cererii nr. 52447/99
prezentate de Ewald GORETZKI
împotriva Germaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședindu-se la 24 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din
Dl I. Cabral Barreto, președinte,
Dl G. Ress,
Dl L. Caflisch,
Dl R. Türmen,
Dl B. Zupančič,
Dna H.S. Greve,
Dl K. Traja, judecători,
și dl V. Berger, grefier de secțiune,
Văzând cererea menționată mai sus depusă la 26 octombrie 1999 și înregistrată la 8 noiembrie 1999,
Văzând hotărârea parțială din 6 aprilie 2000,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea hotărâre:
FAPTE
Reclamantul, dl Ewald Goretzki, este un cetățean german, născut în 1922 și locuitor la Baden-Baden. Este reprezentat în fața Curții de avocata F. Wolff din Berlin.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul are o formare de muzician. Între 1955 și 1972, a lucrat la ministerul de securitate al statului (Ministerium für Staatssicherheit – MfS) al Republicii Democrate Germane (RDG), mai întâi ca șef al diviziei culturale a poliției din 1955 la 1957, apoi ca șef de corps muzical de regiment (Wachregiment) din 1957 la 1972.
În 1972, reclamantul a plecat de la minister. Ca urmare a invalidității sale, a obținut în cele din urmă o pensie de invaliditate (Invalidenrente) de 1.354 Mark RDG pe lună.
În conformitate cu tratatul de stat între Republica Federală Germană (RFG) și Republica Democrate Germană privind crearea unei uniuni monetare, economice și sociale (Staatsvertrag über die Schaffung einer Währungs-, Wirtschafts- und Sozialunion zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik) din 10 mai 1990 (v. Dreptul intern relevant mai jos), pensiile RDG au fost convertite la cursul de 1 pentru 1 în Deutsche Mark (DM) din RFG și versate în această monedă.
Din 1 ianuarie 1991, pensia de invaliditate a reclamantului a fost redusă la o sumă de 990 DM pe lună, în conformitate cu legea RDG din 29 iunie 1990 privind abrogarea (Aufhebungsgesetz) ordonanței privind pensiile ministerului pentru securitatea acestui stat din 30 septembrie 1987.
Din 22 iulie 1992, pensia de invaliditate a reclamantului a fost redusă din nou provizoriu la suma de 802 DM pe lună, în conformitate cu art. 10 § 2 din legea privind transferul drepturilor de pensie și al viitorului drepturi de pensie din fonduri suplimentare și speciale ale RDG (Gesetz zur Überführung der Anspüche und Anwartschaften aus Zusatz und Sonderversorgungssysteme des Beitrittsgebiets - AAÜG) din 25 iulie 1991 (v. Dreptul intern relevant mai jos), de acum denumită legea privind transferul pensiilor.
Printr-o decizie din 5 noiembrie 1993, administrația federală (Bundesverwaltungsamt) a stabilit apoi suma părții salariului (Entgelt) reclamantului care trebuia să servească ca bază pentru calculul viitoarei sale pensii, care trebuia transferată din fondul special al foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG către sistemul de pensie (Rentenversicherung) din Republica Federală Germană (RFG). În conformitate cu art. 7 § 1 din legea privind transferul pensiilor, suma de referință echivala cu 70% din salariul mediu corespunzător din RDG.
La 10 noiembrie 1993, reclamantul a făcut o contestație (Widerspruch), care a fost respinsă printr-o decizie a administrației federale din 1 februarie 1994.
2.Procedura în fața jurisdicțiilor germane
La 17 februarie 1994, reclamantul s-a adresat tribunalului social (Sozialgericht) din Karlsruhe în vederea anulării acestei decizii și a solicitat, de asemenea, suspendarea procedurilor în conformitate cu art. 100 § 1, prima frază, din Legea Fundamentală (Grundgesetz), care prevede că un tribunal, dacă consideră o lege neconstitucională, trebuie să suspende procedurile în așteptarea unei decizii a Curții Constituționale Federale.
După ce a primit observațiile administrației federale, precum și ale Oficiului Federal de Asigurări pentru Salariați (Bundesversicherungsanstalt für Angestellte), tribunalul social a depus la 20 aprilie 1994 o propunere de înțelegere amiabilă către părți.
La 26 iulie 1994, reclamantul a solicitat suspendarea procedurilor în conformitate cu art. 202 din legea privind jurisdicțiile sociale (Sozialgerichtsgesetz) combinată cu art. 251 § 1, prima frază, din codul de procedură civilă (Zivilprozessordnung), în așteptarea deciziei Curții Constituționale Federale în cazuri asemănătoare. Aceste dispoziții prevăd că tribunalul trebuie să suspende procedurile dacă părțile îl cer și dacă această măsură pare potrivită din cauza negocierilor de înțelegere amiabilă în curs sau din alte motive importante.
La 11 august 1994, administrația federală a solicitat, de asemenea, suspendarea procedurilor din același motiv.
La 15 august 1994, tribunalul social de Karlsruhe a ordonat suspendarea procedurilor, permitând totuși părților să ceară oricând redeschiderea procedurilor.
Între timp, la 30 martie 1994 și 14 iunie 1995, Curtea Socială Federală (Bundessozialgericht) a deferit Curții Constituționale Federale (Bundesverfassungsgericht) două trimiteri cu titlu prejudecial (Aussetzungs- und Vorlagebeschlüsse), privind constituționalitatea art. 7 § 1 și 10 § 2 din legea privind transferul pensiilor; Curtea Constituțională Federală a grupat aceste două trimiteri cu un recurs constituțional individual care fusese introdus în 1997 de un funcționar direct implicat.
