FRIEDRICH c. REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 12108/03 prezentate de Vladimír FRIEDRICH împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2005, într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 aprilie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVUL, dl Vladimír Friedrich, este un resortisant ceh, născut în 1947 și rezident la Žacleř. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Din 1965 până în 1972, data la care a fost recunoscut ca fiind parțial invalid, reclamantul lucrase în mine.

La 5 noiembrie 1991, reclamantul, care suferă de o boală profesională, i s-a acordat o pensie de invaliditate completă. Ca urmare a unei noi examinări medicale care a constatat că la locul de muncă a avut loc o invaliditate parțială, autoritatea socială a decis, la 21 martie 2000, că nu mai avea dreptul la o pensie de invaliditate completă. Reclamantul a intentat o acțiune administrativă la tribunalul regional (Krajský soud) de Hradek Králové, care intenționa astfel reexaminarea judiciară a deciziei din 21 martie 2000. Prin hotărârea din 3 ianuarie 2002, Tribunalul a confirmat decizia atacată, în special pe baza a două noi expertize medicale pe care le-a elaborat. La 10 aprilie 2002, această hotărâre a fost confirmată de Înalta Curte (Vrchní soud) de la Praga.

Aceasta a răspuns în totalitate obiecțiilor ridicate de reclamant și l uistruisit că un recurs în casație nu ar fi eligibil decât dacă Curtea Supremă (Nejvyší soud) ar încheia cu importanța juridică crucială a deciziei atacate. La 3 iulie 2002, reclamantul a formulat un astfel de recurs în casation. La 1 iulie 2002, octombrie 2002, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în casarea reclamantului, întrucât întrebarea formulată de instanța de apel nu avea importanța juridică crucială necesară pentru a se baza pe eligibilitatea recursului. La 16 decembrie 2002, Comisia a introdus o acțiune constituțională, în care se plângea că a fost limitat în drepturile sale prin hotărârile judecătorești care nu se bazau pe faptele suficient de bine stabilite.

La 30 ianuarie 2003, acțiunea constituțională a fost respinsă de Curtea Constituțională (Ústavní soud) : Partea referitoare la hotărârea Curții Supreme a fost declarată în mod vădit nefondată, în timp ce obiecțiunile referitoare la hotărârile instanțelor inferioare au fost respinse ca întârzieri. În această privință, Curtea Constituțională a subliniat că, în cazul în care Curtea Supremă declară recursul în Casație inadmisibilă, aceaceasta este hotărârea pronunțată în apel care trebuie considerată ultima cale de atac prevăzută de lege pentru protecția unui drept. Prin urmare, termenul pentru introducerea în speță a acțiunii constituționale ar fi început să curgă în ziua notificării reclamantului de la Tribunalul Suprem din 10 aprilie 2002. ÎN DREPT, referindu-se la dispozițiile unei legi naționale, reclamantul susține că hotărârile pronunțate de instanțele naționale sunt arbitrare și aduc atingere demnității sale.

De asemenea, el contestă faptul că, în ceea ce privește faptul că este în conformitate cu obligația de a fi reprezentat de un profesionist de drept în fața instanțelor superioare și într-o situație în care mulți avocați refuzaseră să-i acorde asistență, Curtea Constituțională a refuzat să examineze fondul cauzei sale. În această privință, la Curtea consideră că este util să se examineze obiecțiile reclamantului pe teren la art. 6 alineatul (1) din Convenție, al cărui pasaj relevant se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (1) În primul rând, recurentul denunță caracterul arbitrar al deciziilor pronunțate de instanțele naționale, care nu ar fi stabilit suficient situația faptelor și ar fi încălcat drepturile și demnitatea sa.

Curtea reamintește că art. 6 alin. (1) din Convenție nu garantează pledanților un rezultat favorabil (Andronicou și Constantinou c. Cipru, Hotărârea din 9 octombrie 1997, Repertoriul hotărârilor și deciziilor 1997 VI § 201. Într-adevăr, interpretarea și aplicarea legislației interne revin în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor.

În ceea ce privește Curtea, aceasta are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante ; în special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În acest caz, din dosar reiese, fără îndoială, că justificarea cauzei reclamantului a fost examinată de tribunalul regional și de Curtea Supremă, care au pronunțat hotărâri suficient de motivate care nu par a fi afectate negativ.

