CHAUFOUR contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52887/99 prezentate de Hubert CHAUFUR împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (2 secțiune), care are loc la 22 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni judecători S. Dolle graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 17 octombrie 1999 și înregistrată la 24 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Hubert Chaufour, este un resortisant francez, născut în 1933 și rezident la Maxence. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul J. Barthelemy, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, medic salariat, a fost concediat din motive economice la 16 decembrie 1993 de către Policlinica Comitetului Intercorporativ de Creil. La mai 1994, acesta a solicitat să fie preluat pentru indemnizațiile de șomaj de către Fondul AssEDIC de la Lise și Somme. Fondul de pensii l-a invitat să-și lichideze pensia și să-i adreseze numărul de trimestre validate de către fondul regional de asigurări de sănătate Nord Picardie (CRAM). Ca răspuns, reclamantul a trimis la Fondul ASSEDIC, la 4 iunie 1994, un extras de cont la CRAM, care a scos la iveală 114 de trimestre și a persistat în cererea sa de preluare, susținând că nu a atins cele 150 de trimestre de contribuție necesare pentru accesul la sistemul de pensii. Într-adevăr, dreptul francez prevede că un salariat care a contribuit timp de 150 de trimestre nu poate fi preluat de ASSEDIC, ci trebuie să se pensioneze. Declarația care arată un număr mai mic de trimestre, prin decizia din 26 iulie 1994, reclamantul a fost admis în beneficiul alocației unice degresive pentru a-și despăgubi pierderea de locuri de muncă. La 19 ianuarie și 4 februarie 1995, Fondul AssEDIC a solicitat reclamantului justificarea lichidării pensiilor de către CRAM, indicând numărul de trimestre validate și notificarea de respingere a preluării. Reclamantul a prezentat apoi un extras de cont actualizat în cadrul regimului general 122 de trimestre, adică mai puțin de 150, validate până în 1994 și a trimis la CRAM contul ASSEDIC direct către CRAM dacă nu dorea să se limiteze la aceste extrase de cont. ASSEDIC a întrerupt apoi serviciul privind indemnizațiile sale începând cu 9 mai 1995. Prin urmare, acesta din urmă a încercat să își exercite dreptul la pensie, dar în zadar. După ce a încercat să-și regleze situația, reclamantul a inițiat o procedură împotriva ASSEDIC. El a fost dezamagit de motivul pe care el nu a adus dovada calităii sale de drept la indemnizaiile de somaj si pe care el nu a oferit nici o explicatie cu privire la contribuiile din 1975 pana in 1983, perioada in care el a putut ridica un regim special si care ar putea duce la 154 trimestrele de cotizaie. Judecata a fost confirmata de Curtea de Apel din Amiens la 29 martie 1996. În fața acesteia din urmă, CRAM a emis o declarație prin care se declara că reclamantul beneficia de 150 de trimestre. Temându-se că această rectificare a dosarului său de pensionare este doar formală, reclamantul a depus o plângere împotriva X cu constituirea unei părți civile pentru înșelăciune și falsificare în scris la decanul de judecători de la Senlis din data de 4 noiembrie 1996. La 26 februarie 1997, a fost desemnat un judecător din partea căruia i s-a acordat o ordonanță de refuz, la 11 ianuarie 2000. La 14 ianuarie 2000, reclamantul a solicitat această ordonanță și, la 17 martie 2000, instanța din partea Amiens a pronunțat o hotărâre de confirmare. La 24 martie 2000, reclamantul a formulat un recurs în casație, însă Curtea de Casație l-a decăzut la 15 noiembrie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata landului ca urmare a plângerii sale cu constituirea unei părți civile care nu corespunde termenului rezonabil prevăzut în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne și susține că reclamantul avea la dispoziție o cale de atac accesibilă, eficientă și suficientă pentru a soluționa cauza sa. : cel al articolului L 781-1 din Codul de organizare judiciară. Jurisprudența internă privind acest articol a evoluat de mai mulți ani. În special, printr-o hotărâre din 20 ianuarie 1999 în cauza Gauthier, Curtea de apel din Paris a considerat că ; în special, trebuie să se ia în considerare natura cauzei, gradul său de complexitate, comportamentul părții care se plânge de durata procedurii, iar măsurile puse în aplicare de autoritățile competente (...) Această jurisprudență a găsit de atunci să se aplice de mai multe ori. Astfel, în domeniul civil, au fost criticate lipsa de celeritate a instanței de gradul întâi (judecarea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 22 septembrie 1999, Grix de la Salle), durata de punere în arest de afaceri în fața instanțelor de apel (hotărârea instanței