La 28 aprilie 1999, Curtea Constituțională Federală a pronunțat patru hotărâri de principiu cu privire la problema transferului drepturilor de pensie din RDG în RFG, după ce a strâns observațiile ministerului federal al Muncii și Afacerilor Sociale, ministerului federal al Interiorului, administrației sănătății și afacerilor sociale al Land-ului Berlin, precum și unui număr de asociații de cetățeni.
Într-una din aceste hotărâri (ref. 1 BvL 11/94, 1 BvL 33/95, 1 BvR 1560/97), Curtea Constituțională a considerat că art. 7 § 1 din legea privind transferul pensiilor, care fixa la 70% din salariul mediu corespunzător suma care servea ca bază pentru calculul drepturilor de pensie ale foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG, încălca principiul egalității și dreptul la respectarea bunurilor garantate în Legea Fundamentală, în măsura în care calculul drepturilor de pensie se baza pe un salariu inferior salariului mediu corespunzător al RDG (soweit das Arbeitsentgelt unter das jeweilige Durchschnittsentgelt im Beitrittsgebiet abgesenkt wird). Conform Curții Constituționale, acest mod de calcul nu se referea la dezvoltarea generală a salariilor și nu respecta salariul minim și, prin urmare, nici dreptul la o pensie minimă.
De asemenea, art. 10 § 2 din legea privind transferul pensiilor, care prevedea o reducere provizorie a pensiilor foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului la 802 DEM pe lună, adusese atingere dreptului la respectarea bunurilor garantate în Legea Fundamentală.
Explicit, Curtea Constituțională a indicat, totuși, că o adaptare globală a drepturilor de pensie ale foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG la salariile medii (Durchschnittseinkommen) ale cetățenilor RDG nu încălca Legea Fundamentală, având în vedere scopul legitim urmărit de legislator, în conformitate cu tratatul de unitate germană (Einigungsvertrag), de a reduce nivelul salariilor și al drepturilor de pensie (Abbau überhöhter Versorgungsleistungen), care era, din motive politice, mult mai mare decât al mediei salariilor și pensiilor în RDG. Într-adevăr, salariile foștilor funcționari ai acestui minister erau mai mari decât salariile medii cu 20% în anii 1961 la 1964, cu 20% din 1965 la 1980, cu aproximativ 30% din 1981 la 1985 și cu 50% din 1986 la 1990. În plus, au beneficiat de avantaje și prime speciale și au cotizat la un fond special de asigurări de pensionare în afara casei de asigurări generale.
La 8 octombrie 1999, ca urmare a acestei hotărâri a Curții Constituționale Federale, administrația federală și-a modificat decizia din 5 noiembrie 1993, luând ca bază de calcul pentru drepturile de pensie ale reclamantului salariul mediu din RDG și nu mai 70% din această sumă și a notificat noua decizie tribunalului social de Karlsruhe.
Tribunalul social a informat reclamantul pe această cale.
La 1 noiembrie 1999, acesta a acceptat această nouă decizie, dar a cerut de nou tribunalului social să suspende procedurile în ipoteza în care legislatorul ar modifica într-un sens chiar mai favorabil art. 7 din legea privind transferul pensiilor până la 30 iunie 2001, termen fixat de Curtea Constituțională Federală pentru modificarea legii privind transferul pensiilor.
Printr-o decizie din 3 noiembrie 1999, tribunalul social de Karlsruhe a suspendat din nou procedurile, acordând fiecăreia dintre părți posibilitatea de a cere oricând redeschiderea procedurilor.
Art. 20 § 2 din tratatul de stat între RFG și RDG privind crearea unei uniuni monetare, economice și sociale din 10 mai 1990 prevede alinierea drepturilor de pensie ale RDG cu cele ale RFG, precum și modalitățile de transfer al acestor drepturi de pensie.
Art. în chestiune este redactat după cum urmează:
„(...) Drepturile dobândite și drepturile viitoare vor fi transferate în asigurări de pensionare [ale RFG], dar prestațiile rezultând din dispoziții speciale vor fi reexaminate cu scopul de a elimina prestații nejustificate și de a reduce prestații prea mari (...)
(...) Bisher erworbene Ansprüche und Anwartschaften werden in die Rentenversicherung überführt, wobei Leistungen aufgrund von Sonderregelungen mit dem Ziel überprüft werden, ungerechtfertigte Leistungen abzuschaffen und überhöhte Leistungen abzubauen (...))
Aceste principii sunt, de asemenea, cuprinse în tratatul privind unitatea germană (Einigungsvertrag) din 21 august 1990 (v. anexa II, capitolul VIII, secțiunea H, alineat III nr. 9 b).
Art. 7 § 1 din legea privind transferul drepturilor de pensie și viitoare drepturi de pensie ale fondurilor suplimentare și speciale ale RDG (Gesetz zur Überführung der Anspüche und Anwartschaften aus Zusatz und Sonderversorgungssysteme des Beitrittsgebiet) din 10 decembrie 1991 era redactat după cum urmează:
„(1) Salariul de referință perceput până la 30 iunie 1990 în perioada de membru al fondului de pensionare al fostului minister pentru securitatea statului sau al oficiului pentru securitatea națională, nu poate depăși suma fixată în anexa 6 la această lege (...)
