Tribunal rejected the first applicant’s appeal and upheld the decision of 16 August 1995. It agreed with the LISV and the Regional Court that, as regards the first applicant, there were no somatic limitations of such a nature that on that ground he should be considered as being unfit to resume his work of dock worker, i.e. the work that he had done before he was declared incapacitated. As to the question whether there were limitations of a psychiatric nature, the Central Appeals Tribunal accepted that the first applicant was suffering from a psychiatric disorder entailing mainly minor limitations in his social functioning. However, given the nature of the first applicant’s work, it held that this disorder was not of such nature or gravity that, on that ground, he should be regarded as being unfit for that kind of work.

As to the first applicant’s complaint that his rights under Article 6 § 1 of the Convention had been disrespected in that the proceedings before the Central Appeals Tribunal had exceeded a reasonable time, the Central Appeals Tribunal held that a failure to respect the reasonable time requirement under this provision cannot result in granting social security claims that are not in accordance with the applicable statutory rules and that a claim for compensation for alleged damages suffered as a result of a failure to respect this requirement under Article 6 § 1 of the Convention should be filed with the civil judge. THE LAW The applicants’ complaint relates to the length of the proceedings, which began on 30 November 1993 and ended on 16 December 1998 with the decision of the Central Appeals Tribunal.

They therefore lasted five years and sixteen days. According to the applicants, the length of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. The Government reject the allegation, arguing that the case was complicated in that the question whether the first applicant was unfit for work was not answered unanimously by the doctors and psychiatrists involved in the proceedings. The Government further submit that the first applicant could have requested expedited proceedings and/or a provisional remedy, but failed to do so. The Government finally submit that, since it was not before 26 November 1997 that the first applicant expressed for the first time objections to the duration of the proceedings, there was no reason for the Central Appeals Tribunal to depart from the customary manner of dealing with cases.

The Court considers, in the light of the criteria established in its case-law on the question of “reasonable time” (the complexity of the case, the applicants’ conduct and that of the competent authorities), and having regard to all the information in its possession, that an examination of the merits of this complaint is required. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Vincent Berger Georg RESS Registrar President