Pe de altă parte, nu este de competența Curții să judece calitatea rapoartelor medicale pe care se află a întemeiat refuzul de a acorda reclamantului o pensie de invaliditate completă (a se vedea, mutatis mutandis Šoller c. Republica Cehă (dec.), 25 mai 2004). Prin urmare, nu există niciun motiv să se ajungă la concluzia că starea faptelor nu a fost suficient stabilită sau că deciziile contestate nu se bazau pe criterii obiective care nu lăsau decât o libertate limitată de apreciere. În al doilea rând, reclamantul se plânge că Curtea Constituțională și-a declarat acțiunea constituțională inadmisibilă fără a se pronunța în fond, deși nu a putut prevedea neeligibilitatea recursului său în casare.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 12108/03 présentée par Vladimír FRIEDRICH contre la République tchèque La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2005 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , K. Jungwiert , M. Ugrekhelidze , M me D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 avril 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Vladimír Friedrich, est un ressortissant tchèque, né en 1947 et résidant à Žacléř. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

De 1965 à 1972, date à laquelle il fut reconnu partiellement invalide, le requérant avait travaillé dans des mines. Le 5 novembre 1991, le requérant, atteint d’une maladie professionnelle, se vit accorder une pension d’invalidité complète. A la suite d’un nouvel examen médical qui constata chez l’intéressé une invalidité partielle, l’autorité sociale décida, le 21 mars 2000, qu’il n’avait plus droit à une pension d’invalidité complète. Le requérant intenta une action administrative auprès du tribunal régional (Krajský soud) de Hradec Králové, tendant ainsi au réexamen judiciaire de la décision du 21 mars 2000. Par le jugement du 3 janvier 2002, le tribunal confirma la décision attaquée, s’appuyant notamment sur deux nouvelles expertises médicales qu’il avait fait élaborer.

Le 10 avril 2002, ce jugement fut confirmé par la haute cour (Vrchní soud) de Prague. Celle-ci répondit amplement à des objections soulevées par le requérant et l’instruisit qu’un pourvoi en cassation ne serait admissible que si la Cour suprême (Nejvyšší soud) concluait à l’importance juridique cruciale de la décision attaquée. Le 3 juillet 2002, le requérant forma un tel pourvoi en cassation. Le 1 er octobre 2002, la Cour suprême déclara non admissible le pourvoi en cassation du requérant, considérant que la question tranchée par la juridiction d’appel ne revêtait pas l’importance juridique cruciale nécessaire pour fonder l’admissibilité du pourvoi. Le 16 décembre 2002, l’intéressé introduisit un recours constitutionnel, dans lequel il se plaignait d’avoir été limité dans ses droits par les décisions judiciaires qui ne se fondaient pas sur les faits suffisamment établis.

Le 30 janvier 2003, le recours constitutionnel fut rejeté par la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) : la partie concernant la décision de la Cour suprême fut déclarée manifestement mal fondée, tandis que les griefs se rapportant aux décisions des tribunaux inférieurs furent rejetés comme tardifs. A cet égard, la Cour constitutionnelle fit observer que, si la Cour suprême déclare le pourvoi en cassation non admissible, c’est la décision rendue en appel qui doit être considérée comme la dernière voie de recours prévue par la loi pour la protection d’un droit. Dès lors, le délai pour introduire en l’espèce le recours constitutionnel aurait commencé à courir le jour de la notification au requérant de l’arrêt de la haute cour du 10 avril 2002. EN DROIT Se référant à des dispositions d’une loi nationale, le requérant allègue que les décisions rendues par les tribunaux nationaux sont arbitraires et portent atteinte à sa dignité.

Il conteste également que, nonobstant le fait qu’il s’est conformé à l’obligation d’être représenté par un professionnel de droit devant les juridictions supérieures, et dans une situation où beaucoup d’avocats avaient refusé de lui prêter assistance, la Cour constitutionnelle a refusé d’examiner le fond de son affaire. Sur ce point, l’intéressé met en avant l’impossibilité de prévoir la non admissibilité de son pourvoi en cassation.

EN DROIT La Cour juge utile d’examiner les griefs du requérant sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. En premier lieu, le requérant dénonce le caractère arbitraire des décisions rendues par les tribunaux nationaux, qui n’auraient pas suffisamment établi l’état des faits et auraient bafoué ses droits ainsi que sa dignité. La Cour rappelle que l’article 6 § 1 de la Convention ne garantit pas aux plaideurs une issue favorable ( Andronicou et Constantinou c. Chypre , arrêt du 9 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VI, § 201). En effet, l’interprétation et l’application de la législation interne incombent au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux.

Quant à la Cour, elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes ; spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, par exemple, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). En l’occurrence, il ressort incontestablement du dossier que le bien-fondé de la cause du requérant a été examiné par le tribunal régional et la haute cour, lesquelles juridictions ont rendu les décisions suffisamment motivées qui ne semblent pas être entachées d’arbitraire.

Par ailleurs, il n’appartient pas à la Cour de juger de la qualité des rapports médicaux sur lesquels se fondait le refus d’accorder au requérant une pension d’invalidité complète (voir, mutatis mutandis , Šoller c. République tchèque (déc.), 25 mai 2004). Rien ne permet donc de conclure que l’état des faits n’a pas été suffisamment établi ou que les décisions contestées ne s’appuyaient pas sur des critères objectifs ne laissant qu’une liberté d’appréciation limitée. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. En second lieu, le requérant se plaint que la Cour constitutionnelle a déclaré son recours constitutionnel irrecevable sans l’examiner au fond, bien qu’il n’ait pas pu prévoir la non admissibilité de son pourvoi en cassation.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré du droit d’accès à un tribunal ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président