(Das während der Zugehörigkeit zu dem Versorgungssystem des ehemaligen Ministeriums für Staatssicherheit /Amtes für nationale Sicherheit bis zum 3 iunie 1990 maßgebende Arbeitsentgelt oder Arbeitseinkommen wird höchstens bis zu dem jeweiligen Betrag der Anlage 6 zugrunde gelegt. ...)
Anexa 6 conținea un tabel care, din 1950 până la 30 iunie 1990, fixa pentru fiecare an suma maximă care servea ca bază pentru calculul viitoarele pensii. Această sumă maximă echivala cu 70% din salariile medii corespunzătoare din RDG.
Reclamantul susține că durata procedurilor în fața jurisdicțiilor germane a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție.
Reclamantul susține că durata procedurilor în fața jurisdicțiilor germane a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul la judecată echitabilă (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de natură civilă (...)"
Guvernul invocă, în primul rând, neepuizarea căilor de recurs interne, dat fiind că până în prezent tribunalul social de Karlsruhe nu a mai pronunțat o decizie definitivă asupra fondului cauzei. Susține apoi că nu a existat o depășire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1, mai ales din cauza complexității problemelor transfer drepturilor de pensie din RDG în RFG. Adaugă că în cauza de față întârzierile apărute în tratamentul cauzei reclamantului de către tribunalul social de Karlsruhe rezultau doar din cererile de suspendare ale procedurilor depuse de două ori de reclamant însuși; în această perioadă tribunalul nu ar fi avut niciun mijloc de a redeschide procedurile din oficiu.
Reclamantul replica că în sine, problema transferului drepturilor de pensie din RDG în RFG nu era deosebit de complexă, dar că a fost făcută complexă de modul în care a fost gestionată de autoritățile germane. Oricum, întârzierile din procedura internă nu îi sunt deloc imputabile, dat fiind că au existat întârzieri asemănătoare în cazuri asemănătoare. Conform lui, perioada care trebuia luată în considerare ar fi trebuit, de altfel, să înceapă de la 30 noiembrie 1991, atunci când s-a adresat jurisdicțiilor sociale ale Land-ului Berlin împotriva unei prime reduceri a drepturilor sale de pensie.
Privind epuizarea căilor de recurs interne, Curtea se limitează doar să observe că hotărârea de principiu pronunțată la 28 aprilie 1999 de Curtea Constituțională Federală a tranșat definitiv litigiul privind baza de calcul a pensiilor de pensionare ale foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG, hotărâre care în cazul reclamantului a fost pusă în aplicare prin decizia administrației federale din 8 octombrie 1999.
În plus, Curtea amintește că nimic nu o împiedică să cunoască de o pretenție privind durata unei proceduri atunci când aceasta nu este finalizată (v. în special Schwengel c. Germania (dec.), nr. 52442/99, 2.3.2000, nepublicată, și Kuna c. Germania (dec.), nr. 52449/99, CEDO 2001-...).
1.Perioada de luat în considerare
Curtea observă, mai întâi, că nu poate lua în considerare o dată anterioară la 10 noiembrie 1993, deoarece era vorba de o procedură distinctă în fața jurisdicțiilor sociale ale Land-ului Berlin și pentru care reclamantul nu a prezentat documente scrise. De plus, în scrierile sale inițiale, acesta s-a referit în esență la contestația sa formulată la 10 noiembrie 1993 împotriva deciziei administrației federale din 5 noiembrie 1993 și la procedura în fața tribunalului social de Karlsruhe. Prin urmare, perioada de considerat în cauza de față a început la 10 noiembrie 1993, data la care reclamantul a contestat decizia administrației federale.
Perioada în chestiune nu s-a încheiat formal încă, dat fiind că procedura este în continuare în curs în fața tribunalului social de Karlsruhe. Cu toate acestea, reclamantul a obținut în esență câștig de cauză prin decizia administrației federale din 8 octombrie 1999 pronunțată ca urmare a hotărârii de principiu a Curții Constituționale Federale din 28 aprilie 1999.
Curtea observă că întârzierea în derularea procedurilor rezulta în principal din prima suspendare a procedurilor de către tribunalul social de Karlsruhe la 15 august 1994, la cererea părților, în așteptarea deciziei Curții Constituționale Federale în cazuri asemănătoare.
Or chiar dacă această suspendare a procedurilor nu decurgea dintr-o trimitere prejudecială în sensul art. 100 § 1, prima frază, din Legea Fundamentală, Curtea consideră că perioada-cheie de examinat în cauza de față este aceea din procedura în fața Curții Constituționale Federale începând de la prima suspendare a procedurilor de către tribunalul social de Karlsruhe la 15 august 1994 până la hotărârea de principiu a Curții Constituționale din 28 aprilie 1999, și care este aproximativ de patru ani și opt luni. Într-adevăr, rezultatul litigiului în fața Curții Constituționale Federale era determinant pentru drepturile civile ale reclamantului, așa cum se demonstrează prin decizia administrației federale din 8 octombrie 1999, modificând baza de calcul a pensiei sale de pensionare ca urmare a hotărârii de principiu a Curții Constituționale Federale din 28 aprilie 1999.