de apel din Paris din 10 noiembrie 1999, M. Sarri) sau termenele pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești (judecarea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 14 iunie 1999, dna Krempff). În mod similar, în domeniul penal, au fost sancționate lipsa de diligență a unui judecător judecătoresc să își conducă informația (hotărârea instanței de judecată din Lyon din 27 octombrie 1999, Asociația Liberă a Apărării), sau, de asemenea, termenul limită de la data la care o cauză a fost pronunțată în fața instanței de corecție (hotărârea Tribunalului de apel din Lyon din 5 octombrie 1999, Lagarde). Mai recent, într-o hotărâre din 23 februarie 2001, Curtea de Casație a afirmat că constituie o abatere gravă, în sensul articolului L. 781-1 Aceasta a lărgit astfel definiția dată a erorii grave, pentru a facilita punerea în aplicare a responsabilității de la Ö Õ ï în cazul unei defecțiuni a Serviciului Justiției. În plus, Curtea Europeană a admis eficiența acțiunii întemeiate pe art. L. 781-1 și a acceptat astfel La art. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, argumentul guvernului potrivit căruia acțiunea în temeiul articolului L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară, în măsura în care este susținută în prezent de o jurisprudență internă constantă, permite remedierea încălcării respective atunci când procedura este încheiată pe plan intern În speță, reclamantul și-a prezentat cererea în fața Curții la 8 noiembrie 1999, deci ulterior hotărârii din 20 ianuarie 1999 și altor decizii care confirmă jurisprudența menționată anterior. Prin urmare, nu putea ignora existența și eficacitatea acestei acțiuni. În plus, procedura a cărei durată a fost contestată astăzi de către reclamant se încheie de la 15 noiembrie 2000. Prin urmare, Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, acțiunea prevăzută la articolul L. 781-1 nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Comisia subliniază că orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 alineatul (1) o are ca scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări ale acestuia (hotărârea Carcot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu trebuie să fie epuizate decât în ceea ce privește utilizarea atât a încălcărilor incriminate, disponibile și adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită. (a se vedea în special Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, pp. 11 mai, § 27; Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). În ceea ce privește termenele procedurale, Curtea arată că o examinare a dreptului și a jurisprudenței interne relevante arată că există o cale de atac în despăgubire pentru victimele unei perioade excesive de procedură, întemeiată pe articolul L 781-1 din Codul de organizare judiciară, a cărui utilizare este în prezent din ce în ce mai frecventă, instanțele competente care aplică adesea dispoziția menționată anterior se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție. Curtea constată, de asemenea, că, după pronunțarea hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 20 ianuarie 1999, mai multe hotărâri pronunțate deja în 1999 au confirmat jurisprudența inițiată prin această decizie și că În plus, instanțele de primă instanță sunt la rândul lor integrate în hotărâri care, pentru cele mai recente, nu mai sunt contestate în recurs. Curtea arată în cele din urmă că a fost pronunțată hotărârea Tribunalului de Primă Instanță de la Paris din 20 ianuarie 1999 a devenit definitivă la 20 martie 1999, în absența unui recurs în Casație depus împotriva sa. Curtea constată că reclamantul, M. Gautier, nu se depune reclamant în fața Curții în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Având în vedere toate aceste elemente, Comisia consideră că, la data de 20 septembrie 1999, Tribunalul Gautier (de altfel, comentat în revistele juridice din februarie 1999) a făcut jurisprudență și că recursul la articolul L 781-1 a dobândit la acea dată un grad suficient de certitudine juridică pentru a putea și a fi utilizat în sensul aceluiași articol 35 §1 din convenție. În speță, Curtea arată că reclamantul nu a făcut uz de această acțiune, deși nu putea ignora, la data la care a depus cererea sa, la 17 octombrie 1999, posibilitatea de a obține despăgubiri pentru o durată excesivă de procedură printr-o acțiune întemeiată pe articolul L 781-1. Prin urmare, căile de atac interne nu au fost epuizate astfel cum se prevede la art. 35 1 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Gaelle Giummara și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12.6.2001). În consecință, cererea trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle András Baka Première Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