2.Caracterul rezonabil al duratei procedurilor
În conformitate cu criteriile fixate de Curtea, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în funcție de complexitatea cauzei, comportamentul părților și al autorităților interesate, precum și de enjeu al litigiului pentru persoana interesată (v., printre multe altele, hotărârile Süssmann c. Germania din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1172-1173, § 48, și Gast și Popp c. Germania, nr. 29357/95, § 64, CEDO 2000-II).
a) Complexitatea cauzei
Curtea observă, mai întâi, că cauza avea o anumită complexitate, deoarece Curtea Constituțională Federală trebuia să tranșeze problema delicată a constituționalității dispozițiilor legislative luate în domeniul integrării întregului sistem de asigurări sociale și pensionare al RDG în sistemul RFG și care priveau tratamentul care se aplică pensiilor numeroșilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG. Complexitatea este, de asemenea, demonstrată de faptul că Curtea Constituțională Federală a pronunțat patru hotărâri de principiu în materie după ce a strâns observațiile ministerului federal al Muncii și Afacerilor Sociale, ministerului Interiorului, administrației sănătății și afacerilor sociale al Land-ului Berlin, precum și ale unui număr de asociații de cetățeni înainte de a se pronunța.
b) Comportamentul reclamantului
Curtea observă că reclamantul a solicitat de două ori suspendarea procedurilor în fața tribunalului social de Karlsruhe, o dată la 26 iulie 1994 în așteptarea deciziei Curții Constituționale Federale în cazuri asemănătoare, și a doua oară la 1 noiembrie 1999 în așteptarea unei posibile modificări într-un sens chiar mai favorabil a art. 7 din legea privind transferul pensiilor de către legislator.
Prin urmare, el poartă o responsabilitate sigură în durata procedurilor, mai ales prin a doua cerere de suspendare a procedurilor, formulată după hotărârea de principiu pronunțată de Curtea Constituțională Federală la 28 aprilie 1999.
c) Comportamentul Curții Constituționale Federale
Curtea amintește apoi că a afirmat în numeroase rânduri că art. 6 § 1 obliga staturile contractante să-și organizeze sistemul judiciar în așa fel încât jurisdicțiile lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, în special privind termenul rezonabil. Dacă această obligație se aplică și unei Curți Constituționale, nu se poate, cu toate acestea, interpreta în același mod ca pentru o jurisdicție ordinară. Rolul acesteia de gardian al Constituției face deosebit de necesar pentru o Curte Constituțională să ia uneori în considerare alte elemente decât ordinea simplă de înregistrare a unei cauze, cum ar fi natura acesteia și importanța sa din punct de vedere politic și social. De plus, dacă art. 6 prescrie rapiditatea procedurilor judiciare, pune și accent pe principiul, mai general, al unei bune administrații a justiției (v. hotărârea Süssmann citată, p. 1174, §§ 55-56, și hotărârea Gast și Popp citată, § 75).
Văzând importanța, în cauza de față, a deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională Federală, al căror impact mergea cu mult dincolo de un simplu recurs individual, acest principiu se aplică în mod deosebit aici. Se pare, de asemenea, legitim ca Curtea Constituțională Federală să fi grupat ansamblul recursurilor cu titlu prejudecial și recursurilor constituționale privind același subiect, pentru a avea o vedere generală asupra problemelor juridice relative la reducerea pensiilor de pensionare ale foștilor funcționari ai ministerului de securitate al statului RDG (v. în special deciziile Schwengel și Kuna citate mai sus).
De plus, aceste cauze se încadrau în context-ul numeroaselor recours duse în fața Curții Constituționale Federale ca urmare a reunificării germane în octombrie 1990 (v. hotărârea Süssmann citată, p. 1174, § 60).
Cu toate acestea, Curtea observă că Curtea Constituțională Federală trebuie, de asemenea, să dea dovadă de diligență și că o durată de patru ani și opt luni se află la limita acceptabilului, chiar și în aceste circumstanțe excepționale legate de reunificarea germană.
d) Comportamentul tribunalului social de Karlsruhe
Privind comportamentul tribunalului social de Karlsruhe, Curtea amintește că chiar și în procedurile în care revine părților să ia inițiative, aceasta nu scutește tribunalele de a se îngrijora ca procesul să decurgă într-un termen rezonabil (v. în special H.T. c. Germania, nr. 38037/97, 11.10.2001, nepublicată).
Cu toate acestea, în cauza de față, Curtea consideră că tribunalul social de Karlsruhe a dat dovadă de diligență:
- după ce a fost sesizat de reclamant la 17 februarie 1994, tribunalul social a, la cererea părților și cu temei, ținând seama de obiectul litigiului, ordonat suspendarea procedurilor la 15 august 1994 în așteptarea deciziei Curții Constituționale Federale în materie;
- de îndată cu decizia administrației federale din 8 octombrie 1999 pronunțată ca urmare a hotărârii de principiu a Curții Constituționale Federale din 28 aprilie 1999, tribunalul social a informat reclamantul pe această cale;
- nu se poate reproșa tribunalului social de a fi suspendat din nou procedurile la 3 noiembrie 1999 la cererea expresă a reclamantului.
e) Enjeu al litigiului pentru reclamant
În fine, enjeu al procedurilor pentru reclamant este, de asemenea, un factor de luat în considerare. Reclamantul a suferit o diminuare a pensiei sale de pensionare și, văzând vârsta sa, procedura avea pentru el o importanță sigură. Cu toate acestea, reducerea sumei pensiei sale, din care o parte corespundea unui privilegiu pecuniar de natură politică, și care ulterior a fost reevaluată pentru a corespunde mediei pensiilor din RDG, nu a cauzat un prejudiciu suficient reclamantului pentru a impune jurisdicției sesizate să acționeze cu o diligență excepțională, cum este cazul pentru anumite tipuri de litigii (v. hotărârea Süssmann citată, p. 1175, § 61 in fine, hotărârea Gast și Popp citată, § 80, și deciziile Schwengel și Kuna citate mai sus).
La lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, și mai ales a contextului unic al reunificării germane, Curtea concluzionează că nu a existat o depășire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1, care deci nu a fost încălcat pe acest punct.
Rezultă că pretenția este evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibil.
Vincent Berger
Ireneu Cabral Barreto
Grefier
Președinte
de la requête n° 52447/99
présentée par Ewald GORETZKI
contre l’Allemagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 janvier 2002 en une chambre composée de
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
G.
Ress
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et
de
M.
V.
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 octobre 1999 et enregistrée le 8 novembre 1999,
Vu la décision partielle du 6 avril 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ewald Goretzki, est un ressortissant allemand, né en 1922 et résidant à Baden-Baden. Il est représenté devant la Cour par
M
e
F.
Wolff, avocat à Berlin.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est musicien de formation. Entre 1955 et 1972, il travailla au ministère de la sécurité de l’Etat (
Ministerium für Staatssicherheit – MfS
) de la République démocratique allemande (RDA), d’abord comme chef de la division culturelle de la police de 1955 à 1957, puis comme chef de corps musical de régiment (
Wachregiment
) de 1957 à 1972.
En 1972, le requérant quitta le ministère. Suite à son invalidité, il obtint finalement une pension d’invalidité (
Invalidenrente
) de 1 354 Mark de la RDA par mois.
En vertu du traité d’Etat entre la République fédérale d’Allemagne (RFA) et la RDA sur la création d’une union monétaire, économique et sociale (
Staatsvertrag über die Schaffung einer Währungs-, Wirtschafts- und Sozialunion zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Deutschen Demokratischen Republik
) du 10 mai 1990 (voir Droit interne pertinent ci-dessous), les pensions de la RDA furent converties au taux de 1 pour 1 en Deutsch Mark (DM) de la RFA et versées dans cette monnaie.
A partir du 1er janvier 1991, la pension d’invalidité du requérant fut réduite à une somme de 990 DM par mois, conformément à la loi de la RDA du 29 juin 1990 sur l’abrogation (
Aufhebungsgesetz
) de l’ordonnance sur les pensions du ministère pour la sécurité de cet Etat du 30
septembre
1987.
A partir du 22 juillet 1992, la pension d’invalidité du requérant fut réduite de nouveau provisoirement à une somme de 802 DM par mois, conformément à l’article 10 § 2 de la loi sur le transfert des droits de pension et des futurs droits de pension des fonds additionnels et spéciaux de la RDA (
Gesetz zur
Überführung der Anspüche und Anwartschaften aus Zusatz und Sonderversorgungssysteme des Beitrittsgebiets - AAÜG
) du 25
juillet 1991 (voir Droit interne pertinent ci-dessous), dorénavant appelée loi sur le transfert des pensions.
Par une décision du 5 novembre 1993, l’administration fédérale (
Bundesverwaltungsamt
) fixa par la suite le montant de la part du salaire (
Entgelt
) du requérant devant servir de base pour le calcul de sa future pension, qui devait être transférée du fonds spécial des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA vers le système de pension (
Rentenversicherung
) de la République fédérale d’Allemagne (RFA). Conformément à l’article 7 § 1 de la loi sur le transfert des pensions, le montant de référence équivalait à 70 % du salaire moyen correspondant dans la RDA.
Le 10 novembre 1993, le requérant fit opposition (
Widerspruch
), qui fut rejetée par une décision de l’administration fédérale du 1er février 1994.
2.La procédure devant les juridictions allemandes
Le 17 février 1994, le requérant saisit le tribunal social (
Sozialgericht
) de Karlsruhe aux fins d’annulation de cette décision, et sollicita en outre la suspension de la procédure conformément à l’article 100 § 1, première phrase, de la Loi fondamentale (
Grundgesetz
), qui prévoit qu’un tribunal, s’il considère une loi anticonstitutionnelle, doit suspendre la procédure dans l’attente d’une décision de la Cour constitutionnelle fédérale.
Après avoir reçu les observations de l’administration fédérale ainsi que de l’Office fédéral d’assurance des salariés (
Bundesversicherungsanstalt für Angestellte
), le tribunal social soumit le 20 avril 1994 une proposition de règlement amiable aux parties.
Le 26 juillet 1994, le requérant sollicita la suspension de la procédure conformément à l’article 202 de la loi sur les juridictions sociales (
Sozialgerichtsgesetz
) combiné avec l’article 251 § 1, première phrase, du code de procédure civile (
Zivilprozessordnung
), dans l’attente de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale dans des affaires similaires. Ces dispositions prévoient que le tribunal doit suspendre la procédure si les parties le demandent et si cette mesure paraît appropriée en raison de négociations de règlement amiable en cours ou pour d’autres raisons importantes.
Le 11 août 1994, l’administration fédérale sollicita également la suspension de la procédure pour le même motif.
Le 15 août 1994, le tribunal social de Karlsruhe ordonna la suspension de la procédure, tout en accordant aux parties la possibilité de demander à tout moment la réouverture de la procédure.
Parallèlement, les 30 mars 1994 et 14 juin 1995, la Cour sociale fédérale (
Bundessozialgericht
) avait déféré à la Cour constitutionnelle fédérale (
Bundesverfassungsgericht
) deux renvois à titre préjudiciel (
Aussetzungs- und Vorlagebeschlüsse
), portant sur la constitutionnalité des articles 7 § 1 et 10
2.de la loi sur le transfert des pensions
; la Cour constitutionnelle fédérale avait regroupé ces deux renvois avec un recours constitutionnel individuel qui avait été introduit en 1997 par un fonctionnaire directement concerné.