52887/99

présentée par Hubert CHAUFOUR

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (2

e

section), siégeant le 22

janvier 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S. Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17

octobre 1999 et enregistrée le 24

novembre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Hubert Chaufour, est un ressortissant français, né en 1933 et résidant à Maxence. Il est représenté devant la Cour par M

e

J. Barthelemy, avocat à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant, médecin salarié, fut licencié pour motif économique le 16

décembre

1993 par la Polyclinique du Comité Inter Entreprise de Creil. Le

25

mai

1994, il demanda sa prise en charge au titre des indemnités chômage par la caisse ASSEDIC de l’Oise et de la Somme. La caisse l’invita à faire liquider sa retraite et à lui adresser le nombre de trimestres validés par la Caisse régionale d’assurance maladie Nord Picardie (CRAM). En réponse, le requérant fit parvenir à la Caisse ASSEDIC le 4 juin 1994 un relevé de compte auprès de la CRAM faisant ressortir 114 trimestres et persista dans sa demande de prise en charge en faisant valoir qu’il n’avait pas atteint les 150 trimestres de cotisation requis pour accéder au régime retraite. En effet, le droit français prévoit qu’un salarié ayant cotisé durant 150 trimestres ne peut être pris en charge par les ASSEDIC mais doit prendre sa retraite. Le relevé faisant apparaître un nombre inférieur de trimestres, par décision du 26

juillet

1994, le requérant était admis au bénéfice de l’allocation unique dégressive pour indemniser sa perte d’emploi.

Les 19 janvier et 4 février 1995, la caisse ASSEDIC réclama au requérant la justification de la liquidation de retraite par la CRAM indiquant le nombre de trimestres validés et la notification de rejet de prise en charge correspondante. Le requérant adressa alors un relevé de compte actualisé faisant ressortir au titre du régime général 122 trimestres, soit moins de 150, validés jusqu’en 1994 et renvoya la caisse ASSEDIC à s’adresser directement à la CRAM si elle ne voulait se contenter de ces relevés de compte. La Caisse ASSEDIC interrompit alors le service de ses indemnités à compter du 9 mai 1995. Aussi, ce dernier essaya-t-il de faire valoir son droit à la retraite, mais en vain.

Après avoir tenté de régulariser sa situation, le requérant engagea, en référé, une procédure à l’encontre des ASSEDIC. Il fut débouté au motif qu’il n’apportait pas la preuve de sa qualité d’ayant droit aux indemnités de chômage et qu’il ne fournissait aucune explication sur les cotisations de 1975 à 1983, période au cours de laquelle il avait pu relever d’un régime particulier et qui pourrait porter à 154 les trimestres de cotisation. Le jugement fut confirmé par la cour d’appel d’Amiens en date du 29

mars

Craignant que cette régularisation de son dossier retraite ne soit que formelle, le requérant déposa plainte contre X avec constitution de partie civile pour escroquerie et faux en écriture auprès du doyen des juges d’instruction de Senlis en date du 4

novembre 1996.

Le 26 février 1997, un juge d’instruction fut désigné, qui rendit une ordonnance de non lieu, le 11 janvier 2000.

Le 14 janvier 2000, le requérant interjeta appel de cette ordonnance et, le 17

mars 2000, la cour d’appel d’Amiens rendit un arrêt de confirmation.

Le 24 mars 2000, le requérant forma un pourvoi en cassation mais la Cour de cassation le débouta le 15 novembre 2000.

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de l’instruction consécutive à sa plainte avec constitution de partie civile qui ne correspond pas au délai raisonnable prévu par cet article.

EN DROIT

Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient que le requérant avait à sa disposition un recours accessible, efficace et suffisant pour porter remède à son grief

: celui de l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire. La jurisprudence interne concernant cet article a évolué depuis plusieurs années. En particulier, par un arrêt du 20 janvier 1999 dans l’affaire Gauthier, la cour d’appel de Paris a considéré que «

l’existence d’un déni de justice s’apprécie à la lumière des circonstances propres à chaque espèce

; qu’il y a lieu, en particulier, de prendre en considération la nature de l’affaire, son degré de complexité, le comportement de la partie qui se plaint de la durée de la procédure, et les mesures mises en oeuvre par les autorités compétentes (...)