Le 28 avril 1999, la Cour constitutionnelle fédérale rendit quatre arrêts de principe sur la question du transfert des droits à pension de la RDA vers la RFA, après avoir recueilli les observations du ministère fédéral du Travail et des Affaires sociales, du ministère fédéral de l’Intérieur, de l’administration de la santé et des affaires sociales du
Land
de Berlin, ainsi que d’un certain nombre d’associations de citoyens.
Dans l’un de ces arrêts (réf. 1 BvL 11/94, 1 BvL 33/95, 1 BvR 1560/97), la Cour constitutionnelle considéra que l’article 7 § 1 de la loi sur la transfert des pensions, qui fixait à 70 % du salaire moyen correspondant le montant servant de base au calcul des droits à pension des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA, méconnaissait le principe d’égalité et le droit au respect des biens garantis dans la Loi fondamentale, dans la mesure où le calcul des droits à pension se basait sur un salaire inférieur au salaire moyen correspondant de la RDA (
soweit das Arbeitsentgelt unter das jeweilige Durchschnittsentgelt im Beitrittsgebiet abgesenkt wird
). D’après la Cour constitutionnelle, ce mode de calcul ne se référait pas au développement général des salaires et ne respectait pas le salaire minimum et, par conséquent, pas le droit à une pension minimum.
De même, l’article 10 § 2 de la loi sur le transfert des pensions, qui prévoyait une réduction provisoire des pensions des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat à 802 DEM par mois, portait atteinte au droit au respect des biens garanti dans la Loi fondamentale.
De façon explicite, la Cour constitutionnelle indiqua cependant qu’une adaptation globale des droits à pension des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA aux salaires moyens (
Durchschnittseinkommen
) des citoyens de la RDA ne violait pas la Loi fondamentale, eu égard au but légitime poursuivi par le législateur, conformément au traité sur l’unité allemande (
Einigungsvertrag
), d’abaisser le niveau des salaires, et celui des droits à pension (
Abbau überhöhter Versorgungsleistungen
), qui était, pour des raisons politiques, largement supérieur à celui de la moyenne des salaires et pensions en RDA. En effet, les salaires des anciens fonctionnaires dudit ministère étaient supérieurs à ceux des salaires moyens de 20 % pendant les années allant de 1961 à 1964, de 20 % de 1965 à 1980, d’environ 30 % de 1981 à 1985 et de 50 % de 1986 à 1990. De plus, ils bénéficiaient d’avantages et de primes spéciaux et cotisaient à un fond spécial d’assurance retraite en dehors de la caisse d’assurance générale.
Le 8 octobre 1999, suite à cet arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale, l’administration fédérale amenda sa décision du 5 novembre 1993 en prenant pour base de calcul des droits à pension du requérant le salaire moyen en RDA et non plus 70 % de ce montant et notifia sa nouvelle décision au tribunal social de Karlsruhe.
Le tribunal social en informa le requérant.
Le 1
er
novembre 1999, ce dernier accepta cette nouvelle décision, mais demanda néanmoins de nouveau au tribunal social de suspendre la procédure dans l’hypothèse où le législateur modifierait dans un sens encore plus favorable l’article 7 de la loi sur le transfert des pensions d’ici au 30
juin 2001, délai imparti par la Cour constitutionnelle fédérale pour modifier la loi sur le transfert de pensions.
Par une décision du 3 novembre 1999, le tribunal social de Karlsruhe suspendit de nouveau la procédure, en accordant à chacune des parties la possibilité de demander à tout moment la réouverture de la procédure.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 20 § 2 du traité d’Etat entre la RFA et la RDA sur la création d’une union monétaire, économique et sociale du 10 mai 1990 prévoit l’alignement des droits à pension de la RDA sur ceux de la RFA, ainsi que les modalités de transfert de ces droits à pension.
L’article en question est ainsi rédigé
:
«
(...) Les droits acquis et les droits futurs seront transférés dans l’assurance retraite [de RFA], mais les prestations résultant des dispositions spéciales seront réexaminées dans le but de supprimer des prestations injustifiées et d’abaisser des prestations trop élevées (...)
» ((...)
Bisher erworbene Ansprüche und Anwartschaften werden in die Rentenversicherung überführt, wobei Leistungen aufgrund von Sonderregelungen mit dem Ziel überprüft werden,
ungerechtfertigte Leistungen abzuschaffen und überhöhte Leistungen abzubauen
(...))
Ces principes figurent également dans le traité sur l’unité allemande (
Einigungsvertrag
) du 21 août 1990 (voir annexe II, chapitre VIII, section H, aliéna III n° 9 b).
L’article 7 § 1 de la loi sur le transfert des droits à pension et des futurs droits à pension des fonds additionnels et spéciaux de la RDA (
Gesetz zur
Überführung der Anspüche und Anwartschaften aus Zusatz und Sonderversorgungssysteme des Beitrittsgebiet
) du 10 décembre 1991 était ainsi rédigé :
«
(1)
Le salaire de référence perçu jusqu’au 30 juin 1990 pendant l’appartenance au fond de retraite de l’ancien ministère pour la sécurité de l’Etat ou de l’office pour la sécurité nationale, ne peut pas dépasser le montant fixé à l’annexe 6 à cette loi (...)
»
(
Das während der Zugehörigkeit zu dem Versorgungssystem des ehemaligen Ministeriums für Staatssicherheit /Amtes für nationale Sicherheit bis zum
3 Juni 1990 maßgebende Arbeitsentgelt oder Arbeitseinkommen wird höchstens bis zu dem jeweiligen Betrag der Anlage 6 zugrunde gelegt. ...
)
L’annexe 6 contenait un tableau qui, de 1950 jusqu’au 30 juin 1990, fixait pour chaque année le montant maximum servant de base au calcul des futures pensions. Ce montant maximum équivalait à 70 % des salaires moyens correspondants dans la RDA.
GRIEF
Le requérant allègue que la durée de la procédure devant les juridictions allemandes a dépassé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.
Le requérant soutient que la durée de la procédure devant les juridictions allemandes a dépassé le délai raisonnable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
"Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)"
Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, étant donné qu’à ce jour le tribunal social de Karlsruhe n’a pas encore rendu de décision définitive sur le fond de l’affaire. Il soutient ensuite qu’il n’y a pas eu dépassement du délai raisonnable prévu à l’article
6 § 1, notamment en raison de la complexité des questions du transfert des droits à pension de la RDA vers la RFA. Il ajoute qu’en l’espèce les retards apparus dans le traitement de l’affaire du requérant par le tribunal social de Karlsruhe résultaient uniquement des demandes de suspension de la procédure soumises à deux reprises par le requérant lui-même
; or pendant cette période le tribunal n’aurait eu aucun moyen de réouvrir d’office la procédure.
Le requérant rétorque qu’en soi la question du transfert des droits à pension de la RDA vers la RFA n’était pas particulièrement complexe, mais qu’elle a été rendue complexe par la manière dont elle fut gérée par les autorités allemandes. De toute manière, les retards dans la procédure interne ne lui sont nullement imputables, étant donné qu’il y eut des retards semblables dans des affaires similaires. D’après lui, la période à prendre en considération avait d’ailleurs débuté dès le 30 novembre 1991, alors qu’il avait saisi les juridictions sociales du
Land
de Berlin contre une première réduction de ses droits à pension.
Au sujet de l’épuisement des voies de recours internes, la Cour se borne à noter que l’arrêt de principe rendu le 28 avril 1999 par la Cour constitutionnelle fédérale a tranché de manière définitive le litige relatif à la base de calcul des pensions de retraite des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA, arrêt qui dans le cas du requérant a été mis en oeuvre par la décision de l’administration fédérale du 8 octobre 1999.
Par ailleurs, la Cour rappelle que rien ne l’empêche de connaître d’un grief tiré de la durée d’une procédure alors que celle-ci n’est pas achevée (voir notamment
Schwengel c. Allemagne
(déc.), n° 52442/99, 2. 3. 2000, non publiée, et
Kuna c. Allemagne
(déc.), n° 52449/99, CEDH 2001-...).
1.Période à prendre en considération
La Cour relève d’abord qu’elle ne saurait prendre en considération une date antérieure au 10 novembre 1993, car il s’agissait là d’une procédure distincte devant les juridictions sociales du
Land
de Berlin et pour lesquelles le requérant n’a pas soumis de pièces écrites. De plus, dans ses écritures initiales, celui-ci s’est référé pour l’essentiel à son opposition formulée le 10
novembre 1993 contre la décision de l’administration fédérale du 5
novembre 1993 et à la procédure devant le tribunal social de Karlsruhe. Dès lors, la période à considérer en l’espèce a débuté le 10 novembre 1993, date à laquelle le requérant fit opposition contre la décision de l’administration fédérale.
La période dont il s’agit n’a pas encore pris fin formellement, étant donné que la procédure est toujours pendante devant le tribunal social de Karlsruhe. Cependant, le requérant obtint pour l’essentiel gain de cause par la décision de l’administration fédérale du 8 octobre 1999 rendue suite à l’arrêt de principe de la Cour constitutionnelle fédérale du 28 avril 1999.
La Cour note que le retard dans le déroulement de la procédure résultait principalement de la première suspension de la procédure par le tribunal social de Karlsruhe le 15 août 1994, à la demande des parties, dans l’attente de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale dans des affaires similaires.
Or même si cette suspension de la procédure ne découlait pas d’un renvoi préjudiciel au sens de l’article 100
§
1, première phrase, de la Loi fondamentale, la Cour estime que la période-clé à examiner en l’espèce est celle de la procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale à compter de la première suspension de la procédure par le tribunal social de Karlsruhe le 15 août 1994 jusqu’à l’arrêt de principe de la Cour constitutionnelle du 28
avril 1999, et qui est d’environ quatre ans et huit mois. En effet, l’issue du litige devant la Cour constitutionnelle fédérale était déterminante pour les droits civils du requérant, comme le démontre la décision de l’administration fédérale du 8 octobre 1999 modifiant la base de calcul de sa pension de retraite suite à l’arrêt de principe de la Cour constitutionnelle fédérale du 28 avril 1999.