». Cette jurisprudence a, depuis, trouvé à s’appliquer à plusieurs reprises. Ainsi, dans le domaine civil, ont été critiqués le défaut de célérité de la juridiction du premier degré (jugement du tribunal de grande instance de Paris du 22 septembre 1999, Le Grix de la Salle), la durée de mise en état d’affaires devant les juridictions d’appel (arrêt de la cour d’appel de Paris du 10 novembre 1999, M. Sarri) ou les délais de délivrance d’un jugement (jugement du tribunal de grande instance de Paris du 14 juin 1999, Mme Krempff). De même, dans le domaine pénal, ont été sanctionnés le défaut de diligence d’un juge d’instruction à conduire son information (arrêt de la cour d’appel de Lyon du 27 octobre 1999, Association Défense Libre), ou encore le délai d’audiencement d’une affaire devant le tribunal correctionnel (arrêt de la cour d’appel d’Aix-en-Provence du 5 octobre 1999, Lagarde).

Plus récemment encore, dans un arrêt du 23 février 2001, la Cour de cassation a énoncé que constitue une faute lourde, au sens de l’article L.

781-1 «

toute déficience caractérisée par un fait ou une série de faits traduisant l’inaptitude du service public de la justice à remplir la mission dont il est investi

». Elle a ainsi élargi la définition donnée de la faute lourde, afin de permettre plus facilement la mise en oeuvre de la responsabilité de l’Etat en cas de dysfonctionnement du service de la justice.

Au demeurant, la Cour européenne a admis l’efficacité du recours fondé sur l’article L. 781-1 et a ainsi accueilli «

l’argument du Gouvernement selon lequel le recours fondé sur l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire, dès lors qu’il est à présent soutenu par une jurisprudence interne constante, permet de remédier à la violation alléguée lorsque la procédure est achevée au plan interne

» (décision sur la recevabilité du 7 novembre 2000 dans l’affaire Van der Kar et Lissaur Van West c. France).

En l’espèce, le requérant a introduit sa requête devant la Cour le 8

novembre 1999, donc postérieurement à l’arrêt du 20 janvier 1999 et aux autres décisions confirmant la jurisprudence précitée. Il ne pouvait donc ignorer l’existence et l’efficacité de ce recours. En outre, la procédure dont le requérant conteste aujourd’hui la durée est terminée depuis le 15

novembre 2000

; rien ne l’empêche donc d’exercer devant les juridictions internes le recours prévu par l’article L. 781-1.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, elle souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n

o

200, p. 19, §

36). Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues. (voir notamment les arrêts Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n

o

198, pp. 11–12, § 27

; Dalia c. France du 19 février 1998, Recueil 1998-I, pp. 87-88, § 38).

S’agissant de délais de procédure, la Cour relève qu’un examen du droit et de la jurisprudence internes pertinents révèle l’existence d’un recours en indemnisation pour les victimes d’une durée excessive de procédure, fondé sur l’article L 781-1 du code de l’organisation judiciaire, dont il est désormais fait un usage de plus en plus fréquent, les juridictions compétentes appliquant souvent la disposition précitée en se référant à l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour constate également que, postérieurement à l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999, plusieurs arrêts d’appel, en 1999 déjà, ont confirmé la jurisprudence initiée par cette décision et que l’État ne s’est jamais pourvu en cassation contre ces arrêts. En outre, les tribunaux de première instance l’ont à leur tour intégrée dans des jugements qui, pour les plus récents, ne sont plus contestés en appel.

La Cour relève enfin que l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999 est devenu définitif le 20 mars 1999, en l’absence de pourvoi en cassation déposé à son encontre. La Cour observe que le plaignant, M.

Gautier, ne s’est pas porté requérant devant la Cour dans le délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention.

Compte tenu de l’ensemble de ces éléments, elle considère que, à la date du 20 septembre 1999, l’arrêt Gautier (d’ailleurs commenté dans les revues juridiques dès février 1999) avait fait jurisprudence, et que le recours de l’article L 781-1 avait acquis à cette même date un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins du même article 35 §1 de la Convention.

En l’espèce, la Cour relève que le requérant n’a pas fait usage de ce recours, alors qu’il ne pouvait ignorer, à la date d’introduction de sa requête, le 17 octobre 1999, la possibilité d’obtenir indemnisation d’une durée excessive de procédure par un recours fondé sur l’article L 781-1. Les voies de recours internes n’ont donc pas été épuisées comme l’exige l’article 35 §

1 de la Convention (voir,

mutatis mutandis,

Gaelle Giummara et autres c.

France

(déc.), n

o

61166/00, 12.6.2001).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§

1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

S.

Dollé

András

Baka

Greffière

Président