2.Caractère raisonnable de la durée de la procédure
Conformément aux critères fixés par la Cour, le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et en fonction de la complexité de l’affaire, du comportement des parties et des autorités concernées, ainsi que de l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Süssmann c. Allemagne du 16
septembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-IV, p. 1172-1173, §
48, et
Gast et Popp c. Allemagne
, n° 29357/95, § 64, CEDH 2000-II).
a) Complexité de l’affaire
La Cour relève tout d’abord que l’affaire revêtait une complexité certaine, puisque la Cour constitutionnelle fédérale devait trancher la question délicate de la constitutionnalité de dispositions législatives prises lors de l’intégration de l’ensemble du système d’assurance sociale et de retraite de la RDA dans le système de la RFA et qui portaient sur le traitement à appliquer aux pensions des nombreux fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA. La complexité est également démontrée par le fait que la Cour constitutionnelle fédérale a rendu quatre arrêts de principe en la matière après avoir recueilli les observations du ministère fédéral du Travail et des Affaires sociales, du ministère de l’Intérieur, de l’administration de la santé et des affaires sociales du
Land
de Berlin ainsi que d’un certain nombre d’associations de citoyens avant de se prononcer.
b) Comportement du requérant
La Cour note que le requérant a sollicité à deux reprises la suspension de la procédure devant le tribunal social de Karlsruhe, une première fois le 26
juillet 1994 dans l’attente de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale dans des affaires similaires, et une deuxième fois le 1
er
novembre
1999 dans l’attente d’une éventuelle modification dans un sens encore plus favorable de l’article 7 de la loi sur le transfert des pensions par le législateur.
Dès lors, il porte une responsabilité certaine dans la durée de la procédure, surtout par sa deuxième demande de suspension de la procédure, formulée après l’arrêt de principe rendu par la Cour constitutionnelle fédérale le 28 avril 1999.
c) Comportement de la Cour constitutionnelle fédérale
La Cour rappelle ensuite qu’elle a affirmé à maintes reprises que l’article
6 § 1 astreint les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent remplir chacune de ses exigences, notamment quant au délai raisonnable. Si cette obligation vaut aussi pour une Cour constitutionnelle, elle ne saurait cependant s’interpréter de la même façon que pour une juridiction ordinaire. Son rôle de gardien de la Constitution rend particulièrement nécessaire pour une Cour constitutionnelle de parfois prendre en compte d’autres éléments que le simple ordre d’inscription au rôle d’une affaire, telles la nature de celle-ci et son importance sur le plan politique et social. Par ailleurs, si l’article 6 prescrit la célérité des procédures judiciaires, il met aussi l’accent sur le principe, plus général, d’une bonne administration de la justice (voir l’arrêt Süssmann précité, p. 1174, §§ 55-56, et l’arrêt Gast et Popp précité, § 75 ).
Vu l’importance, en l’espèce, des décisions rendues par la Cour constitutionnelle fédérale, dont l’impact allait bien au-delà d’un simple recours individuel, ce principe vaut particulièrement ici. Il apparaît également légitime que la Cour constitutionnelle fédérale ait regroupé l’ensemble des recours à titre préjudiciel et des recours constitutionnels portant sur le même sujet, afin d’avoir une vue d’ensemble des questions juridiques relatives à la réduction des pensions de retraite des anciens fonctionnaires du ministère de la sécurité de l’Etat de la RDA (voir notamment les décisions Schwengel et Kuna précitées).
Par ailleurs, ces affaires s’inscrivaient dans le cadre d’innombrables recours portés devant la Cour constitutionnelle fédérale suite à la réunification allemande en octobre 1990 (voir l’arrêt Süssmann précité, p.
1174, § 60).
Cependant la Cour relève que la Cour constitutionnelle fédérale doit elle aussi faire preuve de diligence et qu’une durée de quatre ans et huit mois est à la limite de l’acceptable, même dans ces circonstances exceptionnelles liées à la réunification allemande.
d) Comportement du tribunal social de Karlsruhe
Pour ce qui est du comportement du tribunal social de Karlsruhe, la Cour rappelle que même dans les procédures où il incombe aux parties de prendre des initiatives, cela ne dispense pas les tribunaux de veiller à ce que le procès se déroule dans un délai raisonnable (voir notamment
, n° 38037/97, 11. 10. 2001, non publié).
Cependant, en l’espèce, la Cour considère que le tribunal social de Karslruhe a fait preuve de diligence
:
- après avoir été saisi par le requérant le 17 février 1994, le tribunal social a, à la demande des parties et à juste titre, compte tenu de l’objet du litige, ordonné la suspension de la procédure le 15 août 1994
dans l’attente de la décision de la Cour constitutionnelle fédérale en la matière
;
- dès la décision de l’administration fédérale du 8 octobre 1999 rendue suite à l’arrêt de principe de la Cour constitutionnelle fédérale du 28
avril
1999, le tribunal social en informa le requérant
;
- on ne saurait reprocher au tribunal social d’avoir de nouveau suspendu la procédure le 3 novembre 1999 à la demande expresse du requérant.
d) Enjeu du litige pour le requérant
Enfin, l’enjeu de la procédure pour le requérant est également un facteur à prendre en considération. Le requérant a subi une diminution de sa pension de retraite et, vu son âge, la procédure revêtait pour lui une importance certaine. Cependant, la réduction du montant de sa pension, dont une partie correspondait à un privilège pécuniaire de nature politique, et qui par la suite a été réévalué pour correspondre à la moyenne des pensions de la RDA, n’a pas causé un préjudice suffisant au requérant pour imposer à la juridiction saisie d’agir avec une diligence exceptionnelle, comme c’est le cas pour certains types de litiges (voir l’arrêt Süssmann précité, p. 1175, §
61
in fine,
l’arrêt Gast et Popp précité, § 80, et les décisions Schwengel et Kuna précitées).
A la lumière de l’ensemble des circonstances de la cause, et notamment du contexte unique de la réunification allemande, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu dépassement du délai raisonnable prévu à l’article
6 § 1, lequel n’a donc pas été violé sur ce point.
Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé au sens de l’article
35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